CARTEA A DOUADREPTURILE REALET i t l u l IPATRIMONIUL

Articolul 284. Noţiunea de patrimoniu

(1) Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor si obligaţiilorpatrimoniale (care pot fi evaluate in bani), privite ca o suma de valoriactive si pasive strîns legate intre ele, aparţinând unor persoane fizice sijuridice determinate.

(2) Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă apatrimoniului ei.

(1) În aliniatul întâi al art. 284 găsim noţiunea de patrimoniu. Înprincipiu şi majoritatea literaturii de specialitate defineşte patrimoniul lafel. Deci, prin patrimoniu se înţelege ansamblul drepturilor şi obligaţilor unei persoane,care au sau reprezintă o valoare pecuniară, adică se pot evalua în bani. Termenul patrimoniu maieste definit sub două aspecte: în sens economic şi în sens juridic. În sensuleconomic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie avereaunei persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitateadrepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluate în bani, careaparţin persoanei. Deci, patrimoniul cuprinde toate drepturile şi obligaţiile ce revin uneipersoane, cu condiţia ca acestea să aibă un caracter patrimonial adică săpoată să reprezinte a valoare bănească. Drepturile personale nepatrimonialenu fac parte din patrimoniu. Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceia else menţine atât pe timpul vieţii titularului său cît şi după moarteaacestuia, pînă cînd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cutitlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci când pasivul va depăşiactivul, adică şi atunci când datoriile vor fi mai mari decât activul.Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de titularul, îl va însoţi pe acesta petot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său. Numai subiectele raportului juridic pot avea patrimoniu. Deci, pot fititulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurilenu pot avea drepturi şi obligaţii. Legiuitorul nu indică expres necesitateaexistenţii patrimoniului la persana fizică, şi acest lucru, în principiu,nici nu este necesar, fiindcă pentru persoana fizică existenţa patrimoniuluise subînţelege, în schimb în cazul persoanei juridice legiuitorul puneexistenţa persoanei juridice în dependenţă de existenţa patrimoniului. AtâtCodul Civil din 1964 (art. 23), cât şi noul Cod Civil (art. 55), prevădexpres că persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct. Orice persoană are doar un patrimoniu, explicaţia reieşind din faptul căfiecare individ este o singură persoană.

Patrimoniul, fiind o pură noţiune juridică, este inalienabil şi deci nupoate fi înstrăinat fiindcă este indisolubil legat de persoană. O persoanăpoate să înstrăineze toate elementele componente ale patrimoniului fără caprin aceasta să-şi înstrăineze însuşi patrimoniul.

(2) Bunurile (care conform prevederilor art.285 alin 1 includ în sine atâtlucrurile propriu zise cât şi drepturile patrimoniale) se includ în

conţinutul patrimoniului. Prin prevederea alin. 2 al acestei norme, odată înplus se accentuează faptul că patrimoniul este o universalitate juridică.

Articolul 285. Bunurile

(1) Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale saucolective şi drepturile patrimoniale.

(2) Lucruri sînt obiectele corporale în raport cu care pot existadrepturi şi obligaţii civile.

(1) Sensul termenului “bun”, inclus de legiuitor în art. 285 alin 1, estecă el include în sine orice element al activului patrimonial al persoanei,adică atât lucrurile şi animalele cât şi drepturile cu privire la acestea.Deci, termenul bun include în sine atât lucrurile cât şi drepturilepatrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale. Aşa, spre exemplu, suntbunuri: lucrurile care au o existenţă materială şi valoare economică,operele ştiinţifice, literare, artistice, invenţiile ect.., dacă au ovaloare economică şi sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, drepturilede creanţă… .(2) Prin lucru se înţelege tot ceea ce se află în natură fiind perceptibilprin simţurile noastre, având deci o existenţă materială (terenurile, caselede locuit, alte construcţii, autoturismele…). Uzual, în drept, lucrurileiau numele de bunuri având în vedere avantajele pe care le procură omului.De aceea în majoritatea cazurilor se susţine că prin bunuri se înţelegelucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor sale materiale şiculturale, susceptibile de apropiere, sub forma drepturilor patrimoniale.Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic este necesar ca acesta săfie util omului, să aibă o valoare economică şi să fie susceptibil deapropiere, sub forma unor drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu,fie al unei persoane fizice fie al unei persoane juridice. Pornind de laconţinutul art. 285 am putea susţine că orice lucru este un bun , şi nuorice bun este un lucru , deci corelaţia dintre aceste două termene ar fi căbunul este genul iar lucrul este specia

Articolul 286. Circuitul civil al bunurilor

Bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor cînd circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege.

Această normă instituie prezumţia conform căreia orice bun poate circulaliber, adică poate face obiectul oricărui act juridic civil, dacă nu există ointerdicţie stabilită de lege. Este important că limitarea circulaţieibunurilor cât şi interzicerea circulaţiei bunurilor urmează să fie stabilitădoar prin lege. Din conţinutul normei desprindem trei categorii de bunuri după regimul circulaţiei: a) bunuri care se află în circuitul civil general; b) bunuri supuse unui regim special de circulaţie; c) bunuri care nu se află în circuitul civil. a) Bunuri care se află în circuitul civil general – acele bunuri carepot fi dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. După cum am spus, regula

este că bunurile sunt în circuitul, civil, deci legea (şi numai legea)trebuie să prevadă, în mod expres, excepţiile. Bunurile aflate în circuitulcivil sunt toate bunurile alienabile, ce se pot urmări de creditori şi se potdobîndi şi pierde prin prescripţie. De asemenea, în conformitate cuprevederile art. 296 alin 1 din Codul Civil, şi bunurile din domeniul privatal statului. (vezi comentariu la art. 296). Din categoria bunurilor aflate încircuitul civil fac parte bunurile de consum, bunurile de uz casnic,gospodăresc … . b) Bunuri supuse unui regim special de circulaţie – acele bunuri caredeşi se află în circuitul civil totuşi au un regim special de circulaţie înce priveşte circulaţia lor, cu alte cuvinte circulaţia acestora estelimitată. Bunurile care sunt limitate în circuitul civil pot fi dobândite ,deţinute, folosite şi înstrăinate în anumite condiţii prevăzute de lege. Înprincipiu restricţiile ce privesc circulaţia bunurilor se pot referi fie lasubiecte de drept care pot dobîndi şi înstrăina aceste bunuri, fie lacondiţiile de încheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. Aşa spreexemplu conform prevederilor art. 8 din Legea cu privire la arme nr.110/1994, dreptul de proprietate asupra armelor şi muniţiilor (anume acesteaavînd o circulaţie limitată) aferente poate fi dobîndit de persoanele fizicecare au atins vîrsta de 18 ani, cărora nu le este contraindicat, din punct devedere medical mânuirea armelor. La fel au o circulaţie limitatămonumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural, înconformitate cu Legea 1530/1993. c) Bunuri scoase din circuitul civil – acele bunuri care nu pot faceobiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil suntinalienabile – nu pot fi înstrăinate. Sunt scoase din circuitul civillucrurile care, a) prin natura lor, nu sunt susceptibile de apropiere, subforma dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul,apele curgătoare, spaţiul cosmic… ; b) bunurile domeniului public înconformitate cu prevederile art. 296 alin. 4 din prezentul act normativ; c)alte categorii de bunuri care prin lege sunt scoase din circuitul civil.

Articolul 287. Animalele

(1) Animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale.(2) În privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la

lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege.

1. Alin. 1 al prezentei norme subliniază faptul că deşi animalele nu potavea calitatea de subiect de drept, totuşi ele nu sunt egalate cu lucrurileşi în privinţa lor se instituie reguli speciale de comportate a subiectelorde drept cu ele. Aşa, spre exemplu, o reglementare specială găsim alin 3 alart. 325 din prezentul cod, care prevede modalitatea de dobîndire adreptului de proprietate asupra bunului găsit. Această particularitate constăîn faptul că dacă o persoană a dobîndit, în conformitate cu prevederile art.325, dreptul de proprietate asupra unui animal, atunci fostul proprietarpoate, în cazul în care se va constata existenţa unei afecţiuni în privinţasa din partea animalului sau comportamentul crud al noului proprietar deanimal, să ceară restituirea acestuia. (de văzut care sunt Legile careocrotesc animalele)

2. Deşi animalele nu sunt considerate lucruri, totuşi în ceia ce priveştemodul de dobîndire, posesie, folosinţă, dispoziţie vor fi aplicabile regulile

cu privire la lucruri, excepţie făcînd acele cazuri prevăzute de lege. Deci,şi asupra animalelor oamenii, în principiu, pot avea aceleaşi drepturi,printre care a enumăra: dreptul de proprietate, dreptul de arendă … , astfelele pot fi vîndute, donate, transmise în folosinţă… .

Articolul 288. Bunurile imobile şi mobile

(1) Bunul poate fi imobil sau mobil. (2) La categoria de bunuri imobile se raporta terenurile, porţiunile de

subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini,clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precumşi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este incorporat durabil înacestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibila fără a se cauzaprejudicii considerabile destinaţiei lor.

(3) Rămîn bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de unteren, pentru a fi reîntrebuinţate, atît timp cît sînt păstrate în aceeaşiformă, precum şi părţile integrante ale unui bun imobil care sînt detaşateprovizoriu de acesta dacă sînt destinate reamplasării. Materialele adusepentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile.

(4) Prin lege, la categoria de bunuri imobile pot fi raportate şi altebunuri.

(5) Bunurile care nu sînt raportate la categoria de bunuri imobile,inclusiv banii şi titlurile de valoare, sînt considerate bunuri mobile.

1. Divizarea cea mai importantă, asupra căreia se insistă în articolul defaţă, este cea în bunuri imobile şi bunuri mobile. În principiu, această clasificarese face în funcţie de natura bunurilor. Bunurile imobile sunt acele bunuri careau o aşezare fixă şi stabilă. Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au oaşezare fixă şi stabilă fiind susceptibile de deplasare de la un loc laaltul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine. Clasificareabunurilor în imobile şi imobile, în principiu, este întemeiată pe diferenţade natură fizică care există între bunurile mobile şi cele ce secaracterizează prin fixitate. Spunem în principiu, fiindcă imobile dupănatura lor sunt în cea mai mare parte doar acele bunuri enumărate expres înalin 2 al articolului comentat. La categoria bunurilor imobile, conformprevederilor alin. 3 şi 4 se atribuie şi alte bunuri care de fapt, dupănatura lor sunt mobile. 2. În aliniatul doi al articolului de faţă sunt enumărateprincipalele categorii de bunuri imobile ca terenurile, porţiunile de subsol,obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile,construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi totceea ce, în mod natural sau artificial, este incorporat durabil în acestea,adică bunurile a căror deplasare nu este posibila fără a se cauza prejudiciiconsiderabile destinaţiei lor. Enumărarea categoriilor de bunuri imobile datăîn acest aliniat nu întru totul coincide cu cele din alte legi. Spre exempluart. 2 din Legea 1543/1998 atribuie la categoria bunurilor imobile doarterenurile, construcţiile capitale, apartamentele şi alte încăperi izolate.În Codul Funciar, art. 2/1 la categoria bunurilor imobile sunt atribuitesectoarele de teren şi obiectele aferente acestora ( solul, bazinele de apăînchise, pădurile, plantaţiile multianuale, clădirile, construcţiile,edificiile, etc.) strămutarea cărora este imposibilă fără a cauza piedicidirecte destinaţiei lor. În primul rînd imobile sunt terenurile. Acestea se pot

afla atât în proprietatea privată cât şi publică. Regimul juridic alterenurilor, în special, este stabilit de Codul Funciar şi Legea privindpreţul normativ şi modul de vânzare – cumpărare a pămîntului nr. 1308/1997. Oaltă categorie de bunuri imobile sunt porţiunile de subsol. În corespundere cuLegea subsolului, subsolul este partea scoarţei terestre, situată mai jos destratul de sol şi de fundul bazinelor de apă şi se întinde pînă la adâncimiaccesibile pentru studiere şi valorificare geologică. Conform prevederilorart. 4 din această Lege subsolul este proprietatea Republicii Moldova care îlposedă, foloseşte, dispune de el şi îl protejează. Această prevedere legalăeste deja depăşită şi urmează să fie operate modificări care ar admiteposibilitatea aflării subsolului în proprietatea privată, lucru, care defacto, există în prezent (spre exemplu subsolurile caselor de locuit,beciurile nu mai pot fi considerate ca bunuri ale Republicii Moldova.). Nutrebuie să confundăm subsolul cu bogăţiile de orice natură ale subsolului,care conform art. 127 alin 4 din Constituţie şi a art. 296 alin 3 din CodulCivil fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. La fel, sunt atribuitela categoria de bunuri imobile şi obiectele acvatice separate, regimul juridic alacestora fiind stabilit de Codul Apelor, care în art. 1 prevede că apele înRepublica Moldova constituie proprietate exclusivă a statului şi pot fi datenumai în folosinţă. Această prevedere legală contravine Constituţiei, înspecial art. 127. alin 4, care dispune că doar apele folosite în interespublic fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Plantaţiile prinse de rădăcini cabun imobil stilat la alin 2, trebuie extinse la întreaga vegetaţie care ţinede pămînt prin rădăcini: plantele, copacii, arbuştii, pomii, seminţele puseîn pămînt … . Clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt – cuprind oriceconstrucţie sau lucrări, cum ar fi casele de locuit, fabricile, magazinele,prăvăliile, tunelurile, barajele, digurile, lucrările de sondare şiexploatare a minereurilor, canalizările de apă, gaz şi electricitate.Construcţiile care nu aderă la pămînt şi pot fi mutate din loc în loc nu suntconsiderate bunuri imobile. 3. În alin 3 din prezentul articol, sunt enumerate două categorii debunuri, care deşi după natura lor sunt bunuri mobile, legiuitorul le atribuiela categoria bunurilor imobile. Aceste sunt materialele separate în mod provizoriu de unteren atît timp cît sînt păstrate în aceeaşi formă, cum ar fi spre exemplu cărămizile dinziduri cu condiţia că acestea să fie reintrebuinţate în aceiaş construcţie şipărţile integrante ale unui bun imobil care sunt detaşate provizoriu de acesta dacă sunt destinatereamplasării, spre exemplu unele elemente ale construcţiilor care sunt separatepentru a fi întrebuinţate în altă construcţie. În cazul în care materialelevechi sunt înlocuite cu noi, atunci acestea preiau locul celor vechi şi decidevin bunuri mobile. Această calificare dată unor bunuri este o ficţiunelegală necesară pentru a supune bunurile aceloraşi reguli ca şi pentruimobilul la care sunt ataşate. Poate de enumărat particularităţile bunurilor imobile ? (vezi Com.Sub. red. lui Sadîcov) 4. Codul Civil, prin prevederea din alin 4 ale acestui articol, admiteposibilitatea răsfrângerii regimului juridic al bunurilor imobile şi asupraaltor categorii de bunuri, dar cu condiţia ca acest lucru să fie expresprevăzut de lege. 5. După regula stipulată în art. 288 alin 5, toate bunurile în afară decele pe care legea le atribuie la categoria de bunuri imobile sunt mobile,inclusiv banii ţi titlurile de valoare. Banii sunt ocategorie specială de bunuri care datorită priorităţilor lor deosebite usntun echivalent general al tuturor celorlalte bunuri şi constituie un

instrument general al schimbului. Titlurile de valoare sun documenteleconstitutive şi constatatoare, întocmite într-o formă anumită, careincorporează un drept de creanţă.

Articolul 289. Prevederile aplicabile drepturilor reale

Prevederile referitoare la bunurile imobile şi mobile se aplica în modulcorespunzător şi drepturilor reale asupra acestor bunuri.

Drepturile reale asupra bunurilor mobile şi asupra bunurilor mobile suntsupuse regimului juridic respectiv al bunurilor imobile şi mobile. Ţinândcont de particularităţile bunurilor imobile, cât şi de conţinutul drepturilorreale, susţinem că sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobiledrepturile reale asupra lor, pe cînd celelalte drepturi patrimoniale, acesteafiind drepturile de creanţă (mai numite şi obligaţionale), sunt supuseregulilor referitoare la bunurile mobile. Spre exemplu, dreptul deproprietate (drept real) asupra unui bun imobil va fi dobândit din momentulînregistrării la oficiul cadastral teritorial (vezi şi comentariu la art. 321alin 2 din Codul Civil)…..

Articolul 290. Înregistrarea drepturilor asupra bunurilor immobile

(1) Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilorimobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lorsînt supuse înregistrarii de stat.

(2) Înregistrarea de stat a drepturilor asupra bunurilor imobile estepublică. Organul care efectuează înregistrarea de stat este obligat saelibereze oricărei persoane informaţii despre toate drepturile şi grevărileînregistrate asupra oricărui imobil.

(3) Organul care efectuează înregistrarea de stat este obligat saelibereze, la cererea persoanei al cărei drept este înregistrat, un documentce ar confirma înregistrarea sau sa aplice parafa pe documentul prezentatspre înregistrare.

1. Interesele şi consecinţele clasificării bunurilor în mobile şi imobilesunt numeroase, de aceea Codul Civil a stabilit două regimuri diferitepentru mobile şi imobile. După cum am spus, imobilele sunt fixe, nu sedeplasează fără a cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor; în timp cemobilele nu posedă acest caracter. Aceste deosebiri de regim juridic al celorcategorii de bunuri determină consecinţe în ceea ce priveşte drepturile realeasupra lor, publicitatea şi posesia bunurilor, garanţiile asupra acestor douăcategorii de bunuri, precum şi competenţa instanţelor judecătoreşti de asoluţiona litigiile. În special, conform alin. 1 din norma comentată, dreptulde proprietate şi alte drepturi reale (dreptul de uzufruct, dreptul de uz,dreptul abitaţie, dreptul servitute, dreptul de superficie şi dreptul de gaj)asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificareaşi încetarea lor sînt supuse înregistrarii de stat în conformitate cuprevederile Legii cadastrului bunurilor imobile nr.1543/1998. Conformdispoziţiilor art. 1 alin 1 din Legea 2543/1998, cadastrul bunurilor imobileasigură recunoaşterea publică a dreptului de proprietate şi a altor drepturipatrimoniale asupra bunurilor imobile cât şi ocrotirea de stat a acestor

drepturi. Drepturile reale sura bunurilor imobile vor lua naştere doar încazul în care vor fi înregistrate în registrul bunurilor imobile. Aceiaşiregulă va fi aplicabilă şi în cazurile de modificare şi încetare a acestordrepturi. Ca consecinţă drepturile reale asupra bunurilor reale vor fiopozabile terţelor doar dacă au fost înregistrate în registrul bunurilorimobile. 2. Imobilele fiind fixe, s-a organizat un sistem de publicitateimobiliară, în baza Legii 1543/1998, care face posibilă cunoaşterea de cătreterţi, a oricărei operaţii juridice privind constituirea, modificarea şistingerea de drepturi reale asupra imobilelor. Această publicitate este demare importanţă. Drepturile reale sunt opozabile terţilor, dar dobîndireaunor drepturi reale asupra unui imobil prin vînzare, donaţie, schimb, etc.,trebuie să fie cunoscută de persoanele care au interes. Datorită publicităţiiimobiliare, terţii vor fi informaţi asupra operaţiunilor juridice efectuate.Această publicitate imobiliară se asigură şi prin dispoziţia art. 6 dinLegea 1543/1998 care dispune că organul care efectuiază înregistrarea esteobligat să elibereze, în termen de 3 zile, oricărei persoanei fizice care s-alegitimat şi a depus a cerere scrisă sau persoanei juridice care l-asesizat oficial informaţiile solicitate despre toate drepturile înregistrateasupra oricărui bun imobil. 3. În ceea ce priveşte titulari de drepturi, înscrişi în cadastrulbunurilor imobile, apoi aceştea sunt în drept să ceară organului deînregistrare să li se elibereze un document care ar confirma drepturileînscrise în cadastrul bunurilor imobile, ori să aplice parafa pe documentulprezentat spre înregistrare. Conform prevederilor art. 36 alin 1 din Legea1543/1998, înregistrarea drepturilor asupra bunului imobil este confirmatăprin extrasul din registrul bunurilor imobile. Extrasul din registrulbunurilor imobile se eliberează persoanei fizice care s-a legitimat şi adepus a cerere scrisă sau persoanei juridice care a sesizat oficial oficiulcadastral teritorial.

Articolul 291. Bunurile divizibile şi indivizibile

(1) Este divizibil bunul care poate fi împărţit în natură fără a i seschimba destinaţia economica.

(2) Este indivizibil bunul ale cărui părţi, în urma divizării, pierdcalităţile şi destinaţia lui.

(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura sa poate ficonsiderat indivizibil.

Clasificarea bunurilor în divizibile şi indivizibile are ca criteriuposibilitatea împărţirii bunurilor fără să-şi schimbe utilitatea saudestinaţia lor economică. Urmează să precizăm că divizibilitatea bunurilorurmează să fie privită sub două aspecte: sub aspect fizic şi sub aspectjuridic. Sub aspect fizic, sunt divizibile numai bunurile corporale, datfiind faptul că materia în sine este totdeauna divizibilă. Divizibilitateafizică presupune existenţa a trei condiţii: 1) părţile din care era compusbunul să posede calităţile individule ale întregului; 2) părţile-în urmadiviziunii – să rămînă proprii pentru destinaţia economică pe care o aveaîntregul; 3) părţile să nu sufere o depreciere valorică disproporţionată.Existenţa acestor condiţii depinde de însuşirile naturale ale bunului. Cutoate acestea, conform prevederilor alin. 3 ale articolului comentat, un bun

divizibil din punct de vedere al însuşirilor naturale ale acestuia, poate ficonsiderat ca bun indivizibil. Deci, bunurile divizibile sunt acele bunurisusceptibile de împărţire, fără ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia.,iar bunurile indivizibile sunt acele bunuri care se pot împărţi fără a li se schimbadestinaţia. Spre exemplu

Articolul 292. Bunul principal şi bunul accesoriu

(1) Bunul destinat în mod permanent întrebuinţării economice unui alt bun(principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este un bun accesoriuatît timp cît satisface această întrebuinţare. Toate celelalte bunuri sîntprincipale.

(2) Destinaţia comuna poate fi stabilita numai de proprietarul ambelorbunuri dacă în contract nu este prevăzut altfel.

(3) Bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal dacăpărţile nu convin altfel.

(4) Încetarea calităţii de bun accesoriu nu este opozabila unui terţ carea dobîndit anterior drepturi privitoare la bunul principal.

(5) Separarea temporara a unui bun accesoriu de bunul principal nu-iînlătură aceasta calitate.

(6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate printransformarea acestuia în bun accesoriu.

(1). Clasificarea bunurilor în principale şi accesorii se face în raportcu corelaţia dintre ele. Bunurile principale sunt acele bunuri care au oexistenţă de sine stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fifolosite independent, fără a servi la întrebuinţarea unui alt bun. Şi invers,bunurile accesorii sunt acele bunuri care sunt destinate să servească laîntrebuinţarea altor bunuri principale. De exemplu, antena de la televizor,arcuşul de la vioară, cheile de la lăcată, beţele pentru sky. Codul civil înart. 292 alin. 1 atribuie două caractere bunurilor accesorii şi anume:

a) existenţa unei legături economice între bunul accesoriu şi principal; b) bunul accesoriu trebuie să fie destinat în mod permanent

întrebuinţării economice a bunului principal.Starea de accesoriu poate rezulta din raportul juridic care se află îndependenţă faţă de altul, ca de exemplu în cazul raportului de garanţie(dreptul de gaj) sau din natura lucrurilor.

(2). Pentru a fi în prezenţa bunurilor principale şi accesorii trebuie caambele aceste bunuri să fie în proprietatea uneia şi aceleiaşi persoane.Aceasta înseamnă că bunul principal şi bunul accesoriu trebuie să aibăacelaşi proprietar. Pentru a stabili dacă un bun este accesoriu sau principalurmează a fi îndeplinite următoarele condiţii:

a) ambele bunuri să fie în proprietatea aceluiaşi proprietar;b) titularul dreptului de proprietate trebuie să stabilească prin voinţa

lui un raport cu destinaţia comună a ambelor bunuri. Referitor la cea din urmă condiţie, în art. 292 alin. 2 este stipulată

regula că destinaţia comună a ambelor bunuri este stabilită de proprietarulacestora. Această regulă poartă un caracter dispozitiv, admiţândposibilitatea ca părţile unui contract prin voinţa lor să deroge de la ea.

(3). Importanţa juridică a clasificării bunurilor în principale şiaccesorii constă în faptul că bunul accesoriu urmează soarta bunuluiprincipal, dacă părţile nu au convenit altfel, fapt expres confirmat prin

dispoziţia alin. 3 din art. 292 Cod civil. Ca urmare dacă bunul principal vafi înstrăinat (vîndut, schimbat, donat) această soartă o va avea şi bunulaccesoriu, fiind şi el considerat înstrăinat. În situaţia de accesoriu seaflă toate raporturile de garanţie personală (fidejusiunea) şi reale (gajul).

(4). În principiu, alin. 4 al acestei norme, constituie o precizie aprevederilor incluse în alineatul precedent, conform cărora bunul accesoriuurmează soarta bunului principal. În aşa fel, dacă o persoană deja a dobînditdreptul de proprietate (situaţii de cele mai dese ori întîlnite, însă normacomentată se referă şi la alte situaţii), apoi după acest moment încetareacalităţii de bun accesoriu nu va fi opozabilă proprietarului bunului pemotivul că el a dobîndit bunul principal anterior încetării calităţii de bunaccesoriu.

(5). Dacă un bun accesoriu temporar este separat de la bunul principal,cu condiţia că ulterior îşi va lua locul de bun accesoriu a aceluiaşi bunprincipal, apoi el va rămîne a fi considerat ca bun accesoriu respectivfiindu-i aplicabile regulile respective. În alin. 5 art. 292 nu se specificăpe ce perioadă bunul accesoriu urmează a fi separat de bunul principal pentrua-şi păstra calitatea de bun accesoriu, deoarece în fiecare caz concret acesttermen va fi diferit. Important este că ulterior separării bunul accesoriu sărevină la bunul principal.

(6). După cum am putut observa din comentariul alin. 1 şi 2 ale art. 292Cod civil, regulile referitoare la bun principal şi bun accesoriu vor puteafi aplicabile doar în cazul cînd ambele bunuri au acelaşi proprietar. Esenţaprevederii din alin. 6 al art. 292 Cod civil constă în faptul că dacăpersoana deţine un oarecare drept asupra unui bun, iar acesta devineaccesoriu la un alt bund în proprietatea altei persoane, apoi în acest cazaceste persoane vor deţine ambii drepturi avute anterior asupra acestorbunuri.

Articolul 293. Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile

(1) Sînt fungibile bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fiînlocuite cu altele fără a afecta valabilitatea plăţii. Toate celelaltebunuri sînt nefungibile.

(2) Prin act juridic, un bun fungibil poate fi considerat nefungibil, iarun bun nefungibil poate fi considerat fungibil.

(1). Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile se face în dependenţăde utilitatea lor. Fungibilitatea ori nefungibilitatea bunului estedeterminată de faptul dacă un bun poate fi înlocuit cu altul în cadrulexecutării unei obligaţiuni, spre exemplu 100 kg de grîu poate fi înlocuitecu 100 kg de grîu de aceeaşi calitate. Bunurile fungibile sunt acelea carepot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii. În schimb,bunurile nefungibile sunt acelea care nu se pot înlocui unele cu altele înexecutarea unei obligaţii astfel că, debitorul se va considera că a executatobligaţia doar în cazul în care a transmis bunul datorat. Spre exemplu încategoria bunurilor fungibile putem enumăra aşa bunuri ca: banii, alimente deun anumit fel, mese, scaune, pixuri, caiete etc., iar la categoria bunurilornefungibile aşa bunuri ca: o casă, un lot de pămînt, un cîine de rasă etc.Natura juridică a bunurilor fungibile presupune că ambele bunuri (care pot fiînlocuite în exercitarea unei obligaţii) au aceeaşi valoare pentru creditordin punct de vedere al plăţii datorate, aşa încît creditorului îi este

indiferent care anume bun va primi. În principiu, bunurile fungibile sunt şibunuri determinate generic, fapt prevăzut expres şi în alin. 2 al art. 294Cod civil. Spunem în principiu, fiindcă într-o ipoteză am putea admite ca unbun determinat generic să fie fungibil, adică să nu poată fi înlocuit cualtul asemănător în executarea unei obligaţii (vezi comentariul la art. 294alin. 2 Cod civil).(2). Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile poate rezulta nunumai din natura bunurilor (art. 293 alin. 1 Cod civil), ci şi din voinţacontractanţilor (art. 293 alin. 2 Cod civil). deci, părţile unui act juridicpot stabili ca bunurile nefungibile să fie privite ca fungibile şi invers. Cutoate că conform prevederilor alin. 2 art. 293 Cod civil, părţile unui actjuridic pot prin voinţa lor să considere un bun fungibil ori nefungibil,totuşi privitor la unele bunuri cum sunt banii, cerealele sau altele vor ficonsiderate aproape întotdeauna fungibile. Fungibilitatea monedei este şi onecesitate practică, fiindcă de regulă este imposibil să întorci aceleaşibancnote pe care le-ai primit ori să întorci aceiaşi materie primită. Anumedin aceste considerente caracterul fungibil al bunurilor impuse a face ocorelaţie cu consumptibilitatea lor, corelaţie la care ne vom opri încomentariu art. 295 Cod civil.

Articolul 294. Bunul determinat individual şi bunul determinat generic

(1) Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale,se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui.

(2) Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnelecaracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizeazăprin numărare, măsurare, cîntărire. Bunul determinat generic este fungibil.

(3) Prin act juridic, bunurile determinate individual pot fi consideratedeterminate generic, iar bunurile determinate generic pot fi consideratedeterminate individual.

(1) Clasificarea bunurilor în bunuri determinate individual şi bunurideterminate generic se face după criteriul naturii bunului (alin. 1 şi 2 dinnorma comentată), cît şi după voinţa părţilor contractante (alin. 3 din normacomentată).Bunul este determinat individual dacă se individualizează prin însuşirileproprii caracteristice doar lor (un tablou unic pictat de Picasso (PabloRuisy Picasso) – “Domnişoarele din Avignon”, o casă de locuit, un lot deteren). Deci, aceste bunuri se deosebesc de late bunuri asemănătoare prinînsuşirile lor specifice, care le fac în principiu unice.(2) Alin. 2 art. 294 Cod civil defineşte bunul determinat generic ca fiindacel bun care se determină prin caracterele comune bunurilor de gen şi carese individualizează prin numărare (10 mese, 5 saune, 30 cărţi, 20 telefoane),măsurare (20 metri de stofă, 8 m de cablu electric), cîntărire (5 kg deroşii, 1 tonă de mere). Deşi, după regula generală bunurile determinategeneric sunt considerate fungibile, fapt expres prevăzut în alin. 2 al art.294 Cod civil, totuşi trebuie să ţinem cont de faptul că între aceste douăcategorii de bunuri nu întotdeauna există o perfectă identitate. Aşa spreexemplu o carte este un bun generic şi tot odată fungibil, adică poate fiînlocuită în executarea unei obligaţii cu o altă carte (vezi iş comentariulla art. 293 Cod civil) scrisă de acelaşi autor cu acelaşi conţinut. Însă potexista cazuri cînd împrumutătorul va insista să fie întoarsă anume cartea

împrumutată care poartă semnătura autorului (spre exemplu prezentul Cod civiladnotat cu semnăturile tuturor autorilor comentariului) şi în aceste cazurinu va mai fi vorba de un bun generic şi fungibil, ci de un bun determinatcare îl deosebeşte de late bunuri din această categorie.(3) La voinţa părţilor un bun determinat individual poate fi considerat cabun determinat generic şi invers, un bun determinat generic poate ficonsiderat ca bun determinat individual.

Articolul 295. Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile

(1) Sînt consumptibile bunurile a căror întrebuinţare obişnuită implicăînstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Toate celelalte bunuri sîntneconsumptibile.

(2) Prin act juridic, un bun consumptibil poate fi consideratneconsumptibil.

(1) Bunurile se clasifică în consumptibile sau neconsumptibile, după cumfolosirea (întrebuiţarea) lor obişnuită implică ori nu înstrăinarea sauconsumarea substanţei lor. Bunurile consumptibile sunt acele bunuri a cărorîntrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor.Folosirea acestor bunuri nu se poate realiza decît consumîndu-se fiematerial, fie juridic prin înstrăinarea şi ieşirea lor din patrimoniu, într-un singur act de folosire. Includem în această categorie de bunuri produselealimentare, materia primă, grînele, banii – acestea îndeplinindu-şi funcţiilesale prin înstrăinare. Bunurile consumptibile nu trebuie confundate cubunurile comestibile, corelaţia dintre acestea fiind de gen – specie. Toatebunurile comestibile sunt şi bunuri consumptibile, însă nu toate bunurileconsumptibile sunt şi bunuri comestibile (benzina, motorina sunt bunuriconsumptibile, dar nu şi bunuri comestibile).Bunurile neconsumptibile sunt acele care pot fi întrebuinţate în mod continuufără a li se consuma substanţa lor sau să fie implicată înstrăinarea. Facparte din această categorie aşa bunuri ca terenurile, construcţiile,automobilele etc. (2) Atribuirea bunurilor la consumptibile ori neconsumptibile poate fi făcutăreieşind din natura bunului cît şi prin voinţa părţilor exprimată într-un actjuridic. Reieşind din alin. 2 al art. 295 Cod civil, părţile prin voinţa lorpot considera un bun consumptibil ca neconsumptibil nu şi invers, şi acestlucru este firesc.

Articolul 296. Bunurile domeniului public şi bunurile domeniului privat

(1) Bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul privat dacă, prin lege sau în modulstabilit de lege, nu sînt trecute în domeniul public.

(2) Din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum şi bunurile care,prin natura lor, sînt de uz sau de interes public. Interesul public implicaafectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate caresatisface nevoile colectivităţii fără a presupune accesul nemijlocit alacesteia la utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.

(3) Bogăţiile de orice natura ale subsolului, spaţiul aerian, apele şipădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economiceşi ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuristabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

(4) Bunurile domeniului public sînt inalienabile, insesizabile şiimprescriptibile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se stingeprin neuz şi nu poate fi dobîndit de terţi prin uzucapiune.

(1) Temeiul acestei clasificări al bunurilor este art. 9 din Constituţie careprevede că proprietatea este publică şi privată. În alin. 1 al art. 296 Codcivil se instituie o regulă foarte importantă, şi anume statul şi unităţileadministrativ-teritoriale au în proprietate două categorii de bunuri cu regimdiferit: bunuri publice şi bunuri private. Această dispoziţie legalăinstituie prezumţia conform căreia bunul este considerat privat, dacă prinlege (şi doar prin lege) nu este atribuit la categoria bunurilor publice.Bunurile statului şi unităţilor administrativ-teritoriale afectate domeniuluiprivat vor avea o circulaţie liberă, putînd fi încheiate diferite actejuridice (vezi şi comentariul la art. 286 Cod civil).(2) Pentru ca bunul să fie afectat domeniului public este necesar ca prinlege să fie numite care anume bunuri sunt considerate bunuri publice, orinatura bunului să fie de uz public sau de interes public. Astfel, conformprevederilor Legii nr. 828/1991 (Codul Funciar), art. 56 terenurile destinateocrotirii naturii (terenurile rezervaţiilor, parcurilor naţionale, parcurilordendrologice şi zoologice, grădinilor botanice, braniştilor, monumentelornaturii, terenurile zonelor de protecţie şi zonelor sanitare) fac obiectulproprietăţii publice. La fel urmează a fi atribuite la categoria de bunuripublice şi terenurile destinate necesităţilor de apărare şi trupelor degrăniceri – fîşia de protecţie a frontierei (art. 55 din legea 828/1991). Oaltă lege care enumără un bun ce face parte din categoria bunurilor publiceeste Legea 918/2000 (privind terenurile proprietate publice şi delimitarealor). A două categorie de bunuri care face parte din domeniul public suntbunurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Sunt de uzpublic bunurile accesibile tuturor persoanelor, cum ar fi parcurile naturale,străzile, pieţele etc. Sunt de interes public bunurile care deşi nu pot fifolosite de orice persoană, au destinaţia de a fi folosite în cadrul unoractivităţi care interesează pe toţi membrii societăţii cum ar fi muzeele,teatrele, şcolile etc. referitor la proprietatea publică a unităţiloradministrativ-teritoriale, a se vedea Legea 523/1999.(3) Alin. 3 art. 296 Cod civil este o reproducere a alin. 4 din art. 127 dinConstituţie, care enumără principalele categorii de bunuri care fac obiectulexclusiv al domeniului public. Enumerarea bunurilor din acest alineat nupoate fi considerată exhaustivă, fiindcă chiar în cuprinsul acestei norme sestipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi alte bunuristabilite de lege.(4) Bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şiimprescriptibile. Aceste caractere ale bunurilor domeniului public suntenumerate şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.11 sin 15.02.2001 (MO nr.25-26/10 din 01.03.2001).

Articolul 297. Bunurile complexe

(1) Daca mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinatfolosinţei comune atribuite de natura unificării, ele sînt considerate unsingur bun (bun complex).

(2) Efectele actului juridic încheiat în legătură cu un bun complex serăsfrîng asupra tuturor părţilor componente ale bunului dacă actul respectivsau legea nu prevede altfel.

(1) Bunurile pot fi simple - atunci cînd formează o unitate indivizibilăşi sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen, şi compuse –atunci cînd mai multe bunuri formează un tot întreg care este destinatfolosirii comune atribuite de natura unificării. Bunul complex secaracterizează prin aceea că: a) este format din mai multe bunuri care formează un tot întreg (o

bibliotecă, o turmă de animale, un serviz);b) bunurile care formează un tot întreg, în principiu, nu sunt legate între

ele (automobilul, deşi este format din mai multe piese nu esteconsiderat ca un bun complex, ci ca un bun simplu, în schimb un serviciude cafea, format din mai multe căni (ceşti) este considerat ca un buncomplex);

c) totalitatea de bunuri formează un tot întreg care este destinatăfolosinţei comune;

d) fiecare parte a bunului complex poate fi utilizat de sine stătător înacelaşi scop (spre exemplu, o cană dintr-un serviz poate fi folosită desine stătător).

(2) Importanţa evidenţierii bunurilor complexe constă în faptul că toatebunurile componente ale unui tot întreg (bun complex) sunt considerate caun singur bun. Din aceste considerente, în cazul încheierii actului juridicobiect al căruia sunt bunurile complexe, urmează să fie transmise toatebunurile care compun bunul complex. Această prevedere din alin. 2 poartă uncaracter dispozitiv, părţile fiind în drept să deroge de la ea. La fel şilegea poate, în unele cazuri, deroga de la regula conform căreia actuljuridic produce efecte juridice asupra tuturor părţilor componente alebunului complex.

Articolul 298. Universalitatea de bunuri

(1) Universalitatea de fapt este o pluralitate de bunuri corporaleomogene considerate ca un tot întreg.

(2) Universalitatea de drept este o pluralitate de bunuri corporale şiincorporale de orice fel care, privite împreună, sînt considerate ca un totîntreg.

1. O universalitate este o masă de bunuri, în care acestea ca elementeale masei sunt supuse unor reguli identice. Codul Civil în articolul de faţădistinge: universalitatea de fapt şi universalitatea de drept.

Universalitatea de fapt constituie o totalitate de lucruri corporaleomogene care sunt considerate ca un tot întreg (o bibliotecă, o turmă, unserviz, un set de mobilă…). Valoarea economică a acestei universalităţitrebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor constitutive. Un exemplu alunei universalităţi de fapt poate servi alin 2 al art. 406 din Codul Civilcare prevede că „arborii care se scot din pepiniera fără degradarea acesteianu fac parte din uzufruct decît cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma

dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea ce priveşte înlocuirea lor”.Deci pepiniera se consideră ca o universalitate, din care fac parte arboritineri care se cresc care pentru a fi vânduţi sau transplantaţi.

Utilitatea lor este dată de ansamblul pe care îl formează.Universalităţile de fapt sunt, în principiu, fracţiuni de patrimoniu şi sedeosebesc, în esenţă, de patrimoniu prin aceea că în sânul lor nufuncţionează relaţia activ-pasiv. Cu toate acestea universalitatea de fapt nupoate fi considerată identică cu patrimoniul. Importanţa universalităţii defapt constă în faptul că în caz de înstrăinare vînzare-cumpărare, sechestru,gaj, universalitatea va fi privită în bloc şi nu separat pentru fiecare bunce formează tot întregul – universalitatea.

2. Universalitate de drept la fel constituie o pluralitate de bunuri,numai că în acest caz, în componenţa universalităţii de drept pot fi nu numaibunurile corporale ci şi incorporale, care privite împreună sunt considerateca un tot întreg. Ca universalitate de drept este considerat patrimoniul.

Articolul 299. Fructul

(1) Fruct al lucrului este venitul, sporul şi productele pe care le dăacest lucru.

(2) Fruct al dreptului este venitul şi beneficiile dobîndite în urmafolosirii acestui drept.

(3) Fruct al lucrului şi al dreptului se consideră, de asemenea,veniturile şi beneficiile pe care acest lucru sau drept le asigură prinintermediul raporturilor juridice.

(4) Împuternicirea asupra lucrului sau dreptului oferă posibilitateareţinerii fructului acestui lucru sau drept în conformitate cu termenul şivolumul împuternicirii dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

(5) În cazul în care este obligată să restituie fructele, persoana poatecere compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu aceste fructe dacărespectivele cheltuieli sînt rezultatul unei gospodăriri judicioase şi nudepăşesc valoarea fructului.

1. Prin fruct se înţelege tot ceia ce produce un lucru , fărăalterarea sau diminuarea considerabilă a substanţei sale. Spre exemplurecoltele pe care le produce pămîntul (cereale, ierburi,…) sunt fructe, cerese produc periodic şi care nu scad substanţa pămîntului. Majoritatealucrurilor sunt frugifere adică au însuşirea de a produce fructe. Legiuitorulîn articolul de faţă operează cu termenii de “lucru” şi “drept”, care conformprevederilor art.285 ali. 1 sunt numite bunuri. Urmează deci să utilizămtermenul de “bun”, care este genul. În acest sens am putea spune căprodusele bunului sunt : a) fructul; b) venitul; c) productele. Ţinem săreţinem că termenul “fruct”, în sensul larg al cuvîntului, include în sine“venitul” şi “productele”. Pentru a nu crea confuzii, şi avînd în vederefaptul că termenul “spor” utilizat în alin 1 însemnă nu altceva decît “venit”sau “fruct” . Din aceste considerente vom spune că produsele bunului sunt:fructul, venitul şi produsele. Fructele sunt produsele directe şi periodice ale unui bun obţinute cu saufără intervenţia omului cum ar fi produsele periodice ale pămîntului:fructele de pădure, iarba, poamele din livezi, sporul animalelor: lână,laptele, brânza, ouăle, peştele ce se pescuieşte dintr-un iaz, etc. Toateaceste fructe se mai numesc şi fructe naturale.

Productele sunt foloasele obţinute dintr-un bun prin diminuarea sauconsumarea substanţei acesteia, cum ar fi copacii unei păduri, piatra dincarieră. 2. Veniturile (mai numite şi fructe civile) sunt sumele de bani sau alteproduse rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană, precumchiriile, arenzile, dobînzile, venitul rentelor, dividendele şi partea dinvenitul net distribuit, în condiţiile legii, în urma lichidării unuipatrimoniu. Deci, veniturile sunt avantajele materiale care se pot obţine dela un bun în mod periodic. 3. În conformitate cu prevederile art. 299 alin . 3, fructele şiveniturile pot surveni şi în rezultatul încheierii actelor juridice, cum arfi: contractul de arendă; contractul de concesiune; etc. 4. După regula generală, prevăzută în art. 317 din prezentul cod,tot ceea ce produce bunul, revine proprietarului, dacă legea sau contractulnu prevede altfel. O excepţie de la această regulă o găsim în art. 299.Astfel, dispoziţia alin. 4 al articolului comentat, îl împuterniceşte peposesorul (se are în vedere posesorul mijlocit, mai denumit şi detentorprecar – art. 304 alin. 2 ) bunului cu dreptul de a reţine fructul acestuia,dacă legea ori contractul nu prevede altfel. Prin termenul “reţinere”trebuie să înţelegem nu doar reţinerea propriu zisă a fructului, ci faptul căfructul va trece în proprietatea acelei persoane care a posedat bunul cu justtitlu, dacă contrariul nu reiese din lege ori nu este prevăzut în actuljuridic civil. Aşa spre exemplu, fructele culese de arendator vor trece înproprietate acestuia, dacă legea ori contractul nu va prevedea contrariul. 5. Sunt posibile situaţii când deţinătorul bunului cu just titlu nu vaobţine dreptul de proprietate asupra fructelor lui. În aceste cazuri, conformprevederilor alin 5 din art. 299, detentorul precar va fi în drept să cearăcompensarea tuturor cheltuielilor suportate în legătură cu aceste fructe(producerea, păstrarea, încheierea actelor de conservare) producerea acestor.Compensarea cheltuielilor se va face doar în cazul în care acestea ausurvenit în rezultatul unei gospodării judicioase a bunului, şi acestecheltuieli nu vor depăşi valoarea fructului.

Articolul 300. Dreptul accesoriu şi dreptul limitat

(1) Drept accesoriu este dreptul legat astfel de un alt drept încît fărăacesta nu poate exista.

(2) Drept limitat este dreptul derivat de la un drept mai cuprinzătorcare este grevat cu acel drept.

1. Vorbind de drept accesoriu trebuie neapărat să ţinem cont şi debunuri accesorii, ori conform prevederilor art. 285 alin. 1 drepturilepatrimoniale fac parte din bunuri. Dreptul accesoriu se caracterizează prinfaptul că el nu are o existenţă de sine stătătoare, existenţa lui depinzândde existenţa unui alt drept principal. Aşa spre exemplu, gajul este un dreptaccesoriu, fiindcă dreptul de gaj va apărea doar dacă a fost încheiat uncontract principal, executarea obligaţiilor căruia urmează a fi garantatăprin încheierea unui contract de gaj. Stingerea dreptului principal va duceşi la stingerea dreptului accesoriu, dar nu şi invers. 2. În alin. 2 se vorbeşte de drepturi limitate, care se mai numescdezmembrăminte. Dezmembrămînt (drept limitat) este dreptul derivat dintr-undrept mai cuprinzător. Spre exemplu sunt dezmembrăminte ale dreptului de

proprietate următoarele drepturi reale principale: dreptul de uzufruct (art.395-423); dreptul de uz şi dreptul de abitaţie (art. 424-427); dreptul deservitute (art. 428-442); dreptul de superficie (art. 443-453). Toate acestedrepturi dezmembrează un drept mai cuprinzător acesta fiind dreptul deproprietate. Dreptul de proprietate fiind cel mai complet drept real,întruneşte în sine toate atributele care conform art. 315 alin 1 sunt:dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Însăeste posibil ca unele atribute ale dreptului de proprietate să fie disociateşi repartizate între titulari diferiţi. Spre exemplu în caziul dreptului deuzufruct un atribut al dreptului de proprietate - dreptul de dispoziţie –rămîne la nudul proprietar, iar dreptul de posesiune şi dreptul de folosinţăsunt transmise uzufructuarului (a se vedea şi comentariu la art. 395).Conform prevederilor art. 300 alin 2, dezmembrămintele (dreptul limitat)grevează dreptul mai cuprinzător. Astfel dreptul de servitute va grevadreptul de proprietate.

Articolul 301. Rezultatele protejate ale activităţii intelectuale

(1) În cazul şi în modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusival persoanei fizice şi juridice asupra rezultatelor activităţii intelectualeşi asupra atributelor de identificare a persoanelor juridice, deindividualizare a producţiei, a lucrărilor executate sau serviciilor prestate(denumirea de firmă, emblema comercială, marca de deservire etc.).

(2) Rezultatele activităţii intelectuale şi atributele de identificare şide individualizare, ce constituie obiecte ale dreptului exclusiv, pot fiutilizate de terţi doar cu consimţămîntul persoanei îndreptăţite.

1. Rezultatele activităţii intelectuale, atributele de identificare apersoanei juridice, mijloacele de individualizare a producţiei, a lucrărilorexecutate sau a serviciilor prestate sunt considerate ca obiectenepatrimoniale, purtând caracterele drepturilor personale nepatrimoniale.Natura juridică a acestor categorii de drepturi determină şiparticularităţile reglementării şi apărării lor. În articolul de faţă sunt cuprinse reglementări cu caracter generalreferitor la rezultatele activităţii intelectuale ale persoanei fizice saupersoanei juridice. De aceea reglementările propriu zise a acestor drepturipersonale nepatrimoniale le găsim în alte acte normative. Unul din acesteacte este Legea 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, carereglementează relaţiile care apr în legătură cu crearea şi valorificareaoperelor literare, de artă, şi ştiinţifice (drept de autor), interpretărilor,fonogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de radioteledifuziune (drepturiconexe.). De asemenea reglementări referitoare la dreptul de autor cât şi laprotecţia acestuia întâlnim în următoarele acte normative:

- Codul cu privire la contravenţiile administrative (art. 51/2„Încălcarea dreptului de proprietate asupra produselor munciiintelectuale” – Legea nr. 51-XII din 14.04.1994, publicată în M.O., nr.6, art. 7);

- Codul penal (art. 141/1 „Încălcarea dreptului de autor” – Legea nr. 51-XII din 14.04.1994, publicată în M.O., nr. 6, art. 7);

- Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 238 din 25.11.1991 „Cuprivire la Agenţia de Stat pentru Drepturile de autor a RepubliciiMoldova”;

- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la aprobareaRegulamentului Agenţia de Stat pentru Drepturile de autor a RepubliciiMoldova” (nr. 113 din 25 februarie 1992);

- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la administrarea peprincipii colective a drepturilor patrimoniale ale autorilor şititularilor de drepturi conexe” (nr. 524 din 24. 07.1995; M.O., nr. 56-57 din 12.10.1995, art. 439);

- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Privind completarea şimodificarea Hotărîrii Guvernului R.M. nr. 113 din 25.02.1992 (nr. 594din 28.10.1996, M.O., nr. 78-79 din 05.12.1996, art. 634);

- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la instituireaRegistrului Naţional (provizoriu) al Programelor pentru Computer” (nr.494 din 17. 07.1995; M.O., nr. 51-52 din 14.09.1995, art. 397);

- Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova „Privind remuneraţia de autorpentru folosirea drepturilor de autor şi conexe în Republica Moldova”(nr. 713 din 23. 10.1995; M.O., nr. 64 din 16.11.1995, art. 515);

De asemenea , menţionăm că Republica Moldova este parte la următoareleconvenţii internaţionale:

- Convenţia pentru constituirea Organizaţiei Mondiale pentru ProtecţiaProprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.), adoptată la Stokholm la 14 iulie1967 (data aderării – 25 decembrie 1991);

- Convenţia de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice(Actul de la Paris din 24 iulie 1971, modificat la 28 septembrie 1979)(data aderării – 2 noiembrie 1995);

- Convenţia internaţională pentru ocrotirea drepturilor interpreţilor,producătorilor de fonograme şi ale organizaţiilor de diviziune,adoptată la Roma la 26 octombrie 1961 (data aderării – 5 decembrie1995);

- Convenţia Universală cu privire la dreptul de autor, adoptată la Genevala 6 septembrie 1952 – în acţiune pe teritoriul republicii de la dataaderării la Convenţie a Uniunii Sovietice (27 mai 1973), din competenţacăreia s-a deprins Republica Moldova.

2. În alin. 2 al articolului comentat este cuprinsă o regulă chemată săprotejeze rezultatele activităţii intelectule şi atributelor de identificareşi individualizare. Folosirea rezultatelor activităţii intelectule şiatributelor de identificare şi individualizare poate fi efectuată detitularii acestor drepturi. Aceştea din urmă sunt în drept să transmităutilizarea acestor drepturi şi persoanelor terţe încheind acte juridicecivile în condiţiile art. 24 şi 25 din Legea 293/1994.

Articolul 302. Banii

(1) Moneda naţională, leul, constituie un mijloc legal de plată,obligatoriu pentru recepţionare conform valorii nominale pe întreg teritoriulRepublicii Moldova.

(2) Cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul RepubliciiMoldova a plăţilor în valută străina se stabilesc prin lege.

1. Banii sunt o categorie specială de bunuri care datorităproprietăţilor lor deosebite sunt un echivalent general al tuturor celorlaltebunuri şi constituie un instrument general al schimbului. Banii servesc lastingerea obligaţiilor, al căror obiect este o sumă de bani. Banii pot fi

obiect al diferitor categorii de contracte: contractul de împrumut,contractul de donaţie, etc. Conform dispoziţiilor art. 288 alin 5 baniisunt atribuiţi la categoria bunurilor mobile. Moneda naţională a RepubliciiMoldova este leul moldovenesc. Numerarul se află în circulaţie sub formă desemne băneşti de hîrtie (bancnote) şi metalice (monede). Dreptul exclusiv laemisia monetară, conform art. 130 alin 3 din Constituţie, aparţine BănciiNaţionale a Republicii Moldova. Banii au caractere proprii, naturale, fizice independente de voinţalegiuitorului, dar au şi un număr de caractere juridice care sunt atribuiteprin lege. Aşa spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea1232/1992 (Legea cu privire la bani), moneda naţională, leul, este uniculinstrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova. După cum am menţionatpuţin mai sus banii sunt bunuri mobile corporale (art. 288 alin 5), şi deciposesia lor valorează titlu de proprietate, iar distrugerea banilor va faceimposibilă înlocuirea lor (a se vedea şi comentariul la art. 305 alin 1).Banii sunt bunuri determinate generic (art. 294 alin 2 din Codul Civil),pieirea fortuită a lor nu va elibera debitorul de executarea obligaţiei.Banii lafel sunt atribuiţi la categoriile de bunuri fungibile (alin. 1 dinart. 293) şi bunuri consumptibile (alin. 1 din art.295), consumându-se laprima întrebuinţare, dar nu prin deminuarea substanţei, ci prin ieşirea lordin patrimoniul celui ce face plata, chiar dacă în materialitatea lor baniinu se consumă sau uzează, ci pot servi unor întrebuinţări repetate. Banii în calitate de bun pot face obiectul atât a drepturilor reale câtşi a drepturilor de creanţă. De cele mai dese ori banii fac obiectuldreptului de proprietate şi a dreptului de uzufruct. În cazul raporturilor decreanţă, banii pot face obiectul diferitor categorii de contracte. Spreexemplu, în contractul de vânzare – cumpărare, cumpărătorul datorează preţulmărfii; în contractul de locaţiune locatarul datorează chiria stipulată încontract. Banii, la fel, vor face obiectul plăţii în cazul reparăriiprejudiciului cauzat prin fapte ilicite. 2. Aliniatul doi din această normă stipulează că cazurile, condiţiile şimodul de efectuare pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor în valutăstrăina se stabilesc prin lege. Capitolul VII din Legea nr. 548/1995 (Legeacu privire la Banca naţională a Moldovei.) stabileşte principiile ce stau labaza reglementării relaţiilor valutare. Conform dispoziţiilor art. 51 dinaceastă Lege, de competenţa Băncii Naţionale în domeniukl reglementăriivalutare ţin:a) emiterea de acte normative referitor la reglementarea operaţiunilor

valutare ale persoanelor fizice şi juridice, inclusiv a instituţilorfinanciare şi de stat;

b) eliberarea şi retragerea autorizaţiilor, supravegherea şi reglementareaactivităţii unităţilor de schimb valutar, inclusiv al băncilor;

c) stabilirea de limite ale poziţiilor valutare pentru unităţile de schimbvalutar, inclusiv băncile;

d) determinarea metodei de stabilire a cursului leului moldovenesc în raportcu alte monede.

În exercitarea funcţiilor sale Banca Naţională emite instrucţiuni, care suntchemate să reglementeze toate operaţiunile legate de circulaţia valuteistrăine pe teritoriul Republicii Moldova.

T i t l u l IIPOSESIUNEA

Articolul 303. Dobândirea şi exercitarea posesiunii

(1) Posesiunea se dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapta bunului.

(2) Nu este posesor cel care, deşi exercită stăpânirea de fapt a bunului,o face în folosul unei alte persoane prin împuternicirile de posesor cu careeste investit de această persoană. Este posesor doar persoana care l-ainvestit cu împuterniciri.

(3) Dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, se prezumăcă a conservat această calitate până la proba contrară.

(4) Dacă mai multe persoane posedă în comun un bun, ele sînt consideratecoposesori.

(5) Dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sîntconsiderate posesori ai părţilor separate.

(6) Persoanele fără capacitate de exerciţiu şi persoanele juridiceexercită posesiunea prin reprezentantul lor legal.

1. Reglementarea relaţiilor de proprietate este precedată dereglementarea stării de fapt denumită posesiune. De la bun început am dori săaccentuăm faptul că posesiunea reglementată în titlul II din Cartea„Drepturile reale” nu este acel drept de posesie, cunoscut majorităţii,adică nu este un atribut al dreptului de proprietate. Dreptul de a posedaaparţine numai proprietarului sau titularului altor drepturi. Ceilalţiposesori de fapt, posedă fără a avea dreptul de a poseda, şi drepturile careizvorăsc în favoarea lor din faptul posesiei constituie consecinţe juridiceale posesiei, şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda. În materie deposesiune important este faptul exteriorizării, ceea ce face posibilăstăpânirea bunului. Este recunoscut faptul că în majoritatea cazurilor stareade fapt corespunde situaţiei de drept, ceea ce ar înseamnă că în majoritateacazurilor posesorul este proprietarul bunurilor şi deci după această regulăgenerală posesia înseamnă stăpînire, ea indică proprietarul în persoanaposesorului. Legiuitorul a instituit o prezumţie – posesorul este prezumatproprietar pînă la proba contrarie. O asemenea prezumţie reiese direct dinprevederile art. 305 alin . 1 din Codul Civil, care dispune că posesorul esteprezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a posedapentru un altul. Această prezumţie nu operează în cazul în care dreptul deproprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţă de un fostposesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune în alt modfără voia lui, cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare la purtător.

Includerea acestui titlu în cartea a doua „Drepturile reale” urmăreştescopul apărării drepturilor persoanelor ce sunt posesori ai bunurilor, fără aimpune acestora din urmă să-şi dovedească drepturile asupra bunurilor ce leposedă, pe de altă parte un alt efect al posesiei este că posesia pe oanumită perioadă de timp, în condiţiile legii, va duce la dobândireadreptului de proprietate (art. 332-336 din Codul Civil), şi desigur posesorulbunului pe perioada posesiei, în condiţiile legii, va dobândi dreptul deproprietate asupra fructelor bunului frugifer (art. 311 din Codul Civil).

Posesia reglementată în titlul II al acestei cărţi, este un raport întrepersoană şi lucru, existenţa ei fiind independentă de existenţa unui drept alposesorului de a exercita o putere asupra lucrului. După cum am afirmat puţinmai sus, de cele mai dese ori, posesorul bunului este în acelaşi timp şi

titularul dreptului care justifică puterea sa. Anume din aceste considerentelegea ocroteşte posesia în aşa fel ocrotind şi dreptul.

În aliniatul întâi al acestui articol este indicat faptul că posesiunease dobândeşte prin exercitarea voită a stăpânirii de fapt al bunului. În aşafel a fost acceptată teoria obiectivă a posesiei, conform căreia pentrudobândirea posesiei ca stare de fapt este necesar doar existenţa elementuluimaterial adică o stăpânire a bunului.

2. În alin. 2 din prezenta normă, se indică faptul că nu toate persoanelecare deşi deţin stăpânirea bunului sunt consideraţi posesori ai acestora.Astfel, legiuitorul indică că nu va fi posesor cel care, deşi exercităstăpânirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte persoane prinîmputernicirile de posesor cu care este investit de această persoană. Spreexemplu nu va fi posesor vînzătorul ce realizează mărfurile în magazin, deşiel deţine stăpînirea asupra bunurilor, la fel nu va fi posesor al strunguluinici muncitorul care lucrează la acest strung. În aceste cazuri, conformdispoziţiilor alin 2, posesor va fi considerat persoana care ia investit cuîmputernicirile respective pe vânzător şi strungar. 3. Regula stipulată în alin. 3 este caracteristică situaţiilor încare detentorii precari nu sunt consideraţi posesori. Detentori precari suntposesorii care deţin bunul în baza unui just titlu (arendaşul, depozitarul,uzufructuarul...). Avănd în vedere faptul, că conform prevederilor art. 304alin. 2 şi detentorii precari sunt consideraţi posesori, ei fiind denumiţiposesori mijlociţi, considerăm că la practică regula din alin. 3 al art. 303conform căreia dacă posesorul a început să posede pentru o altă persoană, seprezumă că a conservat această calitate până la proba contrară, va fiineficientă. 4. Bunul poate să se afle atât în posesia unei singure persoane câtşi în posesia mai multor persoane, în ultimul caz fiind vorba de o coposesie.Legiuitorul nu a precizat dacă în raporturile dintre coposesori suntaplicabile integral dispoziţiile titlului II „Posesiune” din cartea a doua.Pornind de la natura juridică a posesiei, considerăm că în raporturile dintrecoposesori nu se vor aplica dispoziţiile privind protecţia posesiei. 5. Alin. 5 din acest articol urmează a fi privit în concordanţă cuart. 297 din Codul Civil. Regula conform căreia, dacă mai multe persoaneposedă părţi ale unui bun, ele sînt considerate posesori ai părţilorseparate, este o completare a alin. 4 din art. 303. Spre exemplu, douăpersoane pot fi posesori a câtorva cărţi dintr-o bibliotecă. În acest caz eivor fi consideraţi ca posesori ai acestor cărţi care fac parte dintr-un buncomplex – bibliotecă. 6. Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu (minorii în vârstăde până la şapte ani – art. 22 din Cod Civil; persoanele declarate incapabileconform prevederilor art. 24 din Codul Civil) nu pot singure să-şi exercitedrepturile care le aparţin. Din aceste considerente şi posedarea bunurilorlor este exercitată de către reprezentanţii lor legali. În cazul persoaneijuridice posesia este exercitată de către organele ei de conducere.

Articolul 304. Posesiunea nemijlocită şi posesiunea mijlocită

(1) Posesorul poate stăpîni bunul direct, prin putere proprie (posesiunenemijlocită), fie prin intermediul unei alte persoane (posesiune mijlocită).

(2) Dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditorgajist, arendaş, chiriaş, depozitar sau în temeiul unui alt raport juridic

similar în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să posedetemporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesormijlocit).

1. Posesia poate fi nemijlocită şi mijlocită. Posesia este nemijlocităatunci când posesorul stăpâneşte direct bunul, adică o asemenea stăpânireeste făcută pentru el însuşi, prin putere proprie. Şi invers, posesia estemijlocită atunci când posesorul stăpâneşte bunul în baza unui act juridic(spre exemplu în baza contractului de locaţiune ori contractului de arendă). 2. În aliniatul doi din articolul comentat sunt enumăraţi posesoriimijlociţi ca uzufructuarul, creditorul gajist, arendaşul, chiriaşul şidepozitarul. Această enumerare nu este exaustivă, fiindcă chiar în cuprinsulacestei norme este indicat faptul că „dacă persoana posedă un bun în calitatede uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depozitar sau în temeiul unui altraport juridic similar (sublinierea ne aparţine) în care este în drept sau obligatăfaţă de o altă persoană să posede temporar un anumit bun, atunci ultima deasemenea este posesor (posesor mijlocit).” Deci posesori mijlociţi pot fi şialte persoane decât cele expres enumărate în acest articol. Persoanele careposedă bunul în baza uni act juridic se mai numesc, după cum a mai afirmatmai sus, detentori precari. Toţi aceşti detentori precari sunt obligaţi sărestituie bunul proprietarului la expirarea termenului contractului încheiatîntre proprietatr şi detentor precar. De aceea am putea spune că posesiaprecară este întotdeauna conformă cu dreptul, pe când poseia propriu zisăpoate fi contrară dreptului. Astfel, un posesor poarte poseda fără drept,fără nici un titlu valabil la baza posesiei sale, spre exemplu este cazulunui uzurpator. În schimb un detentor precar posedă tot timpul în baza unuititlul legal. Aşa, chiriaşul deţine bunul în baza contractului de locaţiune ,încheiat între el şi proprietar, şi anume în baza acestui contract chiriaşulare obligaţia de a restitui bunul proprietarului, recunoscându-se în aşa feldreptul proprietarului. Recunoaşterea calităţi de posesor şi detentorilorprecari (posesori mijlociţi) urmăreşte scopul protecţiei posesiei ca stare defapt, indirect protejându-se şi drepturile ce le au posesorii mijlociţi.

Articolul 305. Prezumţia proprietăţii

(1) Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit căa început a poseda pentru un altul. Această prezumţie nu operează în cazul încare dreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public şi nici faţăde un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiuneîn alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare lapurtător.

(2) Se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului peparcursul perioadei în care l-a posedat.

1. Aliniatul 1 al art. 305 conţine o regulă conform căreia posesoruleste prezumat proprietar al bunului până la proba contrară. Pornind de larealitatea că de cele mai multe ori , posesia, ca stare de fapt, esteexercitată de însuşi titularul dreptului de proprietate, legiuitorul ainstituit o prezumţie relativă de proprietate în favoarea posesorului. Spunemprezumţie relativă fiindcă această prezumţie poate fi răsturnată prinaducerea dovezilor care vor demonstra dreptul persoanei asupra bunului ceeste posedat de către posesor. În cazurile în care se va dovedi dreptul

asupra bunului, acesta urmează să fie întors titularului dreptului. Însă încazul în care către posesor se va înainta o acţiune de revendicare a bunului,acesta va fi scutit de a aduce alte probe în sprijinul dreptului săuprezumat. Însă faptul posesie va fi considerat ca o prezumţie a dreptului deproprietatea pînă în momentul dovedirii contrariului. Contrariul trebuiedovedit de cel ce pretinde că îi aparţin careva drepturi asupra bunuluideţinut de posesor. Regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului nuoperează în toate cazurile. Prezumţia dată nu va opera în cazul în caredreptul de proprietate trebuie înscris în registrul public. În prezent estesupus înregistrării dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asuprabunurilor imobile. Deci, posesorul bunului imobil nu va putea invoca înfavoarea sa regula conform căreia posesorul este considerat proprietar albunului. Însă posesorul de bună credinţă a unui bun imobil va dobîndi dreptulde proprietate a bunului posedat în rezultatul uzucapiunii, respectîndprevederile art.332 din prezentul Cod. De asemenea această regulă nu va operanici în cazurile când bunurile au fost furate, pierdute sau au ieşit într-unalt mod din posesia posesorului, fără voia lui. În toate aceste cazuri seconsideră că bunul a ieşit din posesie contrar voinţei posesorului. Faptul căbunul a fost furat, pierdut sa a ieşit în alt mod contrar voinţeiproprietarului trebuie dovedit de cel ce revendică bunul. Pînă nu va fidovedit acest lucru va opera regula conform căreia posesorul este prezumatproprietar al bunului. Posesorul banilor şi titlurilor de valoare la purtător în toate cazurileva putea invoca regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar albunului, chiar şi atunci cănd banii şi titlurile de valoare la purtător aufost furaţi, pierduţi sau au ieşit din posesia posesorului în alt mod fărăvia lui. 2. În alin. 2 din această normă se stipulează că „se va considera căposesorul anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul perioadei încare l-a posedat”. Pornind de la prevederile alin 1 din acest articol,constatăm că posesorul anterior nu poate fi considerat proprietar, fiindcăposesorul nu este considerat proprietar ci doar în virtutea dispoziţiei legii(alin. 1 al art. 305 din Codul Civil) el se prezumă a fi proprietar. De aceiaalin. 2 din art. 305 urmează a fi înţeles în sensul că prezumţia deproprietate operează şi pentru un fost posesor, pentru durata posesiei.Esenţa unei asemenea prevederi, constă în faptul că fostul posesor, fiindprezumat ca fiind proprietar, acestuia i se vor produce toate efectelejuridice ale regulii invocate mai sus.

Articolul 306. Prezumţia de posesiune neîntreruptă

Dacă persoana a posedat bunul la începutul şi la sfârşitul unei perioade,se prezumă că a posedat neîntrerupt pe parcursul întregii perioade.

Această normă dispune că cel ce posedă la începutul şi la sfârşitul uneiperioade se prezumă că a posedat neîntrerupt. Necesitatea unor asemenereglementări apare în materie de uzucapiune, adică pentru calculareatermenului necesar pentru a se putea dobândi dreptul de proprietate carezultat al posesiei de bună credinţă pe o numită perioadă de timp.

Articolul 307. Posesiunea de bună-credinţă

(1) Este considerată posesor de bună-credinţă persoana care posedălegitim sau care se poate considera îndreptăţită să posede în urma uneiexaminări diligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilorîndreptăţirii sale. Buna-credinţă este prezumată.

(2) Posesiunea de bună-credinţă încetează dacă proprietarul sau o altăpersoană cu drept preferenţial înaintează posesorului pretenţii întemeiate.

1.Posesia de bună - credinţă este considerată ca o stăpânire de calitatesuperioară. Buna credinţă este un element subiectiv, şi constă în convingereaposesorului că titlul pe baza căruia posedă bunul, ale cărui fructe le culege, este un titlu perfect valabil, nefiind afectat de vre-un viciu. Legiuitoruldefinind posesia de bună-credinţă a spus că aceasta va opera în cazurile încare a) persoana posedă bunul legitim şi b) posesorul se poate consideraîndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente, necesare înraporturile civile. Prevederea „persoana care posedă legitim” utilizată delegiuitor în art. 307, urmează a fi înţeleasă în sensul persoanei careposedă în baza unui just titlu. Din conţinutul art. 307 alin 1 reiese căposesia de bună credinţă este mai mult decât o posesie, este o proprietate alcărei titlu este lovit de nulitate necunoscută de posesor. Aşa va fi cazulposesorului care a dobândit un bun de la o persoană care nu a avut dreptulsă-l înstrăineze. Neavînd dreptul de proprietate, cel ce a înstrăinat bunul,nu putea nici să-l înstrăineze, ori în baza principiului „nemo ad alium plus juristransferre potest duam ips habet” nimeni nu poate transmite ceea ce nu-i aparţine.Posesorul care a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, a procedat în modjust, (de aicea şi denumirea actului - just titlu ), folosind această cale pentru adobândi dreptul de proprietate. Anume în acest sens titlul său, adică aposesorului, este just, deşi, actul este nul dintr-o cauză determinată.Posesorul, ignorând cauza nulităţii titlului său, este considerat în virtutealegii (alin. 1 al art.307) că este de bună credinţă. La fel, după cum amafirmat mai sus, este considerat de posesor bună – credinţă şi acel ce sepoate considera îndreptăţit să posede în urma unei examinări diligente,necesare în raporturile civile. Aceasta înseamnă că deşi posesorul nu adobândit bunul în baza unui just titlu, totuşi el poate a fi îndreptăţit de afi considerat ca posesor cu bună credinţă, fiindcă comportarea lui ladobândirea bunului nu a fost contrară ordinii publice, conformându-seesenţei, conţinutului şi naturii juridice a raporturilor juridice. Codulcivil atribuie posesiei de bună credinţă mai multe efecte juridice, care vorfi analizate ulterior (vezi în acest sens şi comentariile la art. 310- carede fapt este o completare a acestei norme; art. 311, art. 332 şi 333 dinCodul Civil). 2. După cum am văzut posesorul este de bună – credinţă în cazurileposesiei bunului în baza unui just titlu sau când va putea fi îndreptăţit dea poseda bunurile. Buna - credinţă presupune, deci, că posesorul să nucunoască faptul că bunul pe care îl posedă îi aparţine altei persoane, caredin diferite motive a fost lipsită de posesia acestuia. Dacă titularuldreptului de proprietate, sau a altui drept revendică bunul de la posesor sauînaintează alte pretenzii temeinice către acesta, atunci din acest momentposesorul bunului nu mai este considerat ca posesor de bună-credinţă, ci vafi de rea – credinţă, fiindcă îi este comunicat că posedă un bun, pe care ladobândit de la persoane ce nu aveau dreptul să-l înstrăineze. Deci, buna -credinţă încetează de îndată ce posesorul a cunoscut viciile titlului său.

Articolul 308. Revendicarea de către posesorul de bună-credinţă a bunului aflat în posesiune nelegitimă

În cazul în care este deposedat, posesorul de bună-credinţă poate săceară noului posesor, în decursul a 3 ani, restituirea bunului. Aceastăregulă nu se aplică în cazul în care noul posesor are dreptul preferenţial deposesiune. Revendicarea posesiunii poate fi aplicată şi în raport cu persoanacare are drept preferenţial de posesiune dacă ea a dobîndit bunul prinviolenţă sau dol.

Posesie ca stare de fapt se apără cu ajutorul acţiunilor posesorii,care nu pun în discuţie dreptul asupra lucrului ci au ca obiect numaiapărarea stării de fapt care caracterizează instituţia posesiei. Codul Civilconţine două norme cu caracter general care au drept scop protecţia posesieica stare de fapt, acestea fiind art. 308 – care apără posesia de bunăcredinţă în caz de deposedarea şi art. 309 – care apără posesia ca stare defapt în cazurile cînd deşi posesorul nu este lipsit de posesie, totuşiaceasta este tulburată. Ţinem să accentuăm faptul că legiuitorul în ambeleaceste cazuri acordă o protecţie doar posesorului de bună – credinţă. Acţiunea posesorie este acea acţiune prin care posesorul îşi poate apăraposesia – ca stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menţineaceastă stare ori pentru a redobîndi posesia când ea a fost pierdută. După cum am afirmat puţin mai sus, ocrotirea posesiei, ca stare de fapt,prin acţiunile posesorii, se justifică prin aceea că, în mod obişnuit,posesorul fiind şi proprietar, prin ocrotirea posesiei implicit este ocrotitşi dreptul de proprietate. Posesia şi proprietatea se află de obicei în mîinile aceluiaşi individ.În acest caz relaţia dintre posesie şi proprietate nu mai este conflictuală,ci se consideră una de cooperare. Pentru un proprietar care posedă un bun alsău, protejarea posesiei este un echivalent funcţional al protecţieiproprietăţii. În art.308 se vorbeşte despre apărarea posesiei în cazul în careposesorul a fost deposedat de bun. În aceste cazuri, posesorul de bunăcredinţă are posibilitatea revendicării bunului în următoarele condiţii.Acţiunea privind restituirea posesiei bunului trebuie înaintată în decurs detrei din momentul deposedării, adică este o acţiune prescriptibilă. Nutrebuie să confundăm acţiunea în revendicare cu ajutorul căreia se apărădreptul de proprietate şi această acţiune prevăzută în art. 308 cu ajutorulcăreia se apără posesia ca stare de fapt. Ori, în cazul apărări dreptului deproprietate cu ajutorul acţiunii în revendicare urmează să se demonstrezedreptul de proprietate asupra bunului, în schimb în cazul acţiunii derestituire a posesiei (această acţiune mai este numită acţiune înreintegrare), se a dovedi doar faptul posesiei bunului, fără dovadadreptului. Instanţa judecătorească urmează să satisfacă acţiunea privindrestituirea posesiei în cazul în care se va dovedi că persoana a posedatbunul, fără a cere dovada dreptului. Dovada posesiei se poate face cudepoziţiile martorilor. Legiuitorul în art. 308 a stipulat că posesorul de bună – credinţă nu vaputea cere restituirea bunului „în cazul în care noul posesor are un dreptpreferenţial de posesie”. În opinia noastră este vorba nu despre „un dreptpreferenţial de posesie” ci despre un drept superior de posesie. Drept

superior de posesie îl au acele persoane care sunt îndreptăţite să posedebunul în baza unui just titlu cum ar fi: uzufructuarul, chiriaşul,depozitarul, precum şi acele persoane care au devenit posesori de bună –credinţă fără a avea la bază un just titlu (spre exemplu posesorul aabandonat bunul, acesta fiind luat în posesie de un alt posesor, iar ulteriorprimul posesor doreşte să-şi restituie posesia). În ambele aceste cazuriacţiunea de restituire a posesiei urmează a fi respinsă.

Prevederea din art. 308 conform căreia „ revendicarea posesiuniipoate fi aplicată şi în raport cu persoana care are drept preferenţial deposesiune dacă ea a dobîndit bunul prin violenţă sau dol”, urmează a fiînţeleasă în sensul că nimeni nu-şi poate face singur dreptate. De aceia întoate cazurile în care posesorul a fost lipsit de posesia bunului înrezultatul aplicării violenţei sau a dolului posesorul va avea la dispoziţieacţiunea în reintegrare cu ajutorul căreia îşi va redobândi posesia. Oasemenea prevedere ne impune a face concluzia că acţiunile posesorii pot fiînaintate atât asupra terţilor cât şi asupra proprietarului. Deci,proprietarul nu este îndrept să-şi ea bunul său de la chiriaşi, sau de lauzufructuar, precum nici nu poate să-i împiedice pe aceştia să-şi exerciteposesia dacă acesta se împotrivesc. Proprietarul poate numai printr-o acţiuneîn revendicare să-şi restituie imobilul, sau să-l oblige pe posesor laanumite acţiuni. Proprietarul care este şi posesor dispune de aceleaşiacţiuni împotriva terţilor, care îl deranjează.

Articolul 309. Dreptul posesorului de bună-credinţă la posesiune netulburată

În cazul în care nu a fost lipsit de bun, dar este tulburat în orice altmod în exercitarea posesiunii, posesorul de bună-credinţă poate cere, ca unproprietar, încetarea tulburării, precum şi despăgubiri pentru prejudiciereaposesiunii. Pot fi cerute despăgubiri şi în cazul în care nu se cereîncetarea tulburării sau încetarea este imposibilă.

Regula cuprinsă în art. 309 constă în faptul că posesorul poate cere opretecţie a posesiei chiar şi atunci când el nu este lipsit de posesie. Oasemenea modalitate de apărare a posesiunii de bună – credinţă are multetangenţe cu acea acţiune cunoscută şi Codului Civil din 1964 şi numită -acţiune negatorie. Însă după cum am spus şi mai sus în cazul protecţieidreptului de proprietate (spre exemplu cu ajutorul acţiunii negatorie),titularul dreptului va trebui să dovedească şi dreptul asupra bunului, înschimb în cazul apărării posesiei nu va fi necesară dovada dreptului, fiindîn de ajuns de a demonstra numai faptul posesiei, pînă la proba contrarăaceastă posesie, fiind considerată ca o posesie de bună-credinţă. Acţiunea prin care se cere încetarea tulburării posesie mai poartădenumirea de acţiunea posesorie generală sau acţiunea posesorie încomplîngere. Prin acţiunea posesorie în complângere, posesorul cere terţuluica acesta să înceteze orice tulburare a posesiei, care ar împiedicaexerciţiul liber al acesteia. Tulburarea posesiei poate avea loc în douămoduri: tulburări de fapt şi tulburări de drept. Prin tulburarea posesiei defapt se are în vedere săvârşirea de către terţ a actelor materiale înprivinţa imobilului, cum ar fi trecerea persoanei pe terenul vecinului, fărăa avea drept de servitute, sau plimbarea cânelui pe terenul vecinului. Printulburarea posesiei de drept se înţelege tulburarea acestuia prin actejuridice, cum ar fi pretenţiile unui terţ către chiriaşi printr-o notificare

de a se achita lui plata. Este necesar de menţionat că nu se considerătulburare a posesiei înaintarea acţiunii în revindecare de către o persoană,care pretinde că este proprietar al imobilului. Din conţinutul art.309 reiese că acţiunea prin care se va pretindeîncetarea tulburării posesiei (acţiunea în complîngere) este o acţiuneimprescriptibilă, adică atâta timp cît există tulburarea, posesorul poateînainta o astfel de acţiune (în unele ţări asemenea acţiuni se presriu). Pe lângă cererea de încetare a tulburării posesiei, posesorul poatepretinde despăgubiri pentru daunele cauzate ca rezultat al tulburăriiposesiei. Repararea daunelor va fi efectuată după regulile Capitolului XXXIVObligaţiile ce se nasc din cauzarea de daune, respectiv art. 1398-1431. Înfinalul art. 309 se stipulează faptul că despăgubirile pot fi cerute şi încazul în care nu se cere încetarea tulburării sau încetarea este imposibilă.De fapt prin cererea despăgubirilor pentru prejudicierea posesiei, cel cetulbură posesia indirect va fi impus să înceteze actele de tulburare aposesiei, în caz contrar cu cât timpul în care posesia este tulburată estemai mare, cu atât şi despăgubirile sunt mai mari.

Articolul 310. Posesiunea legitima

(1) Posesorului legitim nu i se poate înainta cerere de predare abunului. În perioada de posesiune legitimă, fructul bunului se considerăproprietate a lui dacă în mod expres nu este stipulat altfel.

(2) Dispoziţia alin.(1) se refera şi la raporturile dintre posesorulnemijlocit şi cel mijlocit.

1. Pentru a înţelege mai bine conţinutul acestei norme, în opinianoastră, urmează să ne oprim la termenul de „posesiune legitimă”, ori acestapoate crea confuzii, în sensul existenţei şi posesiei nelegitime. De aceeaconsiderăm, că mai reuşit ar fi dacă am substitui termenul „posesie legitimă”cu „posesia în baza unui just titlu”. Care sunt persoanele ce posedă bunulîn baza unui just titlu, deja au fost enumărate în art. 307 din Codul Civil.De la persoana care deţine bunul cu just titlu, după regula generalăstipulată în art. 310, bunul nu poate fi cerut. Totuşi, în acest sens,trebuie să ţinem cont şi de prevederile art. 311 alin 1 din Codul Civil,care dispune „posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunulsau care a pierdut acest drept este obligat să-l predea persoaneiîndreptăţite”. Ori, pornind de la prevederile art. 307 alin. 1 şi art. 310alin. 1, posesorul de bună-credinţă, este considerat anume persoana ce posedălegitim, sau după cum am mai denumit noi aceste persoane - persoane careposedă bunul în baza unui just titlu. Pe de altă parte, nu trebuie săconfundăm, dispoziţiile art. 304 alin. 2, cu cele ale art. 307, ori posesoriienumăraţi în art. 304 alin. 2 sunt posesori care posedă în baza unui actjuridic perfect valabil, cum ar fi contractul de uzufruct, de locaţiune, iarposesorii care posedă în baza unui just titlu, după cum am spus încomentariile la art. 307 alin. 1, sunt acele persoane care au dobîndit bunulde la o persoană ce nu era în drept să-l înstrăineze, fapt despre caredobînditorul nu ştia şi nici nu putea să ştie, şi de acea titlul său esteconsiderat just titlu. În alin. 1 al art. 310 este stipulat unul din efectele posesiei debună-credinţă, şi anume dobândirea proprietăţii asupra fructelor de cătreposesorul cu just titlu. Aceasta este regula, de la ea putând să se deroge.

Legiuitorul nu indică izvorul derogării, deci acesta poate fi fie legea, fieacordul părţilor, fie un alt fapt juridic. 2. În alin 2 din art. 310 se vorbeşte de faptul că de la posesorulmijlocit (vezi comentariu la art.304) la fel nu se va putea cere predareabunului, decât în cazurile în care a expirat termenul acordului în bazacăruia poosesorul mijlocit poseda bunul (spre exemplu a expirat termenulcontractului de locaţiune, după care proprietarul este în drept să cearăpredarea bunului transmis în locaţiune. ). De asemenea conform dispoziţiiloracestui aliniat, posesorul mijlocit va dobîndi dreptul de proprietate asuprafructelor, dacă contrariul nu va fi stipulat. Astfel, după regula generalăcreditorul gagist, depozitarul, fiind posesori mijlociţi nu vor dobăndidreptul de proprietate asupra fructelor, acestea revenind proprietaruluibunului (vezi şi art. 477, art. 1092 din Codul Civil).

Articolul 311. Obligaţiile şi drepturile pe care le are posesorul de bună-credinţă

în legătură cu predarea bunului

(1) Posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul saucare a pierdut acest drept este obligat să-l predea persoanei îndreptăţite.În cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iarposesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea încontinuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului.

(2) Posesorul de bună-credinţă poate cere titularului de dreptcompensarea îmbunătăţirilor, dacă acestea nu pot fi separate fără a se aduceprejudicii bunului, intervenţiilor, sarcinilor, impozitelor şi a altorcheltuieli suportate pe parcursul posesiunii de bună-credinţă a bunului, carenu se compensează prin folosirea bunului şi a fructelor obţinute, ţinîndu-secont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui. Această regulă seaplică şi cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului dacăsporul valorii încă mai exista la momentul predării bunului.

(3) Posesorul de bună-credinţă poate să nu predea bunul pînă cîndrevendicările lui nu vor fi satisfăcute.

1. Pornind de la prevederile art. 307 alin. 2, posesorul de bună-credinţăva pierde dreptul de a poseda bunul din momentul cînd a aflat despreformularea cerinţelor întemeiate ale titularului dreptului asupra bunului.Din acest moment posesorul de bună-credinţă se transformă în posesor de rea-credinţă. Deci, dacă titularul dreptului va cere predarea bunului, atunciposesorul de bună-credinţă este obligat să transmită bunul persoaneiîndreptăţite, în caz contrar acesta din urmă va fi în drept să înainteze oacţiune în justiţie prin care să ceară predarea bunului, respectându-se şiprevederile art. 375 din Codul Civil. În fraza a doua alin 1, din articolulcomentat, se vorbeşte despre un efect al posesiei de bună – credinţă şi anume- dobândirea dreptului de proprietate asupra fructelor de către posesorul debună - credinţă. Dispoziţia din această normă conform căreia „în cazul în carepersoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie săpăstreze posesiunea în continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului”, ridică maimulte semne de întrebare. Astfel, nu este clară necesitatea includeriiprevederilor „în cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul”, fiindcă dacăîntradevăr persoana îndreptăţită nu va formula careva pretenţii întemeiatecătre posesorul de bună – credinţă, atunci acesta din urmă va prelungi să fie

posesor bucurîndu-se de toate drepturile acordate de această stare de fapt.Pe de altă parte, nu este clară nici prevederea „ iar posesorul consideră pe bunădreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare”, fiindcă nu găsim răspunsul laîntrebarea când posesorul va fi îndeptăţit „să păstreze posesiunea în continuare”, dacăla începutul frazei se afirmă că cel îndreptăţit nu formulează pretenţii, oriîntr-o asemenea situaţie posesorul în toate cazurile va fi îndreptăţit de apăstra posesia. Acestea fiind spuse, considerăm, după cum am afirmat şi maisus, că până la momentul încetării bunei credinţe posesorului îi revinfructele, şi anume acesta trebuie considerat ca fiind efectul prevederiiutilizate de legiuitor „în cazul în care persoana îndreptăţită nu-şi realizează dreptul, iarposesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea în continuare, fructul bunului şidrepturile aparţin posesorului”.

2. Dacă au fost satisfăcute cerinţele persoanei îndreptăţite privitor lapredarea bunului de către posesorul de bună-credinţă, urmează să se decidă şisoarta tuturor îmbunătăţirilor şi a cheltuielilor (sarcini, impozite,intervenţii şi altele) suportate de posesorul de bună – credinţă pe perioadaîntreţinerii bunului, acesta din urmă fiind în drept să ceară compensarealor. Dacă, îmbunătăţirile pot fi separate fără a se aduce prejudicii bunuluiele vor fi separate şi vor rămâne la posesor, în caz contrar vor fiaplicabile regulile de compensare a cheltuielilor suportate de posesor. Lacompensarea acestora trebuie să se ţină cont de mărimea veniturilor pe carele-a avut posesorul de bună-credinţă pe tot parcursul posesiei bunului,incluzându-se aicea şi acele fructe care nu au fost culese din vinaposesorului. Aşa, spre exemplu, dacă posesorul a suportat la întreţinereabunului cheltuieli în sumă de 1000 lei, iar suma venitului obţinut dinfolosirea bunului şi a fructelor este de 600 lei, atunci posesorul de bună-credinţă va îndreptăţit să ceară o compensaţie în mărime de 400 lei. În alin.2 din art. 311 se indică faptul că se va ţine cont şi de cheltuielile ce auavut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii încă mai existala momentul predării bunului.

3. Dispoziţia alin. 3 din art. 311 acordă posesorului un drept deretenţie, drept care îl împuterniceşte pe acesta să reţină bunul care la avutîn posesie până ce nu vor fi satisfăcute cerinţele lui către persoana ce cerepredarea bunului. Regulile de exercitare a dreptului de retenţie suntprevăzute în art.637-641 din Codul Civil.

Articolul 312. Obligaţiile pe care le are posesorul de rea-credinţă în legătură cu predarea bunului

(1) Posesorul de rea-credinţă trebuie să predea titularului de drept atîtbunul, cît şi fructul bunului. El este obligat sa compenseze contravaloareafructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Aceste prevederi nu excludalte pretenţii împotriva posesorului de rea-credinţă.

(2) Posesorul de rea-credinţă poate cere compensarea cheltuieliloraferente bunului doar în cazul în care acestea, la momentul predării, duc laîmbogăţirea titularului de drept.

1. Legiuitorul utilizând termenul de posesor de rea-credinţă nu aenumărat după ce criterii poate fi numit posesorul de rea-credinţă. Având învedere faptul că posesie de rea-credinţă este opusul posesiei de bună-credinţă, şi pornind de la prevederile art. 307 alin. 1, am putea spune căposesorul de rea-credinţă este persoana care ştia ori trebuia să ştie că

dobândeşte un bun de la o persoană care nu era în drept să-l înstrăineze.Posesorul de rea-credinţă nu dobîndeşte proprietatea asupra fructelor, deaceea el este obligat odată cu predarea bunului să predeie şi fructulbunului. De asemenea el este obligat să achite şi contravaloarea fructelor pecare nu le-a obţinut din culpa sa. Către posesorul de rea credinţă pot fiînaintate şi alte pretenţii, cum ar fi spre exemplu înaintarea unei cereri dereparare a venit ratat în conformitate cu prevederile art. 14, 1398 din CodulCivil. 2. Ca şi posesorul de bună-credinţă şi posesorul de rea-credinţă poateavea care cheltuieli legate de întreţinerea bunului pe perioada posesiei.Dacă posesorul de bună credinţă este în drept să ceară compensarea tuturorcheltuielilor, apoi cel de rea-credinţă, poate cere doar compensarea acelorcheltuieli care duc la îmbogăţirea titularului de drept. Spre exempluposesorul de rea-credinţă nu va putea cere compensarea impozitelor plătite,fiindcă aceste plăţi nu vor duce la îmbogăţirea titularului dreptului. Înschimb dacă posesorul de rea-credinţă a efectuat careva îmbunătăţiri alebunului, şi acestea nu pot fi separate, dar tot odată ele duc la ridicareacostului bunului, şi respectiv la îmbogăţirea titularului de drept, (spreexemplu a fost vopsită maşina), atunci posesorul de rea-credinţă va fiîndreptăţit valoarea cu care sa îmbogăţit titularul de drept. Posesorul de rea-credinţă nu dispune de un drept de retenţie în cazul încare titularul dreptului va refuza plata compensaţilor la care va fi ţinut.

Articolul 313. Transmiterea posesiunii în virtutea succesiunii

Posesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se aflala persoana fizică sau juridică succedată.

Posesia ca stare de fapt se mai caracterizează şi prin aceia că ea setransmite prin succesiune. Astfel după cu putem observa din această normăposesiunea se transmite în virtutea succesiunii în forma în care se afla lapersoana fizică sau juridică succedată. Nu trebuie însă să confundăm faptultransmiterii posesiei cu transmiterea bunei sau relei-credinţă. Nici buna,nici reaua – credinţă nu se transmit succesorilor. Buna credinţă se apreciazăîn persoana posesorului actual, iar nu în persoana autorului său. Astfel, încaz de moştenire, dacă moştenitorul este de bună-credinţă, el îşi va păstrafructele chiar dacă cel de la care a dobândit posesia era de rea-credinţă, şiinvers, el nu va putea să însuşească fructele dacă este de rea-credinţă,chiar dacă cel de la care a dobândit posesia era de bună - credinţă.

Articolul 314. Stingerea posesiunii

(1) Posesiunea încetează dacă posesorul a renunţat definitiv şi expres lastăpânirea de fapt a bunului sau pierde în alt mod stăpânirea de fapt asupralui.

(2) Imposibilitatea temporară de a exercita stăpânirea de fapt a bunuluinu duce la încetarea posesiunii.

1. Posesia se pierde prin pierderea stăpânirii de fapt asupra bunului.Încetarea posesiei prin renunţarea definitivă şi expresă este la fel oîncetare a stăpânirii de fapt a bunului. Legiuitorul, însă a numit separat

aceste două căi ce pot duce la stingerea posesiei. Pentru ca renunţarea săcreieze efecte juridice este necesar ca renunţarea să fie definitivă şiexpresă. Posesia se va pierde şi prin pierderea puterii materiale, spreexemplu, posesorul a pierdut lucrul ori acesta a fost luat de o persoanăterţă fără voia posesorului. Totuşi posesia nu va înceta în cazurile în careea va fi exercitată de altul în numele posesorului, deşi ultimul nu exercitădirect puterea materială asupra bunului. De asemenea trebuie să accentuăm şifaptul că în principiu posesorul îşi va păstra posesia asupra bunului şiatunci când va avea posibilitatea materială de a exercita asupra lucruluiacte de stăpânire materiale, chiar dacă posesorul încetează să exercită defapt acte materiale asupra bunului. Pentru a pierde posesia, posesorultrebuie să piardă posibilitatea de a mai face acte de posesie, spre exemplubunul se află în posesia altei persoane, acesta din urmă va fi considerat caposesor. 2. Posesia nu va înceta nici în cazurile în care posesorul se va afla înimposibilitatea temporară de a exercita stăpânirea de fapt asupra bunului.Spre exemplu ........

T i t l u l IIIPROPRIETATEACapitolul I

DISPOZITII GENERALE

Articolul 315. Conţinutul dreptului de proprietate

(1) Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţieasupra bunului.

(2) Dreptul de proprietate este perpetuu. (3) Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile

unui terţ.(4) Dreptul de folosinţă include şi libertatea persoanei de a nu folosi

bunul. Poate fi instituită prin lege obligaţia de folosire dacă nefolosireabunurilor ar contraveni intereselor publice. În acest caz, proprietarul poatefi obligat fie să folosească el însuşi bunul ori să-l dea în folosinţă unorterţi în schimbul unei contraprestaţii corespunzătoare.

(5) Particularităţile dreptului de folosinţă a terenurilor agricole sestabilesc prin lege.

(6) Proprietarul este obligat să îngrijească şi să întreţină bunul ce-iaparţine dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

1. Dreptul de proprietate este principalul drept real şi de fapt ocupălocul central în cartea a doua „Drepturile reale”. Dreptul de proprietate deproprietate mai este considerat ca fiind cel mai complet drept real, fiindcăîntruneşte în mâinile proprietarului toate atributele acestui drept şi anumedreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce conferă titularuluiexercitarea în putere proprie şi în interes propriu a atributelor de posesie,folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale în limitele determinate delege.

Ca şi alte drepturi, dreptul de proprietate este un drept subiectiv careface parte din categoria drepturilor absolute. Fiind un drept absolut,desigur, că îi sunt caracteristice particularităţile acestor drepturi Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscuttitularului său în raporturile cu toţi ceilalţi care sunt obligaţi să nu facănimic de natură a-l încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietate aunei persoane ajunge în deţinerea sau posesia nelegitimă a altuia,proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare.

În afară de aceasta, dreptul de proprietate este absolut, dacă îlcomparăm cu celelalte drepturi reale. Dreptul de proprietate este cel maiabsolut dintre toate drepturile reale, fiindcă ea singură dă o puterecompletă asupra lucrului. Singură proprietatea reuneşte cele trei atribute:jus possidendi; jus utendi et jus frudendi; jus disponendi.. Toate celelaltedrepturi reale nu comportă decât unul sau două din aceste atribute, niciodatăînsă pe toate, căci totdeauna le lipseşte atributul jus disponendi,facultatea de a dispune de lucru.

Dovadă existenţei caracterului absolut al dreptului de proprietate, maipoate fi întemeiată şi pe faptul că odată ce dreptul de proprietate faceparte din categoria drepturilor absolute, atunci urmează să aibă şi uncaracter absolut.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie înţeles însensul că acest drept nu este limitat, fiindcă în conţinutul său, dreptul deproprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat,îngrădit, potrivit legii, lucru prevăzut expres în art. 315 alin 3.

Un alt caracter specific proprietăţii este caracterul exclusiv.Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate îi permite titularului săfacă singur ce vrea cu bunul său, în limitele prevăzute de lege. Astfelproprietarul în exclusivitate posedă, foloseşte şi dispune în “plenapotestas” aceste atribute. În virtutea acestei puteri exclusive, oferite delegiuitor, proprietarul poate face asupra bunurilor sale orice act, cucondiţia că aceste acte să nu contravină legii şi să nu aducă atingeredrepturilor unui terţi. În exercitarea împuternicirilor toate celelaltepersoane sunt înlăturate, având numai obligaţia de a nu împiedicaproprietarului exercitarea dreptului de proprietate. Acest caracter nuîmpiedică existenţa unor situaţii când atributele dreptului de proprietatevor fi exercitate împreună, de două sau mai multe persoane. Astfel apare omodalitate a dreptului de proprietate şi anume coproprietate (dreptul deproprietate comună).

Comparativ cu alte coduri, Codul civil al Republicii Moldova numeşteexpres, în alin 1 art. 315, cele trei atribute (împuterniciri) ce îi aparţinproprietarului.

Aşadar, împuternicirile proprietarului, conform prevederilor legale sunt: posesia (jus possidendi), folosinţa (jus fruendi sau jus utendi) şi dispoziţia (jus abudendi sau jus disponendi).

Specific pentru dreptul de proprietate este faptul că împuternicirileproprietarului au un caracter independent. Aceste împuterniciri nu se bazeazăpe dreptul altor persoane.

Posesia, folosinţa şi dispoziţia pot să-i aparţină nu numaiproprietarului, ci şi altor persoane. De exemplu, arendaşul se bucură dedreptul de a poseda şi de a folosi bunurile proprietarului, iar în unelecazuri poate chiar dispune de aceste bunuri (spre exemplu transmiterea însubarendă cu acordul proprietarului). Depozitarul posedă bunurile transmisede deponent spre a le păstra (Codul civil, art. 1086). Din cele expuse, vedem

că pot poseda, folosi şi dispune nu numai proprietarul, ci şi alte persoane.De aceea este necesar de a stabili care este diferenţa dintre împuternicirileproprietarului enumerate mai sus faţă de împuternicirile corespunzătoare alealtor persoane neproprietari.

Împuternicirile proprietarului se caracterizează prin douăparticularităţi. În primul rând, conţinutul împuternicirilor proprietaruluieste stabilit prin lege, iar în al doilea rând, proprietarul îşi exercită desine stătător împuternicirile sale şi nu se bazează pe dreptul altor persoanela acest bun. Pentru caracteristica împuternicirilor proprietarului suntnecesare ambele particularităţi. Împuternicirile altor persoane (arendaş,depozitar) se bazează atât pe lege cât şi pe voinţa proprietarului. Volumulîmputernicirilor arendaşului, depozitarului şi altor persoane neproprietarieste stabilit de lege şi de voinţa proprietarului bunului.

Posesia ca atribut al dreptului de proprietate. Posesia constă înprerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul.Altfel spus, posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpânibunul ce-i aparţine în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţiceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate. Deci, posesia îi oferăproprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânirepoate aparţine direct şi nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interespropriu şi în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpânireade fapt să fie făcută şi de o altă persoană, dar în numele şi în interesulsău.

Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate, fiindcăîn caz că proprietarul este lipsit de posesie, el este şi lipsit deposibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavând bunul înposesie, de regulă, nu îl poţi folosi, nici dispune de el.

Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate. Folosinţa esteconsiderată acea prerogativă în temeiul căreia proprietarul poate întrebuinţabunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile,industriale). Deci prin dreptul de folosinţă acordă proprietaruluiposibilitatea de a sustrage din bun calităţile utile ale acestuia în scopulsatisfacerii necesităţilor materiale şi culturale.

Folosirea bunurilor poate fi efectuată atât nemijlocit de cătreproprietar cât şi de alte persoane la voinţa proprietarului.

Însă, transmiterea către alte persoane a dreptului de folosinţă esteoexercitare a dreptului de administrare.

De regulă, folosinţa nu poate fi separată de posesie. Pentru a folosi unbun, de fapt, este necesar ca să-l posezi. O întreprindere se va putea foloside materia primă pentru fabricarea bunurilor numai dacă va avea în posesieaceastă materie primă. La fel şi o persoană fizică se va putea folosi debunurile sale numai dacă le va avea pe acestea în posesie.

Exercitând folosirea bunului cu ajutorul altor persoane (de exemplu,prin intermediul contractului de muncă) proprietarul nu transmite folosireabunurilor altor persoane. Cu atât mai mult, proprietarul nu transmite înaceste cazuri nici posesia bunului. Ambele aceste împuterniciri ale sale(posesia, folosinţa) proprietarul le exercită cu ajutorul altor persoane.Reflectăm aceasta printr-un exemplu: şoferul conduce automobilul, dar dreptulde posesie nu-i aparţine lui, ci proprietarului automobilului. Ultimulprimindu-l la lucru pe şofer, nu-i transmite acestuia nici dreptul deposesie, nici dreptul de folosinţă asupra automobilului.

Deci, în concluzie, am putea spune că, de regulă, este posibilăfolosirea bunului numai dacă posezi acest bun sau, cu alte cuvinte, folosirea

ca atribut al dreptului de proprietate este inseparabilă de alt atribut aldreptului de proprietate - posesia.

În cazul în care proprietarul transmite dreptul de folosinţă altorpersoane (de exemplu, arendaşului), el transmite odată cu folosirea bunuluişi dreptul de posesie asupra acestui bun. Adică arendaşului îi sunt transmisede către proprietar atât folosirea bunului cât şi posesia asupra acestuia,fiindcă, după cum am arătat şi mai sus, este imposibil practic să foloseştiun bun fără ca să-l posezi.

Dacă transmiterea folosirii bunurilor, de regulă, nu poate fi realizatăfără transmiterea posesiei, trebuie spus că posesia poate fi transmisă decătre proprietar altei persoane şi fără transmiterea dreptului de folosinţă.Astfel, de exemplu, creditorul gajist este posesor al bunului transmis îngaj, dar nu are dreptul să se folosească de bunul dat în gaj. (Codul civil,art. 477).

Într-o astfel de situaţie se află şi depozitarul (art. 1092 din Codulcivil)

Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate. Prin dreptul dedispoziţie se înţelege posibilitatea stabilirii statutului juridic albunurilor (vânzare, transmitere prin moştenire, donare). Ca rezultat alexercitării dreptului de dispoziţie, proprietarul intră în relaţii juridicecu persoane terţe. Dreptul de dispoziţie este unul din cele mai importanteatribute ale proprietarului. Anume prin această împuternicire se deosebeşteîn mare măsură proprietarul de alţi posesori titulari (de fapt în unelecazuri şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o singură condiţie - caaceastă împuternicire să fie transmisă de către proprietarul bunului).

Deci, proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi dispune de ele. Toate aceste împuterniciri îi aparţin proprietarului, dar în anumite cazuri de unele din ele pot să dispună şi neproprietarii.

2.Un alt caracter al dreptului de proprietate, stipulat în art.315 alin 2, este caracterul perpetuu.

Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietatedurează atâta timp cât există bunul, iar în al doilea rând, dreptul deproprietate nu se stinge prin neuz.

Perpetuitatea dreptului de proprietate nu trebuie înţeleasă în sensul cădreptul de proprietate urmează să aparţină în mod continuu aceluiaşi titular.Pe parcursul vieţii titularul dreptului de proprietate este în drept sătransmită dreptul ce-i aparţine altor persoane.

Specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate estedurata în timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul în care estecuprins într-un anumit moment al existenţei sale.

Dreptul de proprietate este transmis de la o persoană la alta prinsăvârşirea de diferite acţiuni din partea persoanelor fizice ori juridice,precum şi în baza legii. În caz de deces a persoanei fizice ori încetare aactivităţii persoanei juridice, dreptul de proprietate, ce i-a aparţinutacestora, trece în mod obligator la succesorii de drepturi. Când spunemcă proprietatea este perpetuă vrem să spunem că proprietatea asupraobiectului, în cazul înstrăinării, se stinge în patrimoniul alienatoruluinumai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditorului, astfel încâtînstrăinarea transmite proprietate fără s-o stingă; ea continuă să existe,privită în calitatea sa abstractă de drept real, independentă de schimbareasuccesivă în persoana titularilor ei.

Deci atâta timp cât va exista bunul va exista şi dreptul de proprietate.Când bunul nu mai are fiinţă fizică, dreptul, lipsit de obiect, nu mai aredreptul să supravieţuiască.. 3. În sensul art.315 alin.3 din Codul Civil dreptul deproprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţi. Numailegea poate stabili unele interdicţii privind exercitarea tuturor atributelorsau numai al unuia din atribute ce-i aparţin proprietarului. Spre exemplu potfi considerate limitări ale dreptului de proprietate limitările prevăzute încapitolul V „dreptul de vecinătate”, respectiv art. 377 – 394, din Titlultrei „Proprietatea”

Pornind de la aceste prevederi legale, afirmăm că nici un act normativinferior legii (decretele Preşedintelui, hotărârile Guvernului etc.) nu potconţine prevederi care ar limita dreptul de proprietate.

Limitările dreptului de proprietate, chiar stipulate într-o lege, nutrebuie să îngrădească drepturile proprietarilor de a dispune liber debunurile proprietate privată. Într-un asemenea sens sa pronunţat şi CurteaConstituţională în Hotărîrea sa din 25 ianuarie 1996 (M.of. 1996, nr. 10,art. 110), prin care au fost declarate nule unele prevederi ale CoduluiFunciar prin care erau îngrădite drepturile proprietarilor de a dispune liberde terenurile ce le au în proprietate privată. 4. Un atribut al dreptului de proprietate este dreptul de folosinţă,care constă în posibilitatea proprietarului de a sustrage calităţile utileale bunurilor. Alin. 4 din acest articol accentuiază faptul că dreptul defolosinţă iclde în sine şi posibilitatea persoanei de a nu folosi bunul.Dreptul de a nu folosi bunul reiese din caracterul perpetuu al dreptului deproprietate care presupune că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz,adică dreptul de proprietate nu se va stinge prin nefolosirea bunului.Obligaţia de folosire a bunului poate fi constituită doar prin lege şi doarîn cazurile când nefolosirea bunului ar contraveni intereselor publice.Interesul public urmează a fi considerat cel din Legea exproprieri pentrucauză de utilitate publică nr. 488/1999, art.5. Spre exemplu în CodulFunciar, art.24 este stipulată sancţiunile în caz de necultivare aterenurilor agricole. Am putea spune că din această normă reiese obligaţiaproprietarului de a cultiva terenul agricol, adică obligaţia de a exercitarea dreptului de folosinţă. 5. Legea, şi numai legea, poate stabili unele particularităţi alefolosirii terenurilor agricole, principalele dintre acestea fiind deduse dinCodul Funciar. 6. Obligaţia de a întreţine bunul aflat în proprietate poate reieşi fiedin lege fie din contractul încheiat de proprietarul bunului. Aşa spreexemplu, conform prevederilor art. 14 din Legea 1530/1993 privind ocrotireamonumentelor, proprietarii monumentelor cu valoare istorică sunt obligaţi săîngrijească de aceste monumente.

Articolul 316. Garantarea dreptului de proprietate

(1) Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă. (2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică pentru odreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în condiţiilelegii.

(3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosisolul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubiproprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,precum şi pentru alte daune imputabile ei.

(4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) şi (3) se determină de comunacord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin hotărîrejudecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor dinproprietatea persoanei nu poate fi executată până la rămânerea definitivă ahotărârii judecătoreşti.

(5) Nu pot fi confiscate bunurile dobândite licit, cu excepţia celordestinate sau folosite pentru săvârşirea de contravenţii sau infracţiuni.Caracterul licit al dobândirii bunurilor se prezumă.

1. Articolul în cauză conţine reguli de principiu, care în cea mai mareparte reies din articolul 46 din Constituţie. Dacă în art. 46 dinConstituţie se vorbeşte despre dreptul de proprietate privată şi protecţiaacesteia, apoi în Codul Civil, se vorbeşte despre dreptul de proprietate,fără a se face distincţie între titularii dreptului de proprietate, în sensulproprietăţii publice şi celei private. Primul aliniat al normei comentateprevede că proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă. Am dori aiceasă afirmăm că Constituţia în art. 46 nu vorbeşte de inviolabilitateadreptului de proprietate, ci doar de „garantarea” dreptului de proprietate.Inviolabilitatea proprietăţii nu trebuie înţeleasă în sensul că ea este fărălimite, fiindcă exerciţiul acestui drept este afectat de sarcinile ce revinproprietarului. Conform prevederilor alin. 5 art. 46 din Constituţie dreptulde proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediuluiînconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectareacelorlalte sarcini, care potrivit legii, revin proprietarului. Spre exemplu,proprietarul este obligat să achite impozitele pe imobil. La fel, după cu vomvedea puţin mai jos, bunurile proprietarului pot fi expropriate în condiţiilelegii. Inviolabilitatea proprietăţii, deci, urmează a fi înţeleasă în sensulcă nimeni nu va fi în drept să intervină abuziv în exercitarea dreptului deproprietate, decât în cazurile şi în ordinea stabilită de lege.Inviolabilitatea proprietăţii poate fi înlăturată prin: exproprierea pentrucauză de utilitate publică (art. 316 alin.2); pentru realizarea unor lucrăride interes general (art. 316 alin. 3). 2. Potrivit alin. 2 art. 316, dreptul de proprietate este garantat.Întinderea acestei garanţii priveşte orice fel de proprietate, imobiliară saumobiliară. Efectele garanţiei se resfrîng în mod necesar şi asupra altordrepturi reale – dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,dreptul de servitute, dreptul de superficie, fiindcă existenţa acestorapresupun inevitabil şi existenţa dreptului de proprietate. Din conţinutulgaranţiei dreptului de proprietate reiese că:

- nici un bun nu poate fi exclus din sfera de cuprindere a dreptului deproprietate privată. Aceasta nu impiedică însă ca în scop de protecţiesocială unele bunuri să fie supuse unui regim de circulaţie limitat (ase vedea şi comentariu la art. 286).

- limitele proprietăţii nu pot fi stabilite decât prin lege. De cele maidese ori limitele proprietăţii privesc sarcinile ce greveazăproprietatea. Dintre principalele sarcini ce grevează proprietatea amenumăra: sarcinile fiscale; cele legate de protecţia mediuluiînconjurător (art. 46 alin. 5 din Constituţie); sarcinile ce reiese

din relaţiile de vecinătate (a se vedea şi comentariu la art. 377-394)... .

- dreptul la despăgubire prevăzut la alin. 4 al acestui articol,condiţionează exproprierea sau utilizarea pentru lucrări de interes general,a solului oricărei proprietăţi imobiliare. Partea finală a alin. 2 se referă la exproprierea pentru cauză deutilitate publică.. Termenul de “expropriere pentru cauza de utilitatepublică” începe a fi utilizat odată cu adoptarea Constituţiei din 1994. În prezent, temeiul legal, de principiu, al exproprierii îl constituieart. 46 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova care dispune:” Nimeni nupoate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilităpotrivit legii cu dreapta şi prealabila despăgubire” şi a Legii nr. 488/1999.Prevederi în acest sens întâlnim şi în art. 316 alin. 2 din Codul Civil.

Atât Constituţia, art. 46 (2) cât şi Codul Civil (art. 316 alin 2)stabilesc că exproprierea poate avea loc în baza legii.

Conform art. 1 din acest Legea 488/1999, prin expropriere se înţelegetransmiterea forţată a bunurilor cu titlu de proprietate privată înproprietate publică, transmiterea forţată statului a bunurilor -proprietate publică ce aparţine unităţii administrativ-teritoriale sau,după caz, cedarea către stat sau către unitatea administrativ-teritorială adrepturilor patrimoniale, care în scop de utilitate publică (de interesnaţional sau local) este exercitată de organele abilitate ale autorităţilorpublice, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Noţiunea de expropriere dată de acest act normativ urmează a fi privită în mod critic. Nu pot fi expropriate bunurile aflate în proprietatea publică, fiindcă bunurile imobile aflate în proprietatea publică, prin însăşi natura sau destinaţia lor, sunt şi pot fi oricând afectate unei utilităţi publice prin actul de putere al autorităţii competente a statuluisau unităţii administrativ-teritoriale căreia îi aparţine.

Obiectul exproprierii. Potrivit art. 2 din Legea 488/1999, obiect alexproprierii pot fi de interes naţional şi de interes local. Pe lângăbunurile imobile, conform acestei legi, mai pot fi expropriate drepturilede folosinţă a bunurilor imobile pe termen de până la 5 ani, dacă părţilenu vor conveni asupra unui alt termen; valorile cultural-istorice şiistorice de o importanţă de excepţie pentru sentimentele naţionale alepoporului; reprezentanţii florei şi faunei, pentru care spaţiul natural alRepublicii Moldova este propriu pentru dezvoltare şi reproducere, şi carese află pe cale de dispariţie totală în lume. Considerăm, că ultimele douăgrupe de obiecte datorită importanţei lor, mai corect ar fi dacă vor fiscoase din circuitul civil şi vor fi trecute prin lege în proprietateaexclusivă publică şi astfel va decădea necesitatea exproprierii acestorbunuri.

Pentru ca bunurile să fie expropriate urmează ca exproprierea să fiebazată pe motive de utilitate publică. Utilitatea publică se declară pentrulucrări de interes naţional sau de interes local.

Sunt considerate lucrări de utilitate publică de interes naţional aceleacare prin funcţiile sale răspund obiectivelor şi interesului întregiisocietăţi sau a majorităţii ei. Iar lucrări de utilitate publică de intereslocal sunt acelea care prin funcţiile sale răspund obiectivelor şiintereselor unui grup social sau ale unei localităţi, unui grup delocalităţi în cadrul unităţii administrativ-teritoriale (art. 5 din Legea488/1999). Această Lege consideră de utilitate publică următoarele lucrări:

prospecţiunile şi explorările geologice;extracţia şi prelucrarea zăcămintelor minerale;instalaţiile pentru producerea energiei electrice;căile de comunicaţii şi clădirile aferente lor, trasarea, alinierea şi

lărgirea străzilor;sistemele de telecomunicaţii, termificare şi canalizare, alimentare cu

energie electrică, apă şi gaze;instalaţii pentru protecţia mediului;îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulări pentru surse de

apă şi atenuarea viiturilor;staţii hidrometeorologie, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire

a fenomenelor naturale periculoase şi de avertizare a populaţiei;lucrări de combatere a eroziunii de adâncime, sisteme de irigări şi

desecări;terenurile necesare construcţiilor de locuinţe din fondul de stat,

edificiilor de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţăsocială şi altor obiective sociale ce fac parte din proprietatea publică,precum şi celor de administraţie publică, pentru autorităţile judecătoreşti,ambasadele, consulatele, reprezentanţele ţărilor străine şi unor organismeinternaţionale;

terenurile necesare pentru organizarea grădinilor publice şicimitirelor, acumularea şi înmormântarea deşeurilor;

reconstruirea centrelor urbane, zonelor locative şi industriale aleansamblurilor existente, conform proiectelor de sistematizare detaliată;

salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilorşi siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilornaturale şi a monumentelor naturii;

prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale: cutremure,inundaţii, alunecări şi prăbuşiri de terenuri, fenomene metereologicepericuloase;

apărarea ţării, ordinea publică şi securitatea naţională;salvarea şi protejarea valorilor cultural-artistice şi istorice de o

importanţă de excepţie pentru sentimentele naţionale ale poporului, precumşi ale celor ce atestă statalitatea ţării salvarea, protejarea şi asigurarea reproducerii speciilor de plante,animale şi altor reprezentanţi ai naturii vii, aflate pe cale dedispariţie.

Utilitatea publică de interes naţional se declară de ParlamentulRepublicii Moldova, iar pentru lucrările de interes local de cătreconsiliul local al unităţii administrativ-teritoriale respective.

Actul de declarare a utilităţii publice de interes naţional se aduce lacunoştinţa publică prin afişare la sediul consiliului local în a căreirază este situată imobilul şi se publică în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova.

În cazul în care expropriatul nu este de acord cu exproprierea bunurilorce îi aparţin şi cu cuantumul despăgubirilor, exproprierea pentru cauză deutilitate publică va fi făcută numai prin decizia instanţei de judecată cudreapta şi prealabile despăgubiri.

3. Dacă ca rezultat al exproprierii bunurile proprietate privată trec înproprietate publică, apoi conform prevederilor alin. 3 din acest articol,pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi soluloricărei proprietăţi imobiliare. Deci, în acest caz dreptul de proprietatenu trece la un alt subiect, ci autoritatea publică poate benefecia doar de

folosinţa solului. Termenul „pentru lucrări de interes general” trebuieînţeles în sensul lucrărilor de utilitatea publică, acestea fiind enumărateîn art. 5 din Legea 488/1999. Folosind solul proprietăţii imobiliare,autoritatea publică va fi obligată să despăgubească proprietarul soluluipentru daunele aduse acestuia., cât şi daunele aduse plantaţiilor şiconstrucţiilor amplasate pe acest sol. La fel autoritatea care va folosisolul unei proprietăţi imobiliare va fi ţinută şi la plata altor daune.Spre exemplu, aceasta va plăti şi venitul ratat (preţul roadei neobţinutede proprietarul terenului), adică vor fi aplicabile prevederile art. 14.

4. În alin 4 al acestui articol, odată în plus se accentuează faptul căfie exproprierea fie folosirea solului unei proprietăţi imobiliare nu poateavea loc decât cu dreapta şi prealabila despăgubire, aceasta fiind şi o prevedereconstituţională (art. 46 alin. 2 din Constituţie). Mărimile despăgubirilorse determină de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergenţe prinhotărâre judecătorească. Este important de menţionat că instanţajudecătorească, de drept comun, nu va pune în dezbateri legalitatea actuluide retragere a bunului, ci va dezbate doar mărimea despăgubirilor,respectându-se art. 13-17 din Legea nr. 488/1999. La fel este important săreţinem, că în caz de dezacord cu mărimea despăgubirilor, decizia deretragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi executată pânăla rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. La stabilirea cuantumuluidespăgubirilor instanţa judecătorească va numi o comisie de experţi la carepot participa câte un expert din ambele parţi. Experţii vor determinadespăgubirile ce se cuvin proprietarului separat de cele ce se cuvintitularilor de alte drepturi reale (spre exemplu cheltuielile ce se revinuzufructuarului). 5. Conform prezumţiei instituite în alin. 5, toate bunurile pe careproprietarul le are în proprietate, sunt considerate a fi dobândite licit şinu pot fi confiscate, aceasta de fapt este regula din alin 3.art. 46 dinConstituţie. Excepţie de la această regulă sunt cazurile când bunurile aufost destinate sau au fost folosite pentru săvârşirea contravenţiei sauinfracţiunii. Aceste bunuri vor putea fi confiscate, confiscarea făcându-sedoar în condiţiile legii.

Articolul 317. Întinderea dreptului de proprietate

Tot ceea ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori seincorporează în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoaneori a unui caz fortuit, revine proprietarului dacă legea nu prevede altfel.

Dreptul de proprietate asupra bunului se extinde şi asupra fructeloracestui bun. Regula în acest sens este că fructele revin proprietaruluibunului, dacă legea nu prevede altfel. Spre exemplu, o excepţie de la aceastăregulă este ceea conform căreia posesorul de bună-credinţă dobândeştedreptul de proprietate asupra fructelor bunului pe perioada posesiei sale(art. 311 alin.1 din Codul Civil). De asemenea dreptul de proprietate sa vaextinde şi asupra la tot ce se uneşte ori se încorporează în bun. O asemeneaunire sau încorporare poate fi rezultatul acţiunilor însuşi a proprietarului,a persoanei terţe sau a unui caz fortuit. Indiferent de faptul care estesursa unirii sau încorporării, tot se va uni sau se va încorpora în bun vafi considerat că aparţine proprietarului bunului, excepţie făcând acelecazuri când legea prevede altfel. Unirea unui bun cu un alt bun se mai

numeşte accesiune, regulile acestui mod de dobândire a dreptului deproprietate sunt prevăzute în art. 328-330 din Codul Civil.

Articolul 318. Riscul pierii sau deteriorării fortuite

Riscul pierii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietaruldacă legea sau contractul nu prevede altfel.

După regula generală, stipulată în articolul de faţă, riscul pieirii saudeteriorării fortuite îl suportă proprietarul bunului din momentul dobândiriidreptului de proprietate asupra bunului. Pieirea sau deteriorarea fortuită sedatorează unor asemenea evenimente ca inundaţii, cutremure de pământ,incendii ... . Excepţiile de la regula conform căreia riscul pieirii saudeteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul pot fi stabilite fiede lege fie de contract. Spre exemplu, în conţinutul contractului translativde proprietate părţile pot prevedea ca riscul pieirii fortuite a bunului săfie suportat nu de dobânditor, care a devenit proprietar al bunului primindbunul de la transmiţător, ci de cel ce a înstrăinat bunul, adică detransmiţător.

Articolul 319. Drepturile dobîndite anterior transmiterii proprietăţii

Schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor asuprabunului, dobândite cu bună-credinţă anterior transmiterii dreptului deproprietate.

Regula din această normă va avea o aplicare largă în practică, ori eaeste chemată să apere intereselor persoanelor terţe în cazurile în caretitularul dreptului de proprietate îşi exercită unul din atributele acestuidrept şi anume dreptul de dispoziţie (vezi şi comentariul la art. 315alin.1). În conformitate cu acest important atribut, proprietarul bunuluipoate să înstrăineze bunul fie cu titlu gratuit fie cu titlu oneros. Dacăbunul ce urmează a fi înstrăinat nu este grevat, atunci dobânditorul, adicănoul proprietar, va putea poseda, folosi şi dispune de bun fără carevalimitări. Însă, dacă bunul a fost grevat, spre exemplu a fost ipotecat,transmis în arendă, transmis în uzufruct, etc. , apoi noul proprietar va fiobligat să suporte aceste grevări. Spre exemplu, în conformitate cuprevederile art. 416 nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, darîn acest caz noul proprietar va fi obligat să suporte drepturileuzufructuarului ce le are asupra acestui bun pe perioada dreptului deuzufruct. Astfel, uzufructuarul va fi în drept să posede şi să foloseascăbunul transmis în uzufruct de fostul proprietar, chiar după ce acesta dinurmă va înstrăina bunul, fiindcă a dobândit dreptul de uzufruct anteriortransmiterii dreptului de proprietate la un nou proprietar. Pentru a fiaplicabilă această normă este necesar ca terţii ce au dobândit drepturiasupra bunului anterior transmiterii dreptului de proprietate să fie de bună-credinţă, în caz contrar ei nu vor putea la protecţia acordată de aceastănormă.

Capitolul II

DOBINDIREA SI INCETAREADREPTULUI DE PROPRIETATES e c t i u n e a 1

DOBINDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 320. Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoanăpentru sine se dobândeşte de către aceasta dacă legea sau contractul nuprevede altfel.

(2) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prinocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prinhotărâre judecătorească atunci când aceasta este translativă de proprietate.

(3) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prinefectul unui act administrativ.

(4) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptuluide proprietate.

1. În acest articol sunt enumărate principalele moduri de dobândire adreptului de proprietate, care tradiţional se clasifică în moduri originareşi moduri derivate. O asemenea clasificare a modurilor de dobândire adreptului de proprietate se face în funcţie de situaţia juridică a bunului înmomentul dobândirii. Pentru modurile originare este caracteristic faptul cădobânditorul este primul proprietar al unui bun, adică anterior bunul nu aaparţinut nimănui, de exemplu producerea bunului (alin. 1 al art.320).Considerăm de asemenea că mod originar este şi ocupaţiunea (art.323). Modurile de dobândire a drepturilor de proprietate derivate au ca obiecttransmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta (ex. actuljuridic civil). Toate celelalte moduri de dobândire a dreptului deproprietate enumărate în art. 320 sunt moduri derivate, adică sunttransmisiuni ale dreptului de proprietate de la un titular la altul. Alin. 1 reglementează unul din modurile originare de dobândire adreptului de proprietate şi anume producerea bunului. Astfel, regula este căcel ce produce bunul pentru sine este proprietarul acestui bun. De la aceastăregulă pot fi excepţii, acestea fiind stabilite de lege sau contract. Aşa,spre exemplu, în cazul accesiunii imobiliare artificiale, cel ce a construitpe terenul străin cu materialele propriii nu va deveni proprietarul acesteiconstrucţii, proprietar va fi proprietarul terenului unde a fost construităconstrucţia(a se vedea şi comentariul la art. 329 alin.3). Una dincondiţiile, stipulate în alin. 1, necesare pentru dobândirea dreptului deproprietate asupra unui bun nou este ca acesta să fie „realizat de persoană pentrusine”. Totuşi, trebuie să constatăm, că şi în cazul în care persoana vaproduce bunul pentru ca ulterior să-l vândă sau să-l doneze, la fel va fiaplicabilă regula – cel ce produce bunul este considerat proprietarulacesteia. 2. În alin. 2 sunt enumărate următoarele moduri de dobândire a dreptuluide proprietate „ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin hotărârejudecătorească atunci când aceasta este translativă de proprietate”. Ocupaţiunea, accesiuneaşi uzucapiunea sunt reglementate în prezentul capitol, respectiv în art. 323,328-330 şi 335-336. Actul juridic, succesiunea (în opina noastră urmează săînţelegem doar succesiunea legală, ori succesiunea testamentară este tot unact juridic civil) şi hotărârea judecătorească translativă de proprietate nu

ş-au găsit o reglementare expresă în acest capitol. Actul juridic civil estecel mai răspândit şi de fapt cel mai important mod de dobândire a dreptuluide proprietate. Numai actele juridice translative de proprietate, cum suntvânzarea-cumpărarea (art. 753-822), schimbul (art. 823-826), donaţia (art.827- 838), contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii peviaţă (art. 839-846) şi succesiunea testamentară (art. 1449-1498) se includîn acest mod de dobândire a dreptului de proprietate. Hotărârilejudecătoreşti se împart în două categorii: hotărâri declarative de drepturişi hotărâri constitutive de drepturi. Hotărârile judecătoreşti declarative dedrepturi recunosc dreptul de proprietate şi deci nu pot fi considerate camod de dobândire a dreptului de proprietate. Deci, doar hotărâreajudecătorească constitutivă de drepturi poate fi considerată ca mod dedobândire a dreptului de proprietate. Spre exemplu, vom fi în prezenţa unuiasemenea mod de dobândire a dreptului de proprietate în cazul definitivăriiexecutării silite a unei hotărâri judecătoreşti constând în vânzarea prinlicitaţie publică a bunurilor unei persoane. 3. Actul administrativ este considerat ca mod de dobândire a dreptuluide proprietate doar în cazurile prevăzute de lege. Va fi considerat mod dedobăndire a dreptului de proprietate, spre exemplu Ordinul Ministrului deinterne prin care unii, colaboratori pentru anumite merite, vor primi armepersonale. 4. După cum am afirmat puţin mai sus, în prezentul articol suntenumărate doar principalele moduri de dobândire a dreptului de proprietate.Pot exista însă şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate, cucondiţia ca acestea să fie reglementate de lege. Doar legea poate conţinereglementări privind modurile de dobândirea dreptului de proprietate. Spreexemplu, art. 325 conţine condiţiile de dobândire a dreptului de proprietateasupra bunului găsit, iar art. 327 – dobândirea dreptului de proprietateasupra comoarei. La fel privatizarea este un mod de dobândire a dreptului deproprietate reglementat în Legea 627/91.

Articolul 321. Momentul dobândirii dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentulpredării bunului mobil dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

(2) În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte ladata înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute delege.

1. Regula generală cu privire la momentul dobândirii dreptului deproprietate este – dreptul de proprietate ea naşterre din momentultransmiterii bunului. Această normă din art. 321 alin. 1 poartă un caracterdispozitiv, ceea ce înseamnă că părţile pot deroga de la ea. Astfel, părţileunui contract pot stipula ca dreptul de proprietate să ia naştere anteriortransmiterii bunului sau ulterior transmiterii acesteia. Asemenea prevederile poate conţine şi o lege. Spre exemplu art. 18 lin. 1 din Legea nr. 1134/97cu privire la societăţile cu acţiuni dispune că dreptul de proprietate asupraacţiunilor ia naştere din momentul înregistrării acţiunilor în registruldeţinătorilor hârtiilor de valoare a societăţii. Deşi, la prima vedere sarpărea că conţinutul art. 321 alin 1 este identic cu cel din art. 132 alin. 1Codul Civil din 1964, trebuie să constatăm că în art. 321 alin. 1 se vorbeştenu doar de momentul dobândirii dreptului de proprietate în bază de contract

(aşa cum este prevăzut în Codul Civil din 1964), ci se are în vedere şi altemoduri de dobândire a dreptului de proprietate. Desigur, regula conformcăreia dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentulpredării, va fi aplicabilă doar modurilor derivate de dobândire a dreptuluide proprietate. Dobândirea dreptului de proprietate din momentultransmiterii bunului este aplicabilă doar bunurilor mobile, bunurilor imobilefiind aplicabilă regula din art. 321 ali.2. 2. Referindu-se la bunurile imobile, Codul Civil a instituit regulaconform căreia dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândeştedin momentul înscrierii în registrul bunurilor imobile. Această regulăurmează a fi privită în context cu art. 290 din care reiese că dreptul deproprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevărileacestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuseînregistrării de stat. Dacă regula referitoare la momentul dobândiriidreptului de proprietate asupra bunurilor mobile poartă un caracterdispozitiv, apoi în cazul bunurilor imobile aceasta poartă un caracterimperativ, deci părţile unui contract nu pot deroga de la ea. Derogări de laregula, conform căruia dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile aparedin momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile, pot fi stabilitedoar de lege.

Articolul 322. Predarea bunului

(1) Predare a bunului înseamnă remiterea bunului către dobînditor, precumşi către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi expediat, în cazul în careacesta este înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat.

(2) Remiterea conosamentului sau a unui alt act care da dreptul dedispoziţie asupra bunului este echivalată cu predarea bunului.

1. Articolul 322 urmează a fi privit în strânsă legătură cu art.precedent. În art. 322 găsim noţiunea predării conform căreia predare înseamnăremiterea bunului către dobânditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştalpentru a fi expediat, în cazul în care acesta estre înstrăinat fără obligaţiade a fi transportat. Urmează să distingem două situaţii: a) bunul este remisnemijlocit dobânditorului; şi b) bunul nu este remis dobânditorului ci estepredat organizaţiei ce urmează să-l expedieze până la dobânditor. În primasituaţie dobânditorul va deveni proprietar din momentul primirii bunului,adică din momentul remiterii bunului de către cel ce înstrăinează bunul. Încea de a doua situaţie dobânditorul va deveni proprietar nu din momentul cândel personal va primi bunul ci din momentul remiterii acestuia către cărăuşsau oficiului poştal pentru a fi expediat. 2. Remiterea conosamentului, (document pentru transportul mărfurilor peapă) este echivalată cu predarea bunului. La fel, este echivalată cu predareabunului şi remiterea unui act care dă dreptul de dispoziţie asupra bunului.Exemplu de un asemenea act poate servi recipisa de magazinaj, care înconformitate cu prevederile art. 1123 poate fi transmisă unui terţi prinandosare.

Articolul 323. Ocupaţiunea

(1) Posesorul unui bun mobil fără stăpân devine proprietarul acestuia,prin ocupaţiune, de la data intrării în posesiune în condiţiile legii.

(2) Se consideră fără stăpân bunurile mobile al căror proprietar arenunţat expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum şibunurile care, prin natura lor, nu au proprietar.

1. Ocupaţiunea este un mod originar de dobândire a dreptului deproprietate care se realizează prin luarea în posesie a unui bun care nuaparţine nimănui. Deşi acest mod a jucat un important în societăţileprimitive, fiindcă cel ce primul ocupa bunul era considerat proprietarulbunul, totuşi trebuie să constatăm că în prezent ocupaţiunea este întâlnitămai rar, ea limitându-se la bunurile mobile. Deci, dreptul de proprietatepoate fi dobândit prin ocupaţiune doar asupra bunurilor mobile. O altăcondiţie a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate este ca bunulsă fie fără stăpân. Nu trebuie să confundăm bunurile fără stăpân de bunurilepierdute de către proprietar. Bunurile pierdute nu se consideră fără stăpân,şi în cazul acestora vor fi aplicabile regulile din art. 324-326. La fel nupoate fi considerat bun fără stăpân nici bunurile furate iar apoi abandonatede hoţ. În cazul ocupaţiunii dreptul de proprietate ia naştere din momentulîntrării în posesie în condiţiile legii. Anume prevederea legală din alin. 1„în condiţiile legii” permite a face concluzia că un bun furat nu va putea fidobândit prin ocupaţiune. În spriginul acestei afirmaţii pot fi aduse şiprevederile art. 375. 2. În alin. 2 legiuitorul a enumerat care bunuri urmează a ficonsiderate fără stăpân acestea fiind: a) bunurile al căror proprietar arenunţat expres la dreptul de proprietate; b) bunurile abandonate; şi c)bunurile care prin natura lor nu au proprietar. Primele două categorii de bunuri adică bunurile al căror proprietar a renunţatexpres la dreptul de proprietate şi bunurile abandonate în opinia noastră sunt unele şiaceleaşi bunuri. Regulile renunţării la dreptul de proprietate sunt expuseîn art. 338 (vezi comentariu la acest articol). În principiu singurule bunuricare pot fi dobândite prin ocupaţiune sunt bunurile care prin natura lor nu auproprietar. Am putea atribui la această categorie de bunuri aşa bunuri caanimalele sălbatice, fructele de pădure, ciupercile comestibile din floraspontană, plantele medicinale şi aromatice, apa unui izvor şi alteleasemenea. Întrarea în posesie a acestor bunuri trebuie să se facă încondiţiile legii (spre exemplu nu se va putea dobândi dreptul de proprietateprin ocupaţiune dacă este interzis vânatul unor animale sălbatice).

Articolul 324. Bunul găsit

(1) Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său. (2) Cel care a găsit bunul este obligat să-l restituie proprietarului sau

fostului posesor, ori, dacă acesta nu poate fi identificat, să-l predeaautorităţilor administraţiei publice locale sau organului de poliţie dinlocalitatea în care a fost găsit.

(3) Bunul găsit într-o încăpere publică sau mijloc de transport public sepredă posesorului încăperii sau mijlocului de transport, care preiadrepturile şi obligaţiile celui care l-a găsit, cu excepţia dreptului larecompensă.

(4) Cel care a găsit bunul poartă răspundere pentru pierderea saudeteriorarea acestuia doar în caz de intenţie sau de culpă gravă şi doar înlimitele preţului lui. (5) Organul abilitat căruia i s-a predat bunul găsit afişează la sediul său un anunţ despre bunul găsit, având obligaţia de a-l păstra timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.

(6) Dacă, datorita împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea acestuiatinde să-i diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el este vândutconform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile aferente bunului seexercită în privinţa sumei încasate din vânzare.

1. Art. 324-326 determină regimul juridic al bunurilor găsite cât şidrepturile şi obligaţiile găsitorului şi proprietarului bunului găsit. Acestenorme se referă doar la o categorie de bunuri şi anume la bunurile mobile.Regula generală, stipulată în alin. 1, este că cel ce a pierdut bunul esteconsiderat proprietarul bunului pierdut. Am putea spune că bunul găsit esteacel bun mobil pe care proprietarul la pierdut iar altă persoană la găsit. 2. Pornind de la faptul că cel ce a pierdut bunul nu pierde şi dreptulde proprietate asupra acestui bun, legiuitorul a instituit în alin. 2obligaţiile găsitorului. Astfel acesta este obligat să întoarcă bunul găsitproprietarului sau fostului posesor. În cazul în care găsitorul nu poate săidentifice proprietarul bunului găsit (ceea ce la practică se întâmplă decele mai dese ori), apoi bunul găsit urmează să fie transmis autorităţilorpublice locale sau organului de poliţie din acea localitate unde a fost găsitbunul. Găsitorul la alegere poate transmite bunul găsit fie organului depoliţie fie organului public local. 3. În alin. 3 sunt instituite unele excepţii de la regula generalăconform căruia cel ce a găsit bunul trebuie să-l transmită organului publiclocal ori organului de poliţie. Aşa dacă bunul a fost găsit într-o încăperesau mijloc de transport, apoi găsitorul va transmite bunul găsit posesoruluiîncăperii sau mijlocului de transport. Acestea din urmă sunt obligate larândul său să transmită bunurile găsite organului public local sauorganului de poliţie. Aceste persoane nu vor primi o recompensă de laproprietarul bunului găsit, în cazul în care acesta va fi identificat şi nicinu vor dobândi dreptul de proprietate asupra bunului găsit în conformitate cuprevederile art. 325. Va beneficia de aceste drepturi doar cel ce a găsitbunul pierdut. 4. Găsitorul în caz că va distruge sau va deteriora bunul va fi ţinutla plata unei despăgubiri în mărime ce nu depăşeşte preţul bunului găsit, şidoar dacă bunul a fost distrus sau deteriorat intenţionat sau din culpăgrabă. Deci dacă bunul a fost distrus de către găsitor însă acesta să fiacţionat nu cu intenţie sau culpă gravă, riscul periei sau deteriorăriibunului va fi suportat de către proprietarul bunului pierdut. 5. Cel căruia ia fost transmis bunul găsit, adică organul public localori organul de poliţie, sunt obligate să întreprindă măsuri pentru aidentifica proprietarul bunului găsit. În acest sens legea obligă acesteorgane să afişeze la sediul lor un aviz despre bunul găsit. La fel acesteorgane sunt obligate să păstreze bunul găsit timp de şase luni fiindaplicabile dispoziţiile privitoare la depozitul necesar. În principiu,această regulă stipulată în alin. 5 va fi aplicabilă bunurilorneconsumptibile.

6. Dacă vor fi găsite bunuri consumptibile şi perisabile, este evidentcă acestea nu vor putea fi păstrate timp de şase luni. Aceste bunuri vor fivândute de către organele publice locale ori de către organele de poliţie. Înacest caz preţul bunului vândut va lua locul acestuia. Respectiv acesta fiecă va fi transmis proprietarului bunului găsit, respectându-se prevederileart. 326, fie că va fi transmis găsitorului, respectându-se prevederile art.325.

Articolul 325. Dobîndirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit

(1) Dacă proprietarul sau o altă persoană îndreptăţită nu pretinde, întermen de 6 luni, transmiterea bunului găsit, acesta este remis, în baza unuiproces-verbal, celui care l-a găsit. Procesul-verbal reprezintă pentru acestadin urmă titlu de proprietate, opozabil şi fostului proprietar.

(2) Dacă persoana care a găsit bunul renunţă la drepturile sale, acestatrece în proprietatea statului.

(3) Dacă, în conformitate cu prezentul articol, s-a dobândit dreptul deproprietate asupra unui animal, fostul proprietar poate, în cazul în care seva constata existenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului saucomportamentul crud al noului proprietar faţă de animal, să ceara restituireaacestuia.

1. În articolul de faţă este supus reglementării modul de dobândire adreptului de proprietate asupra bunului găsit. Astfel, dacă nu a fostidentificat proprietarul bunului găsit, şi dacă acesta nu pretinde în termende şase luni transmiterea bunului găsit, bunul găsit este transmisgăsitorului acesta devenind proprietarul bunului găsit. Transmiterea bunuluicătre găsitor se face în baza procesului-verbal, care se întocmeşte de cătreorganul public local sau organul de poliţie cărora le-a fost transmis bunulgăsit în conformitate cu prevederile art. 324 alin. 2 şi 3. Legiuitorul astabilit că procesul-verbal de transmitere a bunului găsitorului reprezintăpentru acesta din urmă titlu de proprietate. Acest proces-verbal esteopozabil terţilor, inclusiv fostului proprietar. În acest context nu trebuiesă confundăm prevederile art. 375, care dă posibilitatea proprietarului să-şirevendice bunurile de la posesorul de bună-credinţă în cazul în care bunul afost pierdut. Dacă găsitorul a respectat prevederile art. 324 alin. 2.,atunci după expirarea termenului de şase luni de zile şi transmiterea bunuluigăsit în proprietatea lui, fostul proprietar nu va putea revendica bunul dela găsitor în temeiul că el a pierdut bunul. Regula privind dobândireadreptului de proprietate asupra bunului găsit, stipulată în art. 325 dupăcum putem observa diferă de cea din Codul Civil din 1964, care prevedea cădreptul de proprietate asupra bunului găsit trece în proprietate statului şinu în proprietatea găsitorului. 2. Dacă găsitorul renunţă fie la dreptul de proprietate fie la suma debani, în cazul în care bunul a fost vândut, apoi conform art. 325 alin. 2bunul trece în proprietatea statului. Această normă, în principiu e depresupus, că va fi aplicabilă doar în cazurile în care cheltuielile pentruîntreţinerea bunului vor fi mai mari decât costul bunului, găsitorul fiindnevoit să renunţe la dreptul de proprietate asupra bunului găsit. 3. În alin. 3 din articolul comentat întâlnim o excepţie de la regulaconform căruia cel ce a pierdut bunul (fostul proprietar) nu poate să cearăde la găsitor bunul după ce acestuia ia fost transmis bunul în proprietate

conform prevederilor art. 325 alin. 1. Această excepţie permite o dată înplus a argumenta necesitatea includeri articolului 287 dispoziţia căreiaprevede că „animalele nu sînt lucruri. Ele sînt ocrotite prin legi speciale. În privinţa animalelor seaplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia cazurilor stabilite de lege”. Deci, conformart.325 alin.3, fostul proprietar al unui animal poate cere restituireaacestuia de la găsitor, care a devenit proprietar al animalului găsit înconformitate cu art. 325 alin.1. Fostul proprietar va putea cere restituireaanimalului de la găsitor doar în următoarele cazuri : a) se va dovediexistenţa unei afecţiuni în privinţa sa din partea animalului; b) dacă se vadovedi că noul proprietar se comportă crud cu animalul căreia ia fosttransmis în proprietate.

Articolul 326. Obligaţia proprietarului bunului găsit de a compensacheltuielile

şi de a plăti recompensa

(1) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat săcompenseze cheltuielile aferente păstrării lui. În cazul în care bunul găsita fost vîndut, din suma încasată se reţin cheltuielile de păstrare şicomercializare.

(2) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat săplătească celui care l-a găsit o recompensa în proporţie de cel mult 10% dinpreţul sau din valoarea actuala a bunului.

(3) Dacă bunul nu are valoare comercială sau dacă plata recompenseipentru el nu a putut fi stabilită pe cale amiabilă, cel care l-a găsit aredreptul la o suma stabilită de instanţa de judecată.

(4) În cazul în care proprietarul a făcut oferta publică de recompensă,cel care a găsit bunul are dreptul de a opta între suma la care s-a obligatproprietarul prin ofertă şi recompensa stabilită de lege ori de instanţa dejudecată.

1. În acest articol se reglementează situaţiile când proprietarulbunului găsit este identificat şi bunul găsit este restituit acestuia. Regulaîn acest sens este că proprietarul bunului găsit urmează să suporte toatecheltuielile legate de păstrarea bunului găsit. Dacă bunul a fost vândut,proprietarul va primi preţul bunului minus cheltuielile de păstrare şicomercializare. Cheltuielile de păstrare (după caz şi cele legate decomercializarea bunului găsit) urmează a fi transmise celui care le-asuportat, acesta de cele mai dese ori fiind organul public local ori organulde poliţie. Nu este exclus faptul ca aceste din urmă organe să transmităbunurile găsite la păstrare încheind contracte respective. În aceste cazuricheltuielile pentru păstrare vor fi plătite şi depozitarului. 2. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre obligaţiile ce revinproprietarului bunului de a acoperi cheltuielile apărute în legătură cupăstrarea ( după caz comercializarea bunului), apoi în alin. 2 se vorbeştede o altă obligaţie ce cade în sarcina proprietarului bunului găsit, şi anumece a de a acorda o recompensă, în mărime de cel mult 10% din preţul sau dinvaloarea actuală a bunului, găsitorului. Deşi, expres nu este indicat, sepresupune că această recompensă de până la 10% va fi stabilită pe caleamiabilă. Deci, găsitorul şi proprietarul bunului găsit vor stabili care estemărimea recompensei fie 2%, fie 5%, fie 7% ..., însă în orice caz aceasta nupoate depăşi suma de 10% din preţul sau din valoarea actuală a bunului. De

fapt această regulă va fi aplicabilă ori de câte ori proprietarul bunuluigăsit nu a făcut o recompensă publică de recompensă. Dacă găsitorul va cereo recompensă în mărime de 10%, iar proprietarul bunului va refuza săplătească 10% şi va cădea de acord să achite doar 3%, invocând că în alin. 2este stipulat „...de cel mult 10%”, instanţa va trebui să-l oblice pe proprietarsă plătească o recompensă de 10% şi nu de 3%. 3. Majoritatea bunurilor pot fi evaluate în bani şi deci nu vor apăreadivergenţe în stabilirea preţului bunului şi calcularea mărimii recompensei.Însă sunt o serie de bunuri care nu au o valoare economică, spre exemplu oscrisoare, o fotografie... . Şi în aceste cazuri mărimea recompensei va fistabilită prin acordul de voinţă a găsitorului şi a proprietarului bunuluigăsit. Dacă recompensa nu va fi stabilită pe cale amiabilă (atât în cazulbunurilor ce nu au valoare economică, cât şi în cazul bunurilor ce auvaloarea economică însă există divergenţă privitor la mărimea recompensei –1%, 4%, 7%, .. sau 10% din preţul bunului) atunci mărimea acesteia va fistabilită de instanţa judecătorească. 4. Nu este exclus faptul că proprietarul bunului pierdut să anunţe orecompensă pentru cel ce a găsit bunul. În aceste cazuri găsitorul este îndrept să aleagă care recompensă să o primească – fie pe cea indicată înoferta publică, fie pe cea stabilită de lege ori de instanţa de judecată.Este de presupus că, în principiu, găsitorul va alege cea mai marerecompensă, şi în aceste cazuri proprietarul bunului nu va putea să aleagăcare sumă să achite.

Articolul 327. Comoara

(1) Comoara este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar,al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condiţiilelegii, dreptul de proprietate.

(2) În cazul în care într-un bun imobil, se descoperă o comoara, eaaparţine pe jumătate proprietarului bunului imobil în care a fost descoperităşi pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel. Acestuia din urmănu i se cuvine însă nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutat în elfără consimţămîntul proprietarului sau al posesorului. Consimţămîntulproprietarului sau al posesorului se prezumă pînă la proba contrară.

(3) În cazul descoperirii unei comori constituite dintr-un bun (bunuri)recunoscut ca monument al istoriei sau culturii, acesta este transmis înproprietatea statului. Proprietarul bunului imobil în care a fost descoperităcomoara, precum şi descoperitorul au dreptul de a primi o recompensă înproporţie de 50% din preţul comorii. Recompensa se împarte egal întreproprietarul bunului imobil în care a fost descoperită comoara şidescoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. Recompensa se plăteşteîn întregime proprietarului dacă descoperitorul a pătruns în bunul imobil oria căutat în el fără consimţămîntul proprietarului sau al posesorului.

(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică persoanelor care auefectuat, în interesul unor terţi, inclusiv în cadrul exercităriiobligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora afost descoperită comoara.

1. Referitor la definirea comorii noul Cod în principiu a păstrataceleaşi caractere, spunând că comoara este „orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiarinvoluntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, în condiţiile legii, dreptul de

proprietate.” Dacă, Codul Civil din 1964 atribuia la comoară doar banii sauobiectele de valoare, apoi după cum lesne putem observa din conţinutul art.327 alin. 1 reiese că comoara este „orice bun mobil”. Deci obiecte ale comoriipot fi nu doar banii şi obiectele de valoare, ci orice bun mobil, cu condiţiacă proprietarul bunului nu poate fi identificat. Am putea evidenţiaurmătoarele caractere ale comorii: a) obiect al comorii poate fi orice bunmobil; b) aceste bunuri mobile trebuie să fie ascunse sau îngropate – de celemai dese ori comoara este îngropată în pământ, însă aceasta nu înseamnă căcomoara nu poate să fie ascunsă într-un bun mobil; şi c) proprietarul bunuluiascuns sau îngropat să nu poată să fie identificat. 2. Deşi în alin.2 se vorbeşte de descoperirea comorii într-un bunimobil, trebuie să spunem că aceleaşi consecinţe se vor aplica şi cazurilordescoperirii comorii într-un bun mobil. Noul Cod Civil, comparativ cu cel din1964, stabileşte alte reglementări referitoare la soarta comorii. Regulagenerală în acest sens este că comoara se împarte - jumătate proprietarului bunuluiimobil în care a fost descoperită şi pe jumătate descoperitorului. Această regulă are uncaracter dispozitiv, ceea ce permite părţilor (descoperitorului şiproprietarul bunului unde se presupune că s-ar găsi comoara) să stabileascăşi o altă proporţie, spre exemplu 80% la 20%. Comoara va aparţine ambiloracestor persoane cu drept de proprietate comună pe cote-părţi conform reguliiindicate mai sus. Concluzia deci ar fi că dacă comoara a fost descoperită de însuşi proprietarulfundului, acesta va deveni de unul singur şi proprietar al comorii. În schimb, dacă comoara estedescoperită de o altă persoană, apoi după cum am afirmat, ea va aparţine proprietarului fondului şidescoperitorului conform prevederilor art. 327 alin.2. Descoperitorul nu va pretinde nici o parte din comoară, dacă a pătrunsîn bunul imobil ori a căutat în el fără consimţământul proprietarului sau alposesorului. La dovedirea existenţei sau lipsei consimţământului se porneştede la prezumţia că consimţământul proprietarului a existat. Contrariulurmează să fie dovedit de către proprietarul bunului. Dreptul asupra comorii îl are doar proprietarul bunului nu şiuzufructuarul, chiriaşul, depozitarul şi altor persoane asemănătoare caredeţin bunul fără a avea şi dreptul de proprietate. În unele cazurilegiuitorul expres prevede acest lucru. Spre exemplu art. 419 dispune că„dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la comoaradescoperită în bun.”

3. În alin. 3 este stabilită o excepţie de la regula conform căreiadreptul de proprietate asupra comorii revine descoperitorului şiproprietarului bunului unde a fost descoperită. Această excepţie se referă lao categorie specială de bunuri şi anume atunci când comoara constituie unmonument al istoriei sau al culturii. Dacă asemenea bunuri constituie obiectal comorii, atunci bunurile date sunt transmise în proprietatea statului. Larândul său statul are obligaţia de a plăti găsitorului şi proprietaruluibunului o recompensă în mărime de 50% din preţul comorii. Recompensa seîmparte egal între proprietarul bunului imobil în care a fost descoperităcomoara şi descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel.Descoperitorul nu va primi nimic dacă a pătruns în bunul imobil ori a căutatîn el fără consimţământul proprietarului sau al posesorului. Înn acest cazrecompensa în întregime va fi acordată proprietarului bunului unde a fostdescoperită comoara. 4. Prevederile din alin. 4 impun a face concluzia că descoperitorul nuva avea dreptul la jumătate din comoară, decât cu condiţia că descoperirea săfie efectul întâmplării. Aceasta condiţie nu este decât o condiţie specialăîn virtutea căruia descoperitorul va putea primi jumătatea din comoară.

Această condiţie a întâmplării nu are nici un rol în cazul în care comoara afost descoperită de proprietarul bunului. Comoara va aparţine în întregimeproprietarului bunului unde ea a fost descoperită indiferent de faptul dacăcomoara a fost descoperită din întâmplare ori a fost descoperită în urma unorcercetări intenţionate.

Descoperitorul, însă va avea un drept asupra comorii doar atunci când adescoperit-o din întâmplare. Întradevăr alin. 4 dispune că dreptul asupracomorii nu îşl vor avea persoanele „care au efectuat, în interesul unor terţi, inclusiv în cadrulexercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări în urma cărora a fost descoperităcomoara”. Deci, am putea evidenţia două situaţii în cazul când descoperitoruldescoperă comoara intenţionat: a) lucrările au fost efectuate la ordinulproprietarului, şi respectiv nu va putea să aibă nici un drept asupracomorii, aceasta revenind în întregime proprietarului; şi b) descoperitorul aîntreprins acţiuni ce au dus la descoperirea comorii fără acordulproprietarului – caz în care legea la fel nu recunoaşte nici un drept asupracomorii la descoperitor. Totuşi trebuie să subliniem că descoperitorul nu vadobândi nici un bun asupra comorii doar atunci când proprietarul a ordonatexpres efectuarea lucrărilor de căutare a acesteia. Dacă însă descoperitorula găsit o comoară, în urma lucrărilor efectuate la ordinul proprietarului,dar lucrările au fost făcute cu alt scop decât cel de descoperire a comori,atunci descoperitorul va avea dreptul la comoară în condiţiile art. 327.Concluzia, este deci, că prin întâmplare trebuie să înţelegem descoperireaunei comori făcută în afară de cercetări expres pentru descoperirea acesteia– condiţia dată fiind aplicabilă doar descoperitorului.

Articolul 328. Accesiunea imobiliară naturală

(1) Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revinproprietarului terenului riveran numai dacă ele se formează treptat(aluviuni). Terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revinproprietarului acestor ape.

(2) Proprietarul terenului înconjurat de rîuri, heleştee, iazuri, canalesau de alte ape nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scădereatemporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobîndeşte nici un dreptasupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.

(3) Proprietarul terenului din care o apă curgătoare a smuls brusc oparte importantă, alipind-o la terenul altuia, nu pierde dreptul deproprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică în termen de un an de ladata cînd proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat înposesiune.

(4) În cazul în care o apă curgătoare, formînd un braţ nou, înconjoarăterenul unui proprietar riveran, acesta rămîne proprietarul insulei astfelcreate.

1. Pe lângă noile moduri de dobândire a dreptului de proprietate senumără şi accesiunea reglementată în art. 328-330. Prin accesiune se înţelegeîncorporarea unui bun la altul, cu alte cuvinte accesiunea este o unire aunui lucru cu un alt lucru. Codul Civil reglementează accesiunea imobiliară(care la rândul său poate fi naturală sau artificială) şi accesiuneamobiliară. Vorbind de accesiunea imobiliară trebuie să pornim de la principiulgeneral ce predomină această materia şi anume – pământul este considerat ca bun

principal, toate lucrurile care se încorporează în el se consideră accesorii. În principiu aceastăregulă poate fi dedusă şi din art. 317 (vezi şi comentariul acestei norme). În art. 328 se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală şi anumedespre accesiunea pământurilor depuse sau create de ape, dar nimic nu sespune despre accesiunea animalelor (proiectul codului civil a cuprinsasemenea reglementări). Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape sereferă la aluviuni(alin.1), avulsiuni (alin.3) şi insule şi albii părăsite (alin. 2,4 şi parţial alin.1). Aluviunile se numesc acele creşteri de pământ ce se fac succesiv şi penesimţite la malurile apelor curgătoare. Conform prevederilor alin.1 acesteadausuri revin proprietarului terenului riveran. Prin adăugirile de terenstipulate în art. 328 alin. 1 trebuie să înţelegem nu doar pământul ci totce solul poartă la suprafaţă şi tot ce apele curgătoare aduc şi lasă la ţărm,precum nisipul, pietrişul etc., acestea din urmă la fel revenindproprietarului terenului riveran. Legiuitorul a stipulat în art.328 alin.1 că„terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului acestor ape”. În opinanoastră această prevedere urmează a fi privită critic, ea chiar fiindcontrară dispoziţiilor din art.328 alin. 2. Ori, în alin 2, deşi ar fitrebuit să se vorbească doar despre apele necurgătoare (lacuri, heleştee...),totuşi se vorbeşte şi de apele râurilor, stipulându-se că „ proprietarul acestorape (deci şi a apelor râurilor (evidenţierea ne aparţine)) nu dobândeşte nici un drept asupra terenuluiacoperit ca urmare a unor revărsări sporadice”. Deci, cum trebuie să înţelegem acesteprevederi contradictorii din alin. 1 şi alin. 2 ale art. 328? În opinanoastră la soluţionarea acestei contradicţii trebuie să pornim de la regulacă albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora carepotrivit legii, aparţin domeniului public. Pornind de la aceasta ar trebui săspunem că proprietarul terenului riveran dobândeşte terenul lăsat de apelecurgătoare care s-au retras treptat de la terenul respectiv, ceea ce impune aface altă concluzie că dacă apa curgătoare se va revărsa asupra terenuluiriveran, atunci proprietarul apei nu va putea deveni şi proprietaruluiterenului ocupat de apele curgătoare revărsate. Trebuie să spunem că aceastaeste opinia noastră privitor la conţinutul art. 328 alin. 1 şi 2., opiniecare nu poate fi dedusă din această normă, însă care va permite o înlăturarea contradicţiilor evidenţiate de noi puţin mai sus, opinie care sperăm vauşura înţelegerea accesiunii pământurilor (aluviuni, insule şi albiipărăsite). Tot odată ne-am oprit la această problemă în speranţa că vor fioperate modificările de rigoare în art. 328. 2. Regula stipulată în alin.1 se va referi doar la aluviunile şicreşterile pricinuite de apele curgătoare, ea nefiind aplicabilă pământurilordescoperite de lacuri, heleştee, canale şi alte categorii de ape stătătoare.În acest caz, proprietarul terenului înconjurat de ape stătătoare caheleştee, iazuri, canale nu devine proprietar al terenurilor apărute prinscăderea temporară a apelor. La fel proprietarul acestor ape nu dobândeştenici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei lacului, heleşteului etc., determinălimita fixă a pământului ce aparţine proprietarului lor, independent decreşterile sau scăderile excepţionale ale apei. Am spus deja, care estepoziţia noastră referitor la includerea apelor râurilor în alin. 2. 3. Dacă în alin. 1 se vorbeşte despre adausurile lente, apoi alin. 3 sereferă la adausurile bruşte. Datorită unor revărsări se poate întâmpla ca uncurs de apă s-ă rupă dintr-o dată o bucată mare dintr-o proprietate, care săpoată s-ă fie recunoscută şi identificată, şi s-o alipească la altăproprietate riverană. Asemenea depuneri (alipiri) de teren se numesc avulsiuni.În cazul avulsiunii, proprietarul fondului din care apa a rupt o porţiune de

teren păstrează asupra acestei porţiuni dreptul de proprietate, cu condiţiaca să revendice trenul în decurs de un an de la data când proprietarulterenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiune. Considerăm căacest termen de un an, stipulat în alin.3, este un termen de perimare.Astfel, dacă proprietarul de la care a fost ruptă o bucată de teren nu-l varevendica în acest termen el va pierde dreptul de proprietate asupra acesteiporţiuni, respectiv proprietarul terenului riveran la care s-a alipit aceastăporţiune va deveni proprietarul ei.

4. Aliniatul 4, din norma comentată, reglementează situaţiile când o apăcurgătore îşi schimbă în mod natural cursul. De fapt, ar fi corect să spunemcă este vorba de o singură situaţie şi anume când o apă curgătoare „formând unbraţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran”. Regula aicea este că proprietarulterenului riveran rămâne a fi şi proprietarul insulei, create ca rezultat alschimbări cursului râului şi înconjurării terenului riveran.

Articolul 329. Accesiunea imobiliară artificială

(1) Construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenuluisînt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi îiaparţin acestuia pînă la proba contrară. Prin lucrări se înţeleg plantarea,precum şi amenajările aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabilîn acesta.

(2) Proprietarul de teren care a efectuat construcţii şi alte lucrări cumateriale străine este obligat să plătească valoarea materialelor. Dacălucrările au fost efectuate cu rea-credinţă, proprietarul este obligat sărepare şi prejudiciul cauzat.

(3) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ,proprietarul terenului are dreptul să le ţină pentru sine sau să obligeterţul să le ridice pe cheltuiala proprie şi să repare daunele cauzate. Dacăpăstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul esteobligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii orio sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.

(4) În cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţde bună-credinţă, proprietarul de teren nu poate cere ridicarea lor şi esteobligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii sauo sumă de bani echivalentă creşterii valorii terenului.

(5) În cazul în care construcţia este ridicată în parte pe terenulconstructorului şi în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poatedobîndi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului odespăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află peterenul său. În acest caz, el va dobîndi şi un drept de superficie asupraterenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei. Despăgubireatrebuie să acopere valoarea materialelor şi costul muncii, precum şicontravaloarea folosinţei terenului aferent.

(6) Constructorul de rea-credinţă nu poate pretinde la o despăgubire maimare de o treime din suma calculată conform alin.(5) dacă nu va dovedi căpersoana îndreptăţită poartă ea însăşi o parte din vinovăţie.

1. Accesiunea imobiliară artificială imobiliară reglementată în art.329,se întâlneşte în cazurile când: a) se face o construcţie sau o plantaţie peun fond sau b) se adaugă construcţii noi unei clădiri existente. În ambeleaceste ipoteze este nevoie ca fondul sau clădirea iniţială să aparţină unei

persoane, iar materialul construcţiei sau plantaţiei să aparţină alteipersoane. Şi în cazul accesiunii imobiliare urmează să pornim de la regulasuperficecies solo cedit, conform căreia accesiunea se face întotdeauna în folosulproprietarului fondului, cu alte cuvinte tot ce este pe teren este consideratcă aparţin proprietarului acestui teren. Vom vedea că acesta este regula, dela ea putând fi stabilite şi derogări. Alin. 1 stabileşte o dublă prezumţie, şi anume că construcţiile şilucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute:a) de proprietarul terenului şi b) pe cheltuiala sa. Legiuitorul prevăzând oasemenea prezumţie, nu a făcut altceva de cât să legifereze situaţiile decele mai dese ori întâlnite la practică. Ori, întradevăr în majoritateacazurilor construcţiile sau plantaţiile făcute pe un fond sunt făcute decătre proprietarul fondului şi pe cheltuiala sa. Chiar dacă valoareaconstrucţiei sau a plantaţiei ar depăşi cu mult valoarea pământului pe caresunt făcute prezumţia prevăzută în acest aliniat îşi găseşte aplicaţia.Însă, conform dispoziţiilor alin.1, această prezumţie se poate combate prindovada contrarie. Ca consecinţă, cel ce pretinde că a făcut el construcţiasau plantaţia pe un alt fond, trebuie să dovedească acest lucru. Credem că înacest caz se va putea utiliza orice mijloc de probă: înscrisurile,depoziţiile martorilor, etc. . Alin. 1 se referă la construcţii şi lucrări. Dacă termenul „construcţii”nu ridică semne de întrebări, apoi referitor la „lucrări” legiuitorul aindicat expres ce se înţelege prin acestea, atribuind la ele „plantarea, precum şiamenajările aduse unui teren care nu se incorporează în mod durabil în acesta”. Trebuie săprecizăm că textul alin. 1. se referă doar la lucrări noi, dar nu şi unorîmbunătăţiri făcute anterior. De asemenea la lucrări nu se atribuie nicireparaţiile făcute (spre exemplu înlocuirea arborilor căzuţi). În art. 329 legiuitorul a făcut distincţie între două situaţii, în careare loc accesiunea imobiliară artificială, şi anume: a) proprietarul fonduluiface el însuşi construcţii sau plantaţii utilizând materiale străine (alin.2) şi b) proprietarul materialelor face construcţii sau plantaţii pe terenulce nu-i aparţine (alin. 3 şi 4). În ambele aceste cazuri legiuitorul maiface distincţie dacă cel ce a efectua lucrările sau plantaţiile este de bunăsau rea credinţă. 2. În alin. 2 este reglementată situaţia în care proprietarul fondului aefectuat construcţii sau alte lucrări cu materiale ce nu-i aparţin. Conformdispoziţiilor art. 329 alin. 2, proprietarul terenului care a făcut asemeneaconstrucţii sau lucrări cu materiale străine devine prin accesiuneproprietarul lucrărilor pe cere lea făcut cu acele materiale străine.Proprietarul materialelor în acest caz nu le va putea revendica, chiar dacălucrările au fost efectuate cu rea – credinţă. În schimb proprietarulterenului va fi obligat să plătească o despăgubire proprietaruluimaterialelor egală cu valoarea acestora. Dacă proprietarul terenului este derea-credinţă, apoi el va mai fi obligat să repare şi prejudiciul cauzatproprietarului materialelor. Deci, pornind de la prevederile art. 329 alin.1, trebuie să spunem că proprietarul terenului va dobândi proprietateaconstrucţiilor sau lucrărilor, indiferent de faptul dacă era de bună sau rea- credinţă, adică indiferent de faptul dacă ştia sau nu ştia că materialelesunt străine.

3. A doua situaţie referitoare la accesiunea imobiliară artificială este,după cu am spus, efectuarea lucrărilor cu materiale proprii însă pe un terenstrăin. Trebuie să presupunem că pentru existenţa unei asemenea situaţii estenevoie ca constructorul să fie posesorul terenului, doar într-un asemenea caz

el va putea construi. În principiu, şi în acest caz va fi aplicabilă regulagenerală conform căreia proprietarul fondului devine prin accesiuneproprietarul construcţiilor şi lucrărilor făcute de o terţă persoană. Persanaterţă, care a construit cu materialele sale nu devine proprietar alconstrucţiilor şi lucrărilor, el putând în unele cazuri să pretindă odespăgubire de la proprietarul terenului. Spunem în unele cazuri fiindcălegiuitorul a făcut distincţie între constructorul de bună - credinţă şiconstructorul de rea –credinţă. În alin. 3 se vorbeşte despre constructorulde rea – credinţă care a făcut lucrări pe ternul străin. Este consideratconstructor de rea-credinţă persoana care ştia ori trebuia să ştie că nu esteîn drept să facă construcţii şi lucrări pe terenul străin. În acest cazproprietarul fondului, poate la alegere: a) să păstreze construcţia, ori b)să ceară ridicarea construcţiei. Dacă păstrează construcţiile sau lucrărilefăcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere,valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creştereavalorii terenului. Proprietarul terenului este în drept să aleagă ce sumă săfie achitată terţului (constructorului) fie o sumă echivalentă cu valoareamaterialelor şi costul muncii, fie o sumă echivalentă cu creşterea valoriiterenului. Este de presupus că proprietarul terenului desigur va alege sumamai mică, dar nu este exclus şi inversul. Dacă proprietarul fondului nu vareţine pentru sine construcţiile şi lucrările efectuate de terţa persoană,atunci constructorul este obligat să ridice construcţia sau lucrările pecheltuiala sa. În caz că demolarea construcţiei va cauza careva daune apoiacestea vor fi reparate de către constructorul de rea – credinţă. Daune potfi cauzate fie terenului fie proprietarului. Ridicarea construcţiilor şilucrărilor va deveni chiar un drept al constructorului în cazul în careproprietarul le va păstra dar va refuza să plătească constructorului valoareamaterialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valoriiterenului.

4. Comparativ cu constructorul de rea-credinţă, situaţia constructoruluide bună-credinţă este mai favorabilă, el neputînd fi obligat să ridiceconstrucţiile şi lucrările efectuate pe terenul străin. Aceasta este unicadiferenţă între constructorul de rea-credinţă şi cel de bună-credinţă. Şi înacest caz proprietarul terenului este obligat să achite constructorului odespăgubire ce echivalează cu valoarea materialelor şi costul muncii ori osumă de bani egală cu creşterea valorii terenului. După cum putem observaatât în cazul constructorului de rea-credinţă, cât şi în cazulconstructorului de bună – credinţă suma despăgubirii ce urmează să fieplătită de proprietarul ternului este aceiaşi. După cum am spus şi în cazulconstructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului va alege totdeaunasuma cea mai mică dintre cele două sume între care poate să opteze. Opţiunea lăsată proprietarului relativ la despăgubirea pe cere trebuiesă o plătească constructorului, opţiune expres indicată în art. 329 alin. 3şi 4, îşi găseşte argumentarea în unul din principiile fundamentale aledreptului civil – „nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba altuia”. Totuşi,pornind de la faptul că proprietarul ternului va alege suma cea mai mică, nutrebuie să credem că acest principiu se va încălca. Ori, când proprietarulterenului va plăti valoarea materialelor plus costul muncii, fiindcă acesteasunt inferioare creşterii valorii terenului, este adevărat că proprietarul seîmbogăţeşte, însă nu pe nedrept, deoarece constructorul nu suferă nici opagubă, lui fiindu-i restituite toate cheltuielile suportate la efectuareaconstrucţiei. Ca consecinţă în acest caz ne vom afla în situaţia în careconstructorul se va îmbogăţi, dar fără a prejudicia pe cineva, ceea ce nu

contravine principiului invocat de noi puţin mai sus. La fel nu va fi violatacest principiu nici atunci când proprietarul va plăti constructorului o sumăegală cu creşterea valorii terenului, fiindcă, deşi constructorul va suferi opagubă (nu va primi integral cheltuielile suportate la construcţie), totuşiproprietarul terenului nu se îmbogăţi cu nimic, deoarece el va plăticonstructorului tocmai o sumă egală cu îmbogăţirea sa. Deci, şi în acestultim caz, vom fi în prezenţa unei pagube a unuia, însă fără o îmbogăţirenedreaptă a altuia. Cum va fi apărat constructorul de bună-credinţă dacă proprietarulterenului va refuza să achite despăgubirea corespunzătoare ? În acest, cazconform prevederilor art. 637 şi 638 constructorul va avea asupraconstrucţiei un drept de retenţie. La fel constructorul va avea dreptul săînainteze o acţiune prin care să ceară suma corespunzătoare. Desigurconstructorul de bună-credinţă va putea ridica construcţiile pe cheltuialadoar dacă va dori acest lucru. 5. Art. 329 alin. 5 se referă la o situaţie specială, şi anume la aceeacând construcţia este făcută pe două trenuri având proprietari diferiţi.Dacă alin. precedente se refereau în egală măsură atât la construcţii cât şila alte lucrări, apoi alin. 5 se referă doar la construcţii. După cum putemobserva această normă instituie şi o excepţie de la regula consfinţită înalin. 1 al articolului de faţă. Astfel, dacă construcţia este ridicată înparte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren învecinat,proprietarul vecin poate dobândi proprietatea asupra întregii construcţii,plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţaconstruită se află pe terenul său. Dacă mai mult de ½ din construcţie se aflăpe terenul constructorului apoi vor fi aplicabile regulile din alin. 3 şi 3din acest articol. În plus, dacă constructorul va fi de bună – credinţă,clădirea se va afla în proprietatea comună pe cote-părţi a titularilordreptului de proprietate asupra terenurilor. Deci, dacă constructorul (elfiind şi proprietarul terenului) va construi o construcţie atât pe terenulsău cât şi pe ternul vecinului şi mai mult de ½ din construcţie se va afla peterenul vecinului, el nu va deveni proprietar asupra părţii din construcţieaflată pe terenul său. Acest lucru se va întâmpla doar dacă vecinul va dorisă apeleze la alin. 5, adică doar atunci când vecinul va dori să devinăproprietarul întregii construcţii. Dacă vecinul va dori să devinăproprietarul întregii construcţii, el va dobândi un drept de superficieasupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei, dar vafi obligat să plătească constructorului o despăgubire. Despăgubirea vainclude în sine atât cheltuielile suportate de constructor (acestea fiindvaloarea materialelor plus costul munci) cât şi contravaloarea folosinţeiterenului aferent. O asemenea despăgubire o va putea pretinde doarconstructorul de bună-credinţă. 6. În ceea ce priveşte constructorul de rea-credinţă, el va puteapretinde doar 1/3 din despăgubire (valoarea materialelor şi ostul munciiplus contravaloarea folosinţei terenului aferent.). Constructorul de rea-credinţă va putea pretinde o despăgubire mai mare, dacă va dovedi căproprietarul ternului vecin este vinovat (spre exemplu proprietarul terenuluipe care se construeşte intenţionat tolerează construirea construcţiei până lafinal în loc s-ă ceară încetarea efectuării lucrărilor .)

Articolul 330. Accesiunea mobiliară

(1) În cazul în care se unesc două bunuri mobile avînd proprietaridiferiţi, fiecare dintre aceştia poate pretinde separarea bunurilor dacăcelălalt proprietar nu ar suferi astfel un prejudiciu.

(2) Dacă două bunuri care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încîtnu se mai pot separa fără a fi deteriorate sau fără muncă sau cheltuieliexcesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult laconstituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiindobligat să plătească celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunulprincipal.

(3) În cazul în care bunul accesoriu este mai de preţ decît bunulprincipal şi s-a unit cu acesta fără ştirea proprietarului, ultimul poatecere despărţirea şi restituirea bunului accesoriu unit, chiar dacă dinseparare ar rezulta vătămarea bunului principal.

(4) Dacă contractul nu prevede altfel, dreptul de proprietate asuprabunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine proprietarului ei, careeste obligat să plătească valoarea manoperei. Se consideră de asemeneaprelucrare scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altătransformare a suprafeţei.

(5) Persoana de bună-credinţă care a transformat prin manoperă materia cenu îi aparţine dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului rezultat dacăvaloarea manoperei este superioară valorii materiei, plătind proprietaruluipreţul materiei.

(6) Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea materieieste în drept să-l reţină pînă va primi de la proprietarul noului bun sumadatorată.

(7) În cazul în care un bun s-a format prin amestecarea mai multormaterii (confuziunea) ce aparţin diferiţilor proprietari şi nici una nu poatefi considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut despreconfuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă materiileamestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţineproprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valoriimateriei fiecăruia.

(8) În cazul în care materia unui proprietar de bună-credinţă depăşeştecealaltă materie prin valoare şi cantitate, acesta poate cere bunul creatprin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuireamateriei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şicalitate sau plata contravalorii ei.

1. Şi în cazul accesiunii mobiliare regula generală este: proprietarullucrului principal devine prin accesiune proprietarul noului bun format prinîncorporarea la lucrul principal al unui alt lucru mai puţin important. Înart. 330 sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea (alin.1-3), specificaţiunea (alin. 4-6) şi confuziunea (art. 7-8). Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri, care cu toate că formează unsingur tot, totuşi pot fi despărţite în aşa fel ca după aceasta să fieposibilă o utilizare normală a lor. Esenţa reglementării din alin. 1 constăîn faptul că dacă sau unit două bunuri având proprietari diferiţi, acesteapot fi separate cu condiţia ca separarea să nu prejudicieze bunul. 2. Dacă bunurile, care au format un întreg, nu pot fi separate va fiaplicată regula din alin. 2. Legiuitorul în acest caz a stabilit douăsituaţii: fie că separarea este imposibilă pe motivul că se va deteriorabunul, fie că separarea va necesita cheltuieli excesive. În ambele acestecazuri noul bun va aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la

constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial. Totodată, cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra noului bun, la rândulsău, este obligat s-ă achite preţul bunului unit cu bunul principal. Deci,după regula generală proprietarul bunului mai puţin important nu va puteacere separarea bunului din bunul nou format, ci va putea pretinde doar preţulbunului. 3. Este totuşi posibil ca proprietarul bunului accesoriu să cearăsepararea bunului său din bunul principal chiar dacă ca rezultat al separăriiva suferi bunul principal. O asemenea separare va fi posibilă doar în cazulîn care unirea bunului accesoriu la bunul principal a fost făcută fără ştireaproprietarului bunului accesoriu. Este de presupus că proprietarul bunuluiaccesoriu va putea cere separarea doar dacă aceasta nu va afecta şi bunulaccesoriu. În caz contrar vor fi aplicabile regulile din alin. 2. 4. Alin. 4 cuprinde reglementări referitoare la dobăndirea dreptului deproprietate în rezultatul specificaţiunii – caz în care o persoană face un obiectnou cu materia străină. Spre exemplu un pictor pictează un portret utilizândpânza şi vopselele altuia. În cazul specificaţiunii nu se unesc două bunurimateriale corporale (aşa cum este la adjucţiune), ci se uneşte un bun corporal(materia) cu nul abstract (munca pictorului în exemplul nostru). Dinconţinutul în alin. 4, am putea deduce că bunul principal este materia şimanopera este bunul accesoriu. Regula în cazul specicaţiunii este că dreptul deproprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine proprietarului ei. Aceastăregulă, stipulată expres în alin. 4, are un caracter dispozitiv, părţile(adică proprietarul materiei şi cel ce efectuează manopera) pot stabilicontrariul (spre exemplu noul bun va aparţine lucrătorului, acesta fiindobligat să plătească valoarea materialului) Proprietarul materialului,conform regulii generale, este obligat să plătească valoarea manoperei. Prinprelucrare urmează să înţelegem de asemenea scrierea, desenarea, pictarea,imprimarea, gravarea sau o altă transformare a suprafeţei. 5. Prin excepţie de la regula generală stipulată în alin. 4, esteposibil ca lucrătorul să devină proprietarul noului bunul, chiar în lipsaunei înţelegeri cu proprietarul materiei. Pentru aceasta este necesar calucrătorul să fie de bună – credinţă, pe de o parte, şi valoarea manoperei săfie superioară valorii materiei (spre exemplu un pictor renumit pictează untablou pe o pânză ce nu-i aparţine). Trebuie să considerăm că în acest cazmunca este un bun principal iar materia un bun accesoriu, respectivlucrătorul va avea obligaţia de al despăgubi pe proprietarul materieiachitându-i valoarea. Deci, pentru a putea fi aplicabil art.330 alin 5 suntnecesare a fi întrunite două condiţii: 1) persoana care a transformat prinmanoperă materia ce nu-i aparţine (lucrătorul) trebuie să fie de bună –credinţă; şi 2) valoarea manoperei trebuie să fie superioară valoriimateriei. 6. După caz, fie proprietarul materiei fie lucrătorul vor avea un dreptde retenţie, adică vor fi în drept să reţină bunul până la achitarea sumeidatorate de cel ce dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului apărut înrezultatul specificaţiunii (a se vedea în acest sens şi comentariu la art.637). 7. Este posibil ca un bun să se formeze prin amestecul a două materii ceaparţin la doi proprietari diferiţi. O asemenea situaţie poartă denumirea deconfuziune şi este reglementată în alin. 7. Din conţinutul alin. 7 pot fidesprinse trei situaţii: 1) au fost amestecate mai multe materii formând unnou bun însă una din materii poate fi considerată principală; 2) nici una dinmaterii nu poate fi considerată principală dar este posibilă separarea

materiilor; 3) materialele amestecate nu pot fi separate fără pagubă. Vomexamina pe rând toate aceste trei situaţii. Dacă una din materii poate fi considerată ca principală şi alta caaccesorie (acest lucru poate fi stabilit pe diferite criterii – valoareafiecăruia; cantitatea; calitatea; etc..) apoi noul obiect va putea aparţineproprietarului materiei principale, respectându-se prevederile art. 330 alin.8. Dacă nici una din materii nu poate fi considerată principală dar esteposibilă separarea materiilor, atunci proprietarul materiei care nu a ştiutdespre confuziune poate cere separarea materiilor. Şi în sfârşit dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă,bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii,calităţii şi valorii materiei fiecăruia.

8. După cum am afirmat puţin mai sus dacă va fi posibil ca o materiesă fie considerată ca principală, apoi proprietarul materiei principale(materia acestuia depăşeşte cealaltă materie prin cantitate ori valoare)poate pretinde ca bunul creat prin amestec să-i fie transmis în proprietate.Pentru a putea cere acest lucru proprietarul materiei principale trebuie săfie de bună-credinţă. La rândul său proprietarul materiei principale va fiobligat să plătească celuilalt proprietar preţul materiei sau înlocuireamateriei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şicalitate sau plata contravalorii ei.

Articolul 331. Dreptul dobînditorului de bună-credinţă asupra mobilelor

(1) Nu Dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietateasupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu eraproprietarul lui. există bună-credinţă cînd dobînditorul ştia sau trebuia săştie că cel de la care a dobîndit bunul nu era proprietarul lui. Buna-credinţă trebuie să subziste pînă în momentul intrării î posesiune inclusiv.

(2) Dobînditorul de bună-credinţă nu dobîndeşte dreptul de proprietateasupra bunurilor mobile în cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşitîn alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui sau dobînditorull-a obţinut cu titlu gratuit. Această regulă nu se aplică în cazul dobîndiriibanilor, a titlurilor de valoare la purtător sau a bunurilor înstrăinate lalicitaţie.

1. Art. 331 urmăreşte scopul apărării intereselor dobânditorilor de bună– credinţă. Norma dată va fi aplicabilă doar în cazurile în care dobânditoruleste de bună-credinţă, respectiv nu va fi aplicabilă cazurilor în caredobânditorul este de rea-credinţă. La fel norma dată este aplicabilă doarbunurilor mobile. Regula generală din acest articol este: dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus debun nu era proprietarul lui. Spre exemplu, dobânditorul a procurat un bun de laarendator, acesta nefiind în drept să înstrăineze bunul arendat. Dobînditorulva deveni proprietar al bunului vândut de arendaş doar dacă nu va şti şi nicinu putea să ştie că arendaşul nu este proprietarul bunului şi deci nu este îndrept s-ă înstrăineze bunul. Buna - credinţă a dobânditorului se presupune,contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă. Buna sau reaua –credinţă a dobânditorului se va determina în dependenţă de faptul dacă ştiaori nu ştia, trebuia să ştie sau nu trebuia să ştie, că cel ce înstrăineazăbunul nu este proprietarul acestuia. Reaua credinţă nu poate fi acoperită

nici printr-un act. Spre exemplu, reaua credinţă nu va putea fi acoperităprin faptul că dobânditorul a dobândit bunul de la licitaţie organizată deinstanţa judecătorească întru executarea unei hotărâri judecătoreşti, dacădobânditorul ştia că cel înstrăinează bunul nu este proprietarul bunului (lalicitaţie adevăratul proprietar a comunicat dobânditorului că bunul este alsău). Important este ca buna-credinţă trebuie să subziste până la momentulîntrării în posesie. 2. Dacă regula este că dobînditorul de bună-credinţă dobîndeşte dreptul de proprietateasupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui, apoiexcepţiea de la această regulă este prevăzută în alin. 2 conform căreiadobânditorul de bună-credinţă nu dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în cazul încare bunul este furat, pierdut sau ieşit în alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui saudobînditorul l-a obţinut cu titlu gratuit. Deci dobânditorul de bună-credinţă nu vadobândi dreptul de proprietate asupra bunului mobil dacă bunul a ieşit dinposesia proprietarului contrar voinţei sale (furt, pierdere, alt mod). Lafel, el, nu va deveni proprietar al bunului mobil dacă la dobândit cu titlugratuit. Totuşi dobânditorul de bună-credinţă va dobândi dreptul deproprietate asupra banilor, titlurilor da valoare la purtător şi asuprabunurilor dobândite la licitaţie chiar dacă aceste bunuri au ieşit dinposesia proprietarului contrar voinţei sale. Banii şi titlurile de valoare lapurtător nu vor putea fi revendicate de la posesorul de bună - credinţă niciîntr-un caz, ceea ce înseamnă că dobânditorul de bună-credinţă în toatecazurile (avem în vedere acele cazuri când cel ce înstrăinează nu esteproprietarul acestor bunuri) va deveni proprietar al banilor şi al titlurilorde valoare la purtător.

Articolul 332. Uzucapiunea imobiliara

(1) Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, aposedat cu bună-credinţă sub nume de proprietar un bun imobil pe parcursul a15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv.

(2) Dacă un bun imobil şi drepturile asupra lui sînt supuse înregistrăriide stat, dreptul de proprietate se dobîndeşte în temeiul alin.(1) dinmomentul înregistrării.

1. Uzucapiunea este un mod nou de dobândire a dreptului de proprietate,esenţa căruia constă în faptul că o persoană poate deveni proprietar albunului dacă îl posedă pe o perioadă expres stabilită de lege, în condiţiilestipulate de lege. Referitor la termen acesta diferă în dependenţă de faptuldacă bunul este mobil sau imobil. În schimb alte condiţii necesareuzucapiunii sunt identice la toate bunurile, ele fiind prevăzute expres înart. 335. Art. 332 se referă la uzucapiunea imobilelor. Pentru ca imobilele să fiedobăndite prin uzucapiune este necesar ca cel ce posedă bunul s-ă fie de bună- credinţă şi să posede bunul imobil timp de 15 ani. Buna-credinţă presupunecă posesorul să nu ştie şi nici să nu poate şti că posesia sa este ilegală (ase vedea şi com. la art. 307) . Acest termen începe să curgă din momentul încare posesia întruneşte toate condiţiile necesare uzucapiunii, acestea dupăcum am spus mai sus, sunt indicate în art. 335. Conţinutul art. 332 alin 1permite a face concluzia că vor putea fi dobândite prin uzucapiune doarbunurile imobile neînregistrate în registrul bunurilor imobile. Spunem acestlucru, fiindcă o dată ce bunul este înregistrat în registrul bunurilor

imobile se prezumă că toţi au cunoştinţă de acest fapt, şi ca rezultat cel ceva poseda un bun imobil înregistrat în registrul bunurilor imobile nu vaputea dobândi dreptul de proprietate asupra acestui bun, fiindcă el vaconsiderat că este de rea-credinţă. În aşa fel, într-o asemenea redacţie art.332 va avea puţină aplicaţie la practică, ori în majoritatea cazurilorbunurile imobile se înregistrează în registrul bunurilor imobile. În art. 332nimic nu se vorbeşte despre faptul cum se va înregistra dreptul deproprietate asupra bunului imobil în cazul în care vor fi întrunitecondiţiile necesare uzucapiunii. Considerăm că cel care timp de 15 ani aposedat sub nume de proprietar un bun imobil care nu este înregistrat înregistrul bunurilor imobile, va putea dobândi dreptul de proprietate asupraacestui imobil în baza unei cereri adresate instanţei judecătoreşti. În aşafel vor fi înlăturate posibilele litigii ce vor putea apărea ca rezultat aldobândirii dreptului de proprietate în urma uzucapiunii.

2. În conformitate cu prevederile art. 290 dreptul de proprietateşi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi,apariţia, modificarea şi încetarea lor sînt supuse înregistrării de stat.Art.332 alin. 2 în principiu spune acelaş lucru. Pornind de la faptul cădreptul de proprietate asupra bunurilor imobile tot timpul trebuieînregistrat în registrul bunurilor imobile, şi în cazul uzucapiunii dreptulde proprietate urmează a fi înregistrat în registrul bunurilor imobile.

Articolul 333. Uzucapiunea mobilelor

Persoana care posedă cu bună-credinţă timp de 5 ani un bun mobil alaltuia, comportându-se ca un proprietar, dobândeşte dreptul de proprietateasupra acestui bun.

1. Referitor la bunurile imobile termenul necesar uzucapiunii estede 5 ani. Şi în cazul bunurilor mobile posesorul pentru a putea uzurpatrebuie să fie de bună-credinţă. Deşi această regulă se pare extrem desimplă, totuşi este necesar de a o corela cu cea din art. 331. Astfel, dupăcum am putut observa, în art. 331 se indică că dobînditorul de bună-credinţădobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nuera proprietarul lui. Întrebarea, în acest sens, ar fi, care normă urmează să fieaplicată, spre exemplu în cazul când o persoană a procurat un bun de la opersoană care nu avea dreptul să-l înstrăineze, adică nu era proprietarulbunului ? Este oare necesar ca într-o asemenea situaţie dobânditorul săposede bunul pe parcursul a 5 ani de zile pentru a putea dobândi dreptul deproprietate, ori va putea apela la art. 331 şi ca rezultat va deveniproprietar al bunului din momentul primirii bunului în posesie ? Pentru arăspunde la această întrebare urmează să apelăm şi la conţinutul art. 307alin. 1. Respectiv, pornind de la conţinutul art. 307 alin. 1, conchidem căregula din art. 331 va fi aplicabilă ori de câte ori dobânditorul va deveniposesor al bunului mobil în baza unui act juridic (vânzare-cumpărare;donaţie, moştenire testamentară, schimb etc.). În schimb în cazurile în careposesorul se poate considera îndreptăţit să posede în urma unei examinăridiligente, necesare în raporturile civile, a temeiurilor îndreptăţirii sale,vom apela la termenul de 5 ani prevăzut de art. 333, şi deci într-o asemeneasituaţie posesorul unui bun mobil va deveni proprietarul acestui bun dupăexpirarea termenului necesar uzucaăiunii.

Articolul 334. Unirea posesiunilor

Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propriaposesiune cu cea a autorului său.

1. În literatura de specialitate unirea posesiilor mai poartă denumireade joncţiunea posesiilor. Joncţiunea posesiilor constă în adăugirea latermenul posesiei actuale a posesorului, a termenului de posesie a autoruluisău, adică a autorului anterior. Spre exemplu, o persoană a posedat un bunimobil zece, neînregistrat în registrul bunurilor imobile zece ani, după careau prelungit să posede acest bun moştenitorii posesorului. Conformdispoziţiilor art. 334 moştenitorii posesorului (în exemplu nostru), vorputea uni posesia predecesorului lor cu a lor pentru a putea uzurpa bunulimobil. În exemplu de mai sus moştenitorii vor putea deveni proprietar dupăce vor poseda bunul pe parcursul a 5 ani de zile, adică la posesia anterioară(10 ani) se mai adaugă 5 ani necesari împlinirii termenului de uzucapiuneprevăzut de art. 332 alin. 1. Regula stipulată în art. 334 referitoare la joncţiune posesiilor, poartăun caracter dispozitiv, lăsând posesorului actual posibilitatea de a seprevala de posesiunea predecesorului său. După cum am văzut pentru ca posesiasă ducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat estenecesar ca posesorul să fie de bună-credinţă (art. 332 şi 333). Deşi în art.335 nu este expres indicat acest lucru trebuie să spunem că posesorul actualva putea uni posesia sa cu cea a predecesorului (adică se va putea prevala deposesia acestuia) său, doar în cazul în care autorul posesiei (predecesorul)a posedat bunul cu bună-credinţă. Posesia de rea-credinţă, conform coduluicivil, nici într-un caz unu va duce la dobândirea dreptului de proprietate. Pentru ca unirea posesiilor să, poată avea loc este necesar ca posesorulposterior să fie un succesor al primului posesor, adică să deţină posesia dela autorul său pe baza unui raport juridic. Aceasta ar însemna că nu va fiposibilă joncţiunea posesiei atunci când posesorul actual a uzurpat bunul dela posesorul anterior, fără nici un titlu şi fără nici un drept. O asemeneaconcluzie se bazează pe faptul că între aceşti doi posesori nu există nici olegătură juridică care ar face posibilă unirea posesiilor. Dacă nu va existao asemenea legătură noul posesor va trebui să înceapă o nouă posesie. Este de presupus, că regula din art. 335 de cele mai dese ori va fiaplicabilă uzucapiunii imobilelor, fiindcă în cazul bunurilor mobileposesorul, în cazurile corespunzătoare, va avea posibilitatea să apeleze laregula din art. 331care dispune că dobînditorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul deproprietate asupra bunului mobil şi în cazul în care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui.

Articolul 335. Posesiunea necesara uzucapiunii

(1) Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, nu poate produceefecte juridice decît posesiunea utilă. Pînă la proba contrară, posesiuneaeste prezumată a fi utilă.

(2) Nu este utilă posesiunea discontinuă, tulburată, clandestină sauprecară.

(3) Posesiunea este discontinuă atît timp cît posesorul o exercită cuintermitenţe anormale în raport cu natura bunului.

(4) Posesiunea este tulburată atîta timp cît este dobîndită sauconservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocatede o altă persoană.

(5) Posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încît nu poate ficunoscută.

(6) Posesiunea este precară cînd nu se exercită sub nume de proprietar. (7) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană

interesată. (8) Numai persoana faţă de care posesiunea este tulburată sau clandestină

poate invoca aceste vicii. (9) Posesiunea viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.

1. În articolul de faţă sunt numărate condiţiile pe care trebuie să leîndeplinească posesia pentru a putea produce efecte juridice, în particularcondiţiile necesare uzucapiunii. Regula generală, în acest sens, este că vaproduce efecte juridice doar posesia utilă. Posesia va fi utilă dacă va ficontinuă, netulburată, publică şi neprecară. Se prezumă că posesia este utilă, până laproba contrară. Contrariul urmează să fie dovedit de cel ce îl invocă. 2. Viciile posesiei sunt contrariul calităţilor acesteia şi expres suntnumărate în alin. 2 din articolul comentat. Astfel, posesia este viciată dacăeste discontinuă, tulburată, clandestină şi precară. 3. Discontinuitatea posesiei ca viciu al acesteia este contrariucalităţii ca posesia să fie continuă. Posesia trebuie să fie continuă, adicăposesorul trebuie să exercite acte de stăpânire asupra bunului cu o frecvenţănormală potrivit naturii bunului. Posesia nu trebuie să fie exercitată cuintervale prea mari, adică actele de posesie trebuie să fie făcute laintervale normale şi într-o succesiune regulată. În caz contrar se vaconsidera că posesie este discontinuă. În alin. 3 expres este indicat căposesiunea este discontinuă atât timp cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cunatura bunului. Bineînţeles că continuitatea posesiei va depinde de naturabunului, fiind posibile cazuri când nu va nu va fi necesară o interacţiunepermanentă cu bunul. Spre exemplu, posesia nu va fi discontinuă, în cazulcând o persoana va poseda o păşune, care, în principiu, poate fi exploatatănu pe tot parcursul anului ci numai sezonier. Deci, actele de posesie trebuiesă fie făcute la intervale normale în raport cu natura bunului, cu altecuvinte să fie exercitate în momentele în care le-ar exercita în mod normaladevăratul proprietar al bunului. Continuitatea se prezumă până la proba contrară. Când posesoruldovedeşte că a posedat la un moment dat anterior şi mai posedă în prezent, seprezumă că a posedat în mod continuu în intervalul dintre aceste douămomente. Acest lucru este expres prevăzut în art. 306. 4. O altă condiţie necesară posesiei pentru ca bunul să fie uzurpateste ca posesia să fie netulburată, adică să fie paşnică. Dacă posesia estetulburată ea nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asuprabunului posedat. Alin. 4 dispune că posesiunea este tulburată atâta timp cît estedobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altăpersoană. După cum putea observa conţinutul acestei norme este greu de înţeles.Într-adevăr, ce înseamnă ca posesia este tulburată atunci când este dobândităsau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sînt provocate de o altă persoană ?Trebuie să înţelegem că posesia va fi viciată atunci când este dobândită sauconservată prin acte de violenţă ale posesorului. Acest viciu al posesiei(adică violenţa) poate exista atât la momentul dobândiri posesiei cât şi întimpul exercitării acesteia. Spunem acest lucru, fiindcă în art. 335 alin. 4

se indică că posesia este tulburată atunci când este dobândită sau conservatăprin acte de violenţă. Ce înseamnă că posesia să fi dobândită prin acte de violenţăcredem că este clar pentru toţi. Dar, ce înseamnă ca posesia să fie conservatăprin acte de violenţă ? Dispunând în aşa fel, legiuitorul a considerat căposesorul nu-şi va putea face singur dreptate atunci când va fi deposedat debun, respectiv nu va avea dreptul de a recurge la acte de violenţă pentru aşireîntoarce posesia asupra bunului, adică a conserva posesia, ci va putea recurge laacţiunile posesorii pentru a obţine încetarea tulburării. 5. Pentru ca posesia să fie utilă la fel este necesar ca ea să fie publică,adică să nu fie clandestină. Lin. 5 din norma comentată arată că posesiunea esteclandestină dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută. Deci, posesorul trebuie săexercite actele de posesia ca proprietarul, adică public fără a căuta să laascundă. Când posesorul caută să ascundă actele sale, este natural săpresupunem că posesia lui este clandestină. Reieşind din faptul că bunurileimobile prin natura lor nu pot fi susceptibile de acte de posesieclandestină, adică ascunse, urmează să facem concluzia că clandestinitateaposesiei va fi aplicabilă proprietăţii mobilelor. 6. Alin. 6 cere ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar,adică să nu fie precară. Posesia este precară atunci când posesorul posedăpentru altul şi nu pentru el însuşi. Sunt consideraţi detentori precari aşaposesori ca locatarii, depozitarii, uzufructuarii .... . Toate acestepersoane deţin bunul în baza unui titlu, şi sunt obligate la expirareatermenului actului, în baza căruia deţin bunul, să-l restituieproprietarului. Deci, un detentor precar nu poate uzucapa bunul care îldeţine în baza unui act juridic. 7. Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocatîmpotriva posesorului de către orice persoană care are un interes să contesteposesia. Un asemenea caracter al discotinuităţii este expres prevăzut în alin7. 8. Spre deosebire de clandestinitate, posesia tulburată şi posesiaclandestină sunt considerate vicii relative. Spre exemplu, în cazul posesieitulburate, acest viciu al posesiei va putea fi invocat doar de cel care afost deposedat de bun prin violenţă şi nu va putea fi invocat de latepersoane. Cu alte cuvinte doar victima violenţei poate invoca acest viciu alposesiei, respectiv pentru toate celelalte persoane, posesia nu este viciată,şi ele nu pot invoca împotriva posesorului violenţa care nu a fost îndreptatăîmpotriva lor. Astfel, după cum se explică în surse de specialitate, cu caresuntem solidare, când posesorul actual, pentru a se pune în posesia, aîntrebuinţat violenţa împotriva unui posesor anterior, care nu era niciacesta adevăratul proprietar, numai primul posesor poate opune viciul deviolenţă posesorului actual, fiindcă doar el a fost victima violenţei.Violenţa poate fi atât fizică cât şi morală (art. 335 ali.4). La fel ca şi violenţa, după cum am spus, şi clandestinitatea este unviciu relativ. Aceasta înseamnă că posesia clandestină nu se considerăviciată decât faţă de persoana căreia posesorul ia ascuns posesia sa.Persoanele, faţă de care posesia a fost exercitată în mod public, nu potinvoca acest viciu de posesie.

Articolul 336. Întreruperea termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii

(1) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii (prescripţiaachizitivă) nu poate începe, iar dacă a început nu poate continua, în

perioada în care este suspendată curgerea termenului de prescripţieextinctivă a acţiunii de revendicare.

(2) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii se întrerupedacă a fost înaintată o acţiune de revendicare faţă de persoana care posedăsub nume de proprietar sau faţă de posesorul mijlocit. În acest caz, cursulprescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea.

(3) În cazul în care cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt,timpul scurs pînă la întrerupere nu se calculează. După întrerupere poate săînceapă un nou termen.

1. Dreptul de proprietate asupra bunurilor se va dobândi prinuzucapiune, doar dacă posesorul va poseda bunul într-un interval de timpstipulat de lege: 15 ani pentru bunurile imobile şi 5 ani pentru bunurilemobile. Dacă înăuntrul acestui termen survine o împrejurare, prevăzutăexpres şi exaustiv în art. 336, atunci termenul necesar pentru invocareauzucapiunii se întrerupe. Din conţinutul art. 336 se desprind două temeiuri de întrerupere atermenului de prescripţie achizitivă: a) temeiurile ce duc la suspendareatermenului de prescripţie extinctivă; şi b) înaintarea unei acţiuni de revendicare a bunului de laposesor. Pentru ca ambele aceste temeiuri să aibă efect de întrerupere atermenului de prescripţie achizitive este necesar ca ele să se petreacăînăuntrul acestui termen, adică înăuntrul termenului de 15 ani – în cazulbunurilor imobile şi 5 ani în cazul bunurilor mobile. În alin. 1 expres nu sunt numite cazurile de întrerupere, ci se facetrimitere la cazurile de suspendare a curgerii termenului de prescripţieextinctivă. Cazurile de suspendare a termenului de prescripţieextinctivă sunt numărate în art. 274. De asemenea urmează să avem învedere şi temeiurile de suspendare a termenului de prescripţie prevăzuteîn art. 275 şi 276. Deci, termenul necesar pentru invocarea uzucapiuniise va întrerupe dacă:

- înaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră; - executarea obligaţiilor este amânată;- creditorul sau debitorul face parte din rândul forţelor armate puse

pe picior de război;- creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de

exerciţiu şi nu are un reprezentant legal;- este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic

litigios;- activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine

soluţionarea litigiului dintre părţi este suspendată;- sunt întrunite condiţiile stipulate în art. 275 şi 276.

2. Când un terţ cheamă pe posesor în judecată, înaintând o acţiune derevendicare, prescripţia posesorului se află întreruptă prin efectulînaintării cererii în judecată. Acest temei de întrerupere a termenuluide prescripţie achizitivă este prevăzut în alin. 2 al normei comentate.Dacă acţiunea în revendicare este satisfăcută, posesorul pierde posesiaşi nu mai putem vorbi de o curgere a termenului uzucapiunii. Dacăacţiunea în revendicare a fost respinsă, posesorul va rămâne în posesieşi se va considera că posesia lui este valabilă. După cum putem observasoarta prescripţiei şi efectul întreruptiv al cererii în judecată depindde hotârărea instanţei judecătoreşti prin care se va admite sau se varespinge acţiunea în revendicare. Apare întrebarea dacă simpla înaintarea acţiunii de revendicare va avea efect de întrerupere a prescripţiei

achizitive. Răspunsul îl găsim în propoziţia finală din alin. 2 conformcăreia în cazul înaintării acţiunii de revendicare, cursul prescripţiei seîntrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea. Ce urmează să înţelegemprin prevederea că în cazul înaintării acţiunii de revendicare, cursulprescripţiei se întrerupe numai faţă de persoana care a înaintat acţiunea ? Aceastăprevedere legală impune a face concluzia că simpla înaintare a acţiuniide revendicare nu va avea efect de întrerupere a termenului deprescripţie în toate cazurile. Înaintarea acţiunii în revendicare va aveaefect doar către cel ce înaintează o asemenea acţiune, şi respectiv nu vaputea afecta pe posesorul bunului. Cel ce înaintează acţiunea înrevendicare va putea apela la acest temei de întrerupere a termenului deprescripţie achizitive doar în următorul caz. Spre exemplu termenul, de 5ani, necesar uzucapiunii a început să curgă pe 1 ianuarie 2003 şi se vasfârşi pe 1 ianuarie 2008. Acţiunea în revendicare a fost înaintată pe30 noiembrie 2007. Hotărărea prin care a fost satisfăcută acţiunea înrevendicare a devenit definitivă şi irevocabilă la 30 noiembrie 2008.Observăm că între înaintarea acţiunii şi pronunţarea hotărârei a trecutun interval de timp. Dacă prescripţia ar înceta să curgă numai prinefectul hotărârei care dă câştig de cauză reclamantului(aşa cum este înexemplul nostru), se va întâmpla că termenul prescripţiei achizitive săse împlinească în cursul procesului, în intervalul dintre înaintareacererii şi rămânerea definitivă a hotărării judecătoreşti, în cazulnostru termenul necesar uzucapiunii trebuia să se împlinească la 1ianuarie 2008, adică în perioada în care acţiunea de revendicare seexamina în instanţele judecătoreşti. În acest caz, hotărîrea nu ar maiavea nici un efect, şi reclamantul ar pierde bunul numai din cauzaîndeplinirii termenului prescripţiei achizitive în timpul examinăriilitigiului, deşi acţiunea lui era fondată şi deşi acţiunea a fostînaintată până la împlinirea prescripţiei. Dispoziţia din art. 336 alin.2 a înlăturat acest rezultat nedrept, şi a considerat că prescripţiaachizitivă, în acest caz, se va considera întreruptă chiar din momentulînaintării acţiunii de revendicare. Tot odată, dacă în exemplul nostru,acţiunea va fi respinsă, termenul de prescripţie achizitivă va ficonsiderat că sa împlinit la 1 ianuarie 2008, şi deci înaintarea cereriila 30 noiembrie nu va întrerupe curgerea prescripţiei. 3. În alin. 3 sunt prevăzute consecinţele întreruperii termenului deprescripţie achizitive. Principalul efect al întreruperii prscripţieieste acela de a şterge, cu caracter retroactiv termenul scurs pânăatunci. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie care areaceeaşi natură şi aceleaşi caractere, ca şi cea întreruptă. Dacă vom fiîn prezenţa întreruperii prescripţiei datorită înaintării acţiunii derevendicare, atunci hotărârea judecătorească, prin care se va pronunţaasupra acestei acţiuni, va avea tot timpul un caracter retroactiv,fiindcă în caz că acţiunea a fost respinsă, se consideră că ea nu aexistat, şi ca consecinţă prescripţia se continuă fără întrerupere, iarîn caz că acţiunea a fost admisă, prescripţia se consideră întreruptă dinziua înaintării acţiunii. Efectele întreruperii prescripţiei achizitivepoartă un caracter relativ, adică se referă doar la cel ce a înaintatacţiunea în revendicare şi posesorul bunului şi nu se vor răsfrângeasupra altor persoane. Spre exemplu dacă se va înainta ulterior cătreposesor o nouă acţiune de revendicare, posesorul se va putea opuneinvocând faptul că o asemenea cauză a fost deja judecată, adică va opuneputerea lucrului judecat. Pe de altă parte dacă o altă persoană va

înainta către posesor o acţiune de revendicare, posesorul nu va puteaopune puterea lucrului judecat, fiindcă după cum am afirmat efectelehotărârei prin care sa pronunţat asupra acţiuni de revendicare suntrelative.

S e c t i u n e a a 2-aINCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 337. Temeiurile încetării dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate încetează, în condiţiile legii, în urmaconsumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului, înstrăinării lui întemeiul unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi înalte cazuri prevăzute de lege.

(2) Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţiacazurilor cînd, conform legii, se efectuează:

a) urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului; b) înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le

poate avea în proprietate; c) răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor

de comportare cu acestea; d) privatizarea proprietăţii de stat; e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică; f) rechiziţia; g) confiscarea; h) alte acţiuni prevăzute de lege.

1. În acest articol legiuitorul a enumărat principalele moduri deîncetare a dreptului de proprietate, lista acestora nefiind exaustivă.Deşi , expres nu este indicat, dreptul de proprietate încetează şi prinmodurile de dobândire reglementate în art. 320-326. Ori, orice mod dedobândire a dreptului de proprietate este pentru dobânditor un mod dedobândire a dreptului de proprietate iar pentru cel ce înstrăinează un mod deîncetare a dreptului de proprietate. Astfel, vânzarea – cumpărarea estepentru cumpărător un mod de dobândire a dreptului de proprietate iar pentruvânzător un mod de încetare a dreptului de proprietate. Convenţional, toatemodurile de încetare a dreptului de proprietate, numărate în normacomentată, pot fi clasificate în următoarele grupe: a) încetarea benevolă adreptului de proprietate; b) încetarea dreptului de proprietate ca rezultatal unor fapte obiective ce nu depind de voinţa proprietarului; şi c)încetarea dreptului de proprietate contrar voinţei proprietarului. Primeledouă grupe de moduri de încetare a dreptului de proprietare sunt prevăzute înalin.1 din norma comentată, lista lor nefiind exaustivă. Încetarea benevolă a dreptului de proprietate poate avea loc ca rezultat alconsumării bunului de către proprietar, distrugerii bunului de cătreproprietar, încheierii unui act juridic translativ de proprietate (vânzare –cumpărare, donare, schimb, moştenire testamentară ...), cât şi în alte cazuriprevăzute de lege. La fel benevol dreptul de proprietate încetează şi carezultat al renunţării la dreptul de proprietate (vezi de asemenea şicomentariul la art. 338). Urmează a fi considerat ca mod benevol de încetare

a dreptului de proprietate şi privatizarea proprietăţii de stat, mod atribuit delegiuitor la categoria celor forţate şi enumărat în alin.2 din această normă. Încetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind de voinţaproprietarului poate avea loc ca rezultat al pieirii fortuite a bunului. La felam putea atribui la acest mod de încetare a dreptului de proprietate şipierderea bunului, dacă au fost respectate prevederile art. 324 şi 325, adicăa fost dobândit dreptul de proprietate asupra bunului pierdut, cât şi încazul dobândirii dreptului de proprietate în rezultatul uzucapiunii (a sevedea şi com. la art. 332-336).

2. În alin. 2 sunt enumerate modurile de încetare a dreptului de proprietatecontrar voinţei proprietarului. O astfel de încetare a dreptului de proprietate poateavea loc doar cu respectarea prevederilor art. 46 din Constituţie conformcărora „1. Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. 2.Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru a cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptăşi prealabilă despăgubire”. Cedarea forţată a dreptului de proprietate poate avea locdoar în cazurile prevăzute de lege. Astfel de cazuri pot fi: a) urmărireabunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului – art. 339; b)înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea înproprietate – art. 340; c) răscumpărarea animalelor domestice în cazulîncălcării regulilor de comportare cu acestea – art.341; d) privatizareaproprietăţii de stat – conform Legii cu privire la privatizare; e)exproprierea pentru cauză de utilitate publică – în conformitate cu Legea488/1999; f) rechiziţia – art.342; g) confiscarea – art. 343;h) alte acţiuniprevăzute de lege. Articolul 338. Renunţarea la dreptul de proprietate

(1) Proprietarul poate renunţa oricând la dreptul de proprietate printr-odeclaraţie în acest sens sau în alt mod care atestă cu certitudine că arenunţat la bun fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui. (2) Obligaţiile proprietarului în legătură cu bunul la care a renunţatîncetează atunci când un terţ dobândeşte dreptul de proprietate asuprabunului.(3) Renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se faceprintr-o declaraţie autentificată notarial şi înscrisă în registrul bunurilorimobile.

1. În acest articol este descris mecanismul renunţării la dreptul deproprietate. Renunţarea poate fi făcută doar de proprietarul bunului şi nu şide alte persoane care deţin bunul cu dreptul de posesie şi folosinţă. Nicipersoana căreia ia fost transmis şi dreptul de dispoziţie (spre exemplu unarendaş care este împuternicit cu dreptul de a transmite bunul în subarendă)tot nu este în drept să renunţă la bun. Pot renunţa la dreptul de proprietateasupra bunului atât persoanele fizice şi juridice cât şi statul şi unităţileadministrativ teritoriale. Renunţarea la dreptul de proprietate de către statşi organele publice locale poate avea loc doar dacă acest lucru va fi permisacestora prin acte normative corespunzătoare. Aceste acte normative trebuiesă determine categoria de bunuri de la care statul poate renunţa. Renunţareade la dreptul de proprietate poate fi făcută fie printr-o declaraţie , fieprin săvârşirea de acţiuni prin care se va atesta voinţa proprietarului de arenunţa la dreptul de proprietate aspra bunului concret. Legiuitorul nu nevorbeşte nimic, în alin. 1 al acestui articol, despre forma declaraţiei de

renunţare la dreptul de proprietate, ceea ce ar însemna că declaraţia poatefi făcută atât în formă scrisă cât şi în formă verbală. Bunurile de la careproprietarul a renunţat la dreptul de proprietate sunt considerate bunurifără stăpân şi vor fi dobândite în proprietate conform prevederilor art. 323. 2. Important este că renunţarea propriu zisă la dreptul de proprietatenu are drept efect direct şi stingerea dreptului de proprietate. Dreptul deproprietate va aparţine celui ce a renunţat la dreptul de proprietate până înmomentul în care o persoană terţă nu va dobândi dreptul de proprietate asuprabunului. În aşa fel, proprietarul bunului ce a renunţat la dreptul deproprietate va îndeplini toate obligaţiile apărute în legătură cu bunul de lacare a renunţat – va achita impozitele, va răspunde pentru prejudiciul cauzatde bun ... . Pe de altă parte proprietarul care a renunţat la dreptul deproprietate poate în orice moment să-şi schimbe intenţia şi să preia bunul înposesie, folosinţă şi dispoziţie. Acest drept poate fi exercitat până înmomentul dobândirii dreptului de proprietate de către o persoană terţă asuprabunului de la care proprietarul a renunţat. 3. Alin. 3 face o excepţie de la regula stipulată în alin. 1 dinprezentul articol, şi cere ca renunţarea la dreptul de proprietate asuprabunurilor imobile să îmbrace forma autentică şi să fie înscrisă în registrulbunurilor imobile. Însă, şi în cazurile bunurilor imobile, înregistrarearenunţării de la dreptul de proprietate în registrul bunurilor imobile nu vastinge acest drept din momentul înregistrării renunţării. Şi în cazulbunurilor imobile va fi aplicabilă regula stipulată în art. 338 alin. 2.Dreptul de proprietate în acest caz va înceta, în persoana celui ce renunţă,din momentul dobândirii acestuia de o altă persoană. Mecanismul dobândiriidreptului de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul arenunţat urmează să fie prevăzut în Legea cadastrului bunurilor imobile.Totuşi, ar fi posibil, ca şi în cod să fie înserată regula, conform căreia,dacă mai multe persoane terţe doresc să dobândească dreptul de proprietateasupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat, prioritatetrebuie să aibă cel ce posedă bunul la momentul renunţării. Iar, dacă nici opersoană terţă nu este posesor, prioritate urmează să aibă cel ce primul aînaintat cererea acceptare şi de înregistrare a dreptului de proprietate.

Articolul 339. Urmărirea bunurilor în legătură cu obligaţiile proprietarului

(1) Înstrăinarea bunurilor proprietarului prin aplicarea procedurii deurmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile acestuia poate fiefectuata doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitatenu este stabilita prin lege sau contract.

(2) Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor urmăriteîn momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra acestora de cătrepersoana îndreptăţită căreia îi sînt transmise bunurile.

1. Bunurile domeniului privat pot face obiectul urmării, excepţie făcândacele bunuri care conform legislaţiei nu pot fi urmărite. Dieci, proprietarulrăspunde pentru obligaţiile sale cu bunurile ce le are în proprietate.Bunurile proprietarului pot fi înstrăinate fie prin acordul proprietaruluifie în baza unei hotărâri judecătoreşti. Procedura urmăririi bunurilorproprietarului în legătură cu executarea obligaţiei poate fi făcută forţatdoar în baza unei hotărâri judecătoreşti dacă o altă modalitate nu estestabilită prin lege sau contract. În alin. 1 este stipulată posibilitatea

părţilor de a stabili o modalitate de urmărire a bunurilor în legătură cuexecutarea obligaţilor. Spre exemplu, părţile conform prevederilor art. 665pot stinge o obligaţie prin înlocuirea ei cu alta (a se vedea şi comentariulart. 665). Înstrăinarea forţată a bunurilor are loc în conformitate cu prevederileCPC (acestea se vor analiza după publicarea noului CPC) . 2. În alin. 2 se specifică faptul că din momentul ce dobânditorul vadobândi dreptul de proprietate aspra bunurilor înstrăinate conform proceduriide urmărire a proprietăţii în legătură cu obligaţiile proprietarului, acestadin urmă va pierde dreptul de proprietate asupra acestor bunuri. Dacă seînstrăinează un bun imobil vor fi aplicabile regulile registrului bunurilorimobile, adică dreptul de proprietate va apărea la dobânditor din momentulînregistrării.

Articolul 340. Înstrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu lepoate

avea în proprietate

(1) Daca, in temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobîndit dreptul deproprietate asupra unui bun care, conform legii, nu poate să-i aparţină cudrept de proprietate, proprietarul este obligat să înstrăineze bunul timp deun an din momentul dobîndirii dreptului de proprietate sau în alt termenstabilit de lege.

(2) Dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în termenul stabilit la alin.(1), instanţa de judecată, la cererea autorităţii administraţiei publicelocale, poate dispune, după caz, înstrăinarea bunului şi remiterea sumeiobţinute către fostul proprietar, cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare,sau transmiterea bunului în proprietate statului şi despăgubireaproprietarului în cuantumul stabilit de instanţa de judecată.

(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi în cazurile în care persoanaa dobîndit în proprietate, în temeiurile prevăzute de lege, un bun pentrucare este nevoie de o autorizaţie specială şi i-a fost refuzată eliberareaunei atare autorizaţii.

1. Norma dată se referă la o anumită categorie de bunuri care au uncircuit limitat, spre exemplu armele de vânătoare se află în circuitul civilcu respectarea unor cerinţe ale Legii 110/1994, (a se vedea şi com. la art.286). La fel ea este aplicabilă la o anumită categorie de persoane, care nupot avea în proprietate o numită categorie de bunuri. Spre exemplu, conformdispoziţiilor art. 38 din Legea 459/1991, în Republica Moldova se admiteproprietatea cetăţenilor şi a persoanelor juridice ale altor state ..... cuexcepţia proprietăţii asupra trenurilor cu destinaţie agricolă şi alefondului silvic. Totuşi, se poate întâmpla ca o persoană în temeiurileprevăzute de lege să dobândească dreptul de proprietate asupra unui bun careconform legii nu poate să-i aparţină (spre exemplu un cetăţean străin vamoşteni un teren agricol). În aceste cazuri, conform dispoziţiilor art. 340alin. 1, persoanele care au dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilorpe care nu le pot avea în proprietate, urmează să înstrăineze bunurile dateîn decurs de un an de zile din momentul dobândirii dreptului de proprietate.Printr-o lege poate fi stabilit şi un alt termen, care poate fi mai maresau ,mai mic de un an.

2. În alin. 2 sunt stabilite consecinţele nerespectării prevederiloralin. 1. Astfel, dacă proprietarul nu înstrăinează bunul în decurs de un ande zile, acesta poate fi înstrăinat printr-o hotărâre a instanţeijudecătoreşti. Doar instanţa judecătorească este în drept să dispunăînstrăinarea bunurilor. Instanţa judecătorească poate dispune înstrăinareabunului prin petrecerea licitaţiei. Suma obţinută din realizarea bunului vafi remisă fostului proprietar cu reţinerea cheltuielilor de înstrăinare. Lafel instanţa judecătorească poate dispune transmiterea bunului înproprietatea statului. În acest caz statul va fi obligat să achite odespăgubire în mărimea stabilită de instanţa judecătorească. La adoptareaunei asemenea încheieri instanţa judecătorească va ţine cont şi deprevederile art. 46 din Constituţie, adică despăgubirea trebuie să fiecorespunzătoare (să reflecte valoarea reală a bunului) şi prealabilă. 3. După cum am mai menţionat la alin. 1, unele categorii de bunuri auun circuit limitat. Astfel, conform art. 26 alin 1 din Legea 110/1994,persoana fizică care doreşte să aibă în proprietate o armă de vânătoare seadresează organului de poliţie la domiciliu, care în decurs de două lunidecide asupra eliberării autorizaţiei de achiziţionare a armelor şimuniţiilor aferente. Dacă, persoana fizică va procura o armă de vânătoare cuîncălcarea acestei dispoziţii legale, adică fără a primi autorizaţiaspecială, pe motivul că ia fost refuzată eliberarea acestei autorizaţii(Legea 110/1994 în art. 26 alin. 2 enumără categoriile de persoane cărora nuli se va elibera autorizaţia de achiziţionare a armei), atunci vor fiaplicabile prevederile alin. 1 şi 2 din norma comentată. Persoana în cauză vatrebui în decurs de un an să înstrăineze arma, în caz contrar ea va fiînstrăinată printr-o dispoziţie a instanţei judecătoreşti.

Articolul 341. Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu ele

În cazul în care proprietarul de animale domestice se comportă cu eleîncălcînd evident regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportareumană cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite predareaanimalelor. Preţul se stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărîrejudecătorească.

În art. 287 este stipulat că animalele nu sunt lucruri, ele fiindocrotite prin legi speciale. O prevedere legală, în acest sens, ce urmăreşteprotecţia animalelor este şi norma comentată. Această normă, fiind nouălegislaţiei, are drept scop protejarea animalelor, în cazurile când stăpâniilor se comportă cu cruzime faţă de ele. Prevederile art. 341 vor fiaplicabile doar animalelor domestice, şi nu se va aplica în cazul animalelorsălbatice. Totuşi, această normă poate fi aplicabilă în cazul animalelor,care deşi nu sunt considerate domestice, totuşi le-a fost îngrădităposibilitatea de a se mişca liber (spre exemplu animalele din grădinilezoologice, sau animalele sălbatice ce sunt dresate). Pentru ca această normă să fie aplicabilă, este necesar ca proprietarulanimalelor să încalce regulile stabilite prin lege sau prin normele decomportate umană cu animalele. Dacă proprietarul animalelor va considera cănu încalcă regulile de comportare cu animalele, litigiul va fi soluţionat deinstanţa de judecată la cererea persoanelor ce doresc să răscumpere animaleledomestice. Acest drept îl are orice persoană. Persoana care se va adresa cu

asemenea cereri va fi obligată în şedinţele judiciare să dovedească căproprietarul animalelor se comportă cu cruzime faţă de animale şi încalcăevident regulile de comportare cu animalele. Preţul de răscumpărare se stabileşte prin acordul părţilor, iar în cazde divergenţe prin hotărâre judecătorească.

Articolul 342. Rechiziţia

(1) În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau în o altăsituaţie excepţională, proprietarul poate fi deposedat de bun în temeiul uneidecizii a autorităţii publice, în modul şi în condiţiile stabilite de lege.

(2) Persoana al cărei bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea luidacă, după încetarea situaţiei excepţionale, acesta s-a păstrat în natură.

(3) Preţul bunului sau preţul folosirii lui, în cazul în care s-a păstratîn natură şi a fost restituit proprietarului, se stabileşte prin acordulpărţilor, iar în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească.

1. Rechiziţia este un mod de încetare a dreptului de proprietate,conform căreia bunurile proprietarului se retrag în interesul societăţii înmodul şi în condiţiile stabilite de actele legislative. Particularităţileacestui mod de încetare a dreptului de proprietate constau în faptul căbunurile proprietarului se retrag pentru a fi folosite în folosul societăţiiîn cazuri excepţionale. Principalele cazuri, care pot servi drept temei derechiziţie a bunurilor sunt enumărate în art. 342 alin. 1, de regulă acesteafiind calamităţi naturale, epidemii, epizootii. Scopul rechiziţiei este de agaranta securitatea cetăţenilor, de a salva bunuri sau de a distruge carevabunuri în caz de epidemii sau epizootii. În cazul rechiziţiei bunurileproprietarului se retrag în baza unei hotărâri a organului competent. Modulşi condiţiile rechiziţiei, cât şi organul abilitat de a decide rechiziţia,urmează să fie determinate prin lege, care urmează să fie adoptată deParlament. 2. Bunurile retrase proprietarului în rezultatul rechiziţiei suntfolosite de stat în perioada necesară. Dacă, după ce situaţia excepţionalăcare a servit drept temei de rechiziţionare a bunurilor, a încetat, iarbunurile rechiziţionate sau păstrat în natură şi mai pot fi folosite dupădestinaţie, atunci persoana al cărei bun a fost rechiziţionat este în dreptsă ceară restituirea bunului. 3. În alin. 3 din norma comentată sunt stipulate consecinţele retrageriibunului în rezultatul rechiziţiei. Pot exista două situaţii: a) bunul nu sapăstrat – în acest caz statul urmează să achite costul bunului rechiziţionat;b) bunul sa păstrat şi a fost restituit celui de la care a fost rechiziţionat- în acest statul urmează să achite o plată pentru folosirea bunului. Înambele aceste cazuri mărimea plăţii este determinată prin acordul părţilor,iar în caz de divergenţe de instanţa judecătorească. La stabilirea preţuluiinstanţa trebuie să reiasă din preţul real al bunului rechiziţionat, putândnumi şi o expertiză pentru determinarea preţului bunului rechiziţionat.

Articolul 343. Confiscarea

(1) Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărîre judecătorească încazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

(2) În cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot ficonfiscate printr-un act administrativ. Actul administrativ cu privire laconfiscare poate fi atacat în instanţa de judecată.

1. Prin confiscare se înţelege trecerea fără plată către stat a unui bunca sancţiune pentru săvârşirea unei fapte ilicite, în baza decizieiinstanţei judecătoreşti sau altui organ de stat competent. Cazurile şicondiţiile confiscării bunurilor pot fi stipulate doar în lege. Poate ficonfiscată doar averea dobândită ilicit. Bunurile dobândite licit, conformart. 46 alin.3 din Constituţie, nu pot fi confiscate, iar caracterul licit aldobândirii se prezumă. Codul Penal (din 2002) în art. 106 enumără categoriile de bunuri ce potfi supuse confiscării cât şi persoanele către care poate fi aplicată aceastăsancţiune. La fel art. 28 din Codul cu privire la contravenţiile administrativestabileşte ca sancţiune confiscarea obiectului care a constituit instrumentulcomiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei administrative. Ca sancţiune civilă confiscarea averii este prevăzută în art. 40 alin. 4şi 5 din Legea 837/1996, care dispune că bunurile asociaţiei obşteştilichidate prin hotărârea instanţei judecătoreşti, datorită temeiurilorindicate le art. 40 alin. 4 din legea sus numită, rămase după satisfacereacreanţelor creditorilor, pot fi trecute cu titlu gratuit în proprietateastatului. 2. Bunurile proprietarului pot fi confiscate şi în baza unui actadministrativ doar în cazurile prevăzute de lege. Un asemenea caz esteprevăzut de Codul Vamal, care admite confiscarea bunurilor în condiţiile şiîn ordinea stabilită de acest act normativ. Dacă proprietarul bunului nu estede acord cu actul administrativ de confiscare, acesta poate fi atacat îninstanţa de judecată.

Capitolul IIIPROPRIETATEA COMUNAS e c t i u n e a 1DISPOZITII GENERALE

Articolul 344. Proprietatea comuna. Temeiurile apariţiei ei

(1) Proprietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept deproprietate doi sau mai mulţi titulari.

(2) Proprietatea comună poate apărea în temeiul legii sau în baza unuiact juridic. 1. Dreptul de proprietate comună este acea modalitate juridică a dreptului deproprietate care se caracterizează prin aceea că toate prerogativeleconferite în acest drept aparţin împreună şi concomitent mai multor titulari. Fiind cea mai importantă modalitate a dreptului de proprietate,proprietatea comună se caracterizează prin aceea că prerogativele dreptuluiaparţin împreună şi concomitent la mai mulţi titulari (coproprietari).Subiecţi ai dreptului de proprietate comună pot fi persoanele fizice şipersoanele juridice. Obiecte ale dreptului de proprietate comună pot fi atâtbunurile mobile cât şi cele imobile.

Subiecţii dreptului de proprietate comună, ca şi orice proprietar,posedă, foloseşte şi dispun la propria dorinţă de bunurile pe care le au înproprietate. Însă posesia, folosinţa şi dispoziţia bunurilor le exercită încomun. Dreptul de proprietate comună se caracterizează prin următoareletrăsături: a) titulari ai dreptului de proprietate sunt cel puţin douăpersoane; b) întinderea dreptului fiecărui titular este precis delimitată subforma cotei – părţi în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi iar în cazulproprietăţii comune în devălmăşie, aceasta este determinată numai cu ocaziaîmpărţiri bunurilor comune; c) bunul ce constituie obiectul dreptului deproprietate comună nu este divizat în materialitatea sa, şi ca consecinţădrepturile coproprietarilor se extind asupra întregului bun. Cu alte cuvinte,în cazul dreptului de proprietate comună, dreptul fiecărui coproprietar serăsfrânge asupra celei mai mici părţi componente ale bunului, întâlnindu-seîn fiecare din această parte cu drepturile concurente ale celorlalţicoproprietari. 2. Temei de apariţie a dreptului de proprietate comună poate servi atâtlegea cât şi actul juridic civil. De regulă, dreptul de proprietate comună pecote – părţi apare în baza actului juridic civil, printre care cele maifrecvente sunt: succesiunea, vânzarea – cumpărarea, donarea ... Regula estediametral opusă în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, care de regulăapare în baza legii. Spre exemplu art. 371 dispune că bunurile dobândite desoţi în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună în devălmăşie dacăcontrariul nu reiese din lege sau contractul încheiat între ei. Prevederiasemănătoare întâlnim şi în Codul Familiei art. 20. Şi proprietatea comună îndevălmăşie poate lua naştere în baza actului juridic civil, însă acest lucrueste mai rar întâlnit.

Articolul 345. Formele proprietăţii comune

(1) Proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea coteifiecărui proprietar (proprietate pe cote-părţi) sau prin nedelimitareacotelor-părţi (proprietate în devălmăşie).

(2) Daca bunul este comun, proprietatea pe cote-părţi se prezumă pînă laproba contrară.

(3) Coproprietarii devălmaşi pot atribui bunurilor comune regimulproprietăţii comune pe cote-părţi.

1. Codul Civil cunoaşte două forme ale proprietăţii comune: proprietateacomună pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie.

Specific pentru proprietatea comună pe cote-părţi este faptul căobiectul rămâne nefracţionat în materialitatea sa, pe când dreptul deproprietate se fracţionează pe cote-părţi aritmetice ideale, egale sauinegale. Iar în cazul proprietăţii comune în devălmăşie dreptul deproprietate comună aparţine nefracţionat tuturor titularilor devălmaşi şi auca obiect bunuri comune.

În raporturile juridice civile ale dreptului de proprietate comunăavem atât relaţii interne între coproprietari cât şi relaţii externe.Relaţiile externe poartă un caracter absolut, adică coproprietarilor unui bunle aparţine dreptul de proprietate asupra acestui bun şi nimeni nu este îndrept de a încălca dreptul acestor coproprietari în exercitarea dreptului deproprietate.

În dependenţă de relaţiile lăuntrice dintre coproprietari avem dreptulde proprietate pe cote-părţi şi în devălmăşie. Deci, există două forme ale dreptului de proprietate comună: a)proprietatea comună pe cote – părţi şi b) proprietatea comună în devălmăşie(fără stabilirea cotelor - părţi). Dreptul de proprietate comună pe cote – părţi. Dreptul de proprietate comună pe cote -părţi, este acel drept de proprietate care aparţine la două sau mai multepersoane, exprimat în cote ideale, (o jumătate, o treime, o pătrime etc.)asupra unui bun nefracţionat în materialitatea sa.

Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se caracterizează, în primulrând, prin faptul că nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusival unei fracţiuni materiale din bun. Aceasta înseamnă că bunul nu estefracţionat în materialitatea lui, în caz contrar nu va exista proprietatecomună pe cote-părţi, ci va exista o proprietate exclusivă. În al doilearând, fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv al cotei părţiideale, abstracte din dreptul de proprietate.

Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. Codul Civil enumără două feluri deproprietate comună pe cote-părţi: proprietatea comună pe cote-părţi obişnuităsau temporară şi proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.

Criteriul ce stă la baza acestei clasificări este durata existenţeidreptului de proprietate comună pe cote-părţi. În cazul proprietăţii comunepe cote-părţi obişnuite se admite încetarea acesteia prin împărţeală(partaj), iar în unele cazuri şi prin separare. În schimb proprietatea comunăpe cote-părţi forţată nu poate fi împărţită între coproprietari datoritădestinaţiei pe care o are bunul aflat în coproprietate.

Cea mai răspândită formă a proprietatea comună pe cote-părţi esteproprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară. În cea ce priveşteproprietatea comună pe cote-părţi forţată, aceasta este întâlnită mai rar şide regulă temei de apariţie a acesteia serveşte legea. Asemenea prevederilegale există şi în codul civil. Spre exemplu art. 355 alin. 1 dispune cădacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă destinaţie avînd proprietari diferiţi,fiecare dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă, asuprapărţilor din clădire, care, fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decât în comun.Proprietatea comună pe cote părţi forţată mai poate exista şi în următoarelecazuri: a) coproprietatea loturilor comune necesare sau utile pentrufolosirea a două imobile comune, temei de apariţie a acesteia fiind acordulpărţilor; b) coproprietatea despărţiturilor dintre două imobile (zidul,şanţul şi gardul – art. 356Arti); c) coproprietatea asupra unor bunuriconsiderate de familie (tablouri de familie, cavouri şi alte lucrărifunerare). Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară. Obiecte aledreptului de proprietate comună pe cote-părţi a cetăţenilor pot fi orice bun,în afară de acelea care, conform legii, nu pot fi în proprietatea acestora.De obicei, astfel de bunuri sunt: casele de locuit, vitele, diferite obiectepreţioase. De reglă în proprietatea cmună pe cote – părţi se află bunuriindivizibile. Raporturi de proprietate comună pe cote-părţi există întrepersoane fizice, între persoane juridice, între persoane fizice şi persoanejuridice, între persoane fizice şi stat sau unităţi administrativ-teritoriale. Între persoane fizice şi stat coproprietatea poate să apară înmai multe situaţii: cota-parte a unui coproprietar a trecut la stat ca urmarea inexistenţei moştenitorilor sau aceştia au renunţat la succesiune;dobândirea prin confiscare sau act juridic a cotei-părţi a unui coproprietaretc.

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie. Dreptul de proprietate în devălmăşieeste cea de a doua formă sub care se înfăţişează dreptul de proprietatecomună. Această formă a dreptului de proprietate se caracterizează prin aceeacă titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor deproprietate asupra bunului comun şi nici bunurile în materialitatea lor ceaparţin fiecăruia în parte (a se vedea şi comentariu la art. 366). 2. În alin. 2 din această normă se instituie prezumţia conform căreia,dacă bunul este comun, apoi el aparţine titularilor cu drept de proprietatecomună pe cote-părţi. Această dispoziţie poartă un caracter dispozitiv, ceeace înseamnă că legea sau acordul părţilor pot să deroge de la această regulă.Spre exemplu, conform prevederilor art. 371 alin. 1, în cazul bunurilorsoţilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ele aparţin cu dreptde proprietate comună în devălmăşie până la proba contrarie. 3. În cazul proprietăţii comune în devălmăşie coproprietarii, pot prinacord comun, să decidă ca asupra bunurilor lor, să se aplice regimulproprietăţii comune pe cote – părţi. O asemenea înţelegere poate fi făcutăîn orice formă, fie scris fie verbal. Dacă vor exista divergenţe referitor laatribuirea bunurilor din proprietatea comună în devălmăşie regimul juridic alproprietăţii comune pe cote-părţi, atunci litigiul se va soluţiona de cătreinstanţa judecătorească.

S e c t i u n e a a 2-aPROPRIETATEA COMUNA PE COTE-PARTI

Articolul 346. Cota-parte în proprietatea comună pe cote-părţi

(1) Fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei cote-părţiideale din bunul comun. Cotele-părţi sînt prezumate a fi egale pînă la probacontrară. Dacă bunul a fost dobîndit printr-un act juridic, nu se va puteaface proba contrară decît prin înscrisuri.

(2) Coproprietarul care a făcut din contul sau, cu acordul celorlalţicoproprietari, bunului comun îmbunătăţiri inseparabile are dreptul să cearămodificarea respectivă a cotelor-părţi sau compensarea cheltuielilor.

1. În cadrul proprietăţii comune bunul aparţine la mai mulţi titulari,fără ca bunul însuşi să fie fracţionat în materialitatea sa, în schimbdreptul de proprietate este divizat în cote – părţi. Fiecare coproprietar încazul proprietăţii comune pe cote-părţi îşi cunoaşte mărimea cotei - părţi.Asupra cotei – părţi coproprietarul are un drept exclusiv, ceea ce înseamnăcă dreptul de a dispune cu această cotă parte îi aparţine în exclusivitatecoproprietarului. Mărimea cotelor – părţi din proprietatea comună estedeterminată fie prin lege fie prin acordul proprietarilor. În lipsa uneiprevederi legale, sau lipsă a acordului dinte coproprietari privind mărimeacotelor-părţi, va fi aplicabilă prezumţia stipulată în art. 346 alin. 1,conform căreia cotele – părţi vor fi considerate egale. Această prezumţie vaputea fi înlăturată prin proba contrariului. O asemenea probă poate fi legeasau actul juridic încheiat între coproprietari. Dacă bunul a fost dobândit înbaza unui act juridic, apoi mărimea cotelor – părţi din proprietatea comunăpe cote-părţi, va putea fi dovedită doar prin înscrisuri. Această prevederelegală, stipulată în alin. 1, va fi aplicabilă şi în cazurile în acre actulprin care a fost dobândit bunul în proprietate, a fost încheiat în formă

verbală. Aceasta înseamnă, că în toate cazurile când în baza unui actjuridic, se va dobândi un bun în proprietate comună pe cote-părţi, ,coproprietarii printr-un înscris urmează să determină mărimea cotelor -părţi. În lipsa unui asemenea înscris va fi aplicată prezumţia – mărimeacotelor – părţi sunt egale. 2. Fiecare coproprietar poate aduce careva îmbunătăţiri bunului, carepot fi separabile sau inseparabile şi care pot fi făcute cu sau fără acordulcelorlalţi coproprietari. Dacă îmbunătăţirile pot fi separate, atunci cel cele-a făcut le poate separa, fără a fi necesar acordul celorlalţicoproprietari. Coproprietarii pot decide ca îmbunătăţirile separabile, să nufie separate şi celui ce le-a făcut să i se restituie cheltuielile, fără a fimodificate mărimea cotelor – cărţi. La fel coproprietarii pot decide a măricorespunzător cota – parte celui care a făcut aceste îmbunătăţiri. Alta va fisoarta îmbunătăţirilor inseparabile. Dacă acestea au fost făcute cu acordulcelorlalţi coproprietari, atunci cel care le-a făcut din contul său, poatecere modificarea corespunzătoare a mărimii cotelor-părţi sau compensareacheltuielilor. În caz de litigiu, mărimea cotelor-părţi (mărimeacompensaţiilor ce urmează să fie achitate celui ce a făcut îmbunătăţiri) vafi determinată de instanţa judecătorească. Dacă, îmbunătăţirile suntinseparabile şi au fost făcute fără acordul celorlalţi coproprietari, apoicel ce a efectuat asemenea îmbunătăţiri nu va fi în drept să ceară nicimodificarea cotelor-părţi şi nici nu va fi în drept să ceară compensareacheltuielilor.

Articolul 347. Folosinţa bunului proprietate comună pe cote-părţi

(1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul proprietate comunăpe cote-părţi în măsura care nu schimbă destinaţia lui şi nu aduce atingeredrepturilor celorlalţi coproprietari.

(2) Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordulcoproprietarilor sau, în caz de divergenţe, prin hotărîre judecătorească înbaza unei aprecieri echitabile a intereselor tuturor coproprietarilor.

(3) Coproprietarul este în drept să ceară în posesiune şi folosinţă oparte din bunul comun corespunzător cotei sale, iar în caz de imposibilitate,să ceară coproprietarilor care posedă şi folosesc bunul plata uneicompensaţii echitabile.

(4) Coproprietarul care exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comunfără acordul celorlalţi coproprietari poate fi obligat la plata uneidespăgubiri.

1. Atributul folosinţei, care intră în conţinutul juridic al dreptuluide proprietate comună pe cote-părţi, constă în dreptul coproprietarilor de autiliza bunul comun în propriul lor interes. Modul de exercitare a dreptuluide folosinţă a bunului comun este stabilit în art. 347. Anume prinintermediul acestui atribut coproprietarii îşi satisfac necesităţile propriipe care le poate produce bunul proprietate comună. Regula generalăreferitoare la folosirea bunului proprietate comună pe cote-părţi esteprevăzută în alin. 1, care impune la respectarea următoarelor două condiţii:a) cel ce foloseşte bunul proprietate comună pe cote-părţi nu este în dreptsă schimbe destinaţia bunului; şi b) acest coproprietar folosind bunulproprietate comună nu trebuie să aducă atingere drepturilor celorlalţi

coproprietari, adică nu este în drept să împiedice exerciţiul concurent şisimultan al atributului de folosinţă al celorlalţi coproprietari. 2. Dacă în alin. 1 se prevede posibilitatea fiecărui coproprietar de afolosi bunul comun, apoi în alin. doi este reglementat modul de folosinţă abunurilor comune. Regula generală, în acest sens este, că modul de folosinţăeste stabilit prin acordul coproprietarilor. Dispoziţia din alin. 2, impune aconcluziona că la stabilirea modului de folosinţă este necesar să existeacordul tuturor coproprietarilor, adică trebuie să existe consens. Deşiaceastă regulă pare a avea un caracter imperativ, urmează să spunem că Legea913/2000 (condominiului), conţine alte prevederi referitoare la modul defolosire a bunurilor comune. Modul de folosire a bunurilor comune dincondominium nu se stabileşte cu acordul tuturor coproprietarilor ci cumajoritatea din cei prezenţi la adunarea generală a membrilor asociaţiei deproprietari. Astfel art. 27 din această lege stabileşte că „adunarea generală estedeliberativă dacă la ea sunt reprezentate cel puţin 2/3 din numărul total de voturi”. De competenţaadunării generale a membrilor asociaţiei de proprietari ţine şi stabilireamodului de folosire a bunurilor comune (a se vedea şi art. 26 din Legea913/2000). Dacă coproprietarii nu vor ajunge la un numitor comun referitor lastabilirea modului de folosire a bunului comun, acesta va fi stabilit prinhotărâre judecătorească, la cererea oricărui coproprietar. Instanţajudecătorească la adoptarea hotărârei va ţine cont de aptul că folosireabunului comun trebuie să fie echitabilă şi să corespundă intereselor tuturorcoproprietarilor. 3. Bunul proprietate comună pe cote-părţi poate fi folosit decoproprietari proporţional mărimei cotelor – părţi. Spre exemplu, o casă cupatru odăi, care a trecut prin moştenire la doi moştenitori, poate fifolosită proporţional mărimei cotelor–părţi – ambii moştenitori vor folosicâte două odăi. Dacă bunul ce alcătuieşte obiectul dreptului de proprietatecomună pe cote-părţi este folosit în exclusivitate de către un singurcoproprietar apoi ceilalţi coproprietari sunt îndreptăţiţi să cearăechivalentul lipsei de folosinţă conform cotei lor părţi . Compensaţiapentru nefolosirea bunului trebuie să fie echitabilă. O asemenea compensarecoproprietarii pot cere în cazul când bunul nu poate fi folosit de către toţicoproprietarii. Dacă bunul poate fi folosit de către toţi coproprietariiproporţional mărimei cotei lor părţi, atunci fiecare coproprietar poatefolosi într-un asemenea mod bunul comun. Cel ce de unul singur foloseştebunul va fi obligat să achite o compensaţie celorlalţi coproprietari, chiardacă folosinţa în comun a bunului este posibilă, dar el a acceptat folosireade unul singur a întregului bun. În aceste cazuri între coproprietari trebuiesă fie încheiate acte cu privire la modul de folosire a bunului comun. Înaceste acte juridice civile urmează să se indice mărimea compensaţiilor. 4. Din conţinutul alin. 1-3, reiese că folosinţa bunului comun de unsingur coproprietar poate avea loc cu acordul celorlalţi coproprietar, iar încaz de divergenţe rin hotărâre a instanţei judecătoreşti. Dacă, totuşi unuldin coproprietari va folosi bunul de unul singur, fără a avea acordulcelorlalţi coproprietari, atunci el va fi ţinut şi la plata unei despăgubiri.

Articolul 348. Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi

(1) Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se cuvintuturor coproprietarilor proporţional cotei-părţi deţinute dacă aceştia nu austabilit altfel.

(2) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile de producere saude culegere a fructelor are dreptul la compensarea acestor cheltuieli decătre

coproprietari proporţional cotei lor părţi.

1. Art. 348 urmează a fi privit în concordanţă cu 1rt. 299 (a se vedeaşi acest comentariu). În art. 348 alin. 1 este întărită regla conform căruia„fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se cuvin tuturor coproprietarilorproporţional cotei-părţi deţinute”. Însă această regulă poartă un caracter dispozitiv,coproprietarii putând deroga de la ea. Astfel coproprietarii pot decide cafructele să fie repartizate în mod egal tuturor fără să se ţină cont demărimea cotei-părţi a fiecărui coproprietar, sau să fie repartizate într-unalt mod, spre exemplu toate fructele vor reveni celor ce nu posedă şifolosesc bunul. 2. De regulă pentru a obţine careva fructe este necesar şi de suportatcareva cheltuieli. Cheltuielile pot apărea fie la producerea fructelor fie laculegerea lor, şi pot fi suportate de toţi coproprietarii sau doar de unul.Cheltuielile suportate la producerea sau culegerea fructelor bunurilor comuneurmează să fie împărţite între toţi coproprietarii proporţional cotei lorpărţi. Dacă aceste cheltuieli au fost suportate doar de un singurcoproprietar, atunci el este în drept să ceară de la ceilalţi coproprietaricompensarea acestora.

Articolul 349. Beneficiile şi sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi

Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinileproprietăţii comune pe cote-părţi proporţional cotei lor părţi.

Bunul comun poate aduce venituri şi poate impune careva sarcini.Beneficiile aduse de bunul comun vor fi împărţite între coproprietariproporţional mărimei cotei-părţi. Acelaş principiu va fi aplicat şisarcinilor care vor apărea în legătură cu întreţinerea şi administrareabunului comun. Astfel, fiecare din coproprietarii unei proprietăţi comune pecote-părţi are obligaţia de a participa la efectuarea plăţii impozitelor,taxelor şi altor plăţi obligatorii, precum şi la acoperirea cheltuielilorpentru întreţinerea şi păstrarea bunurilor comune. Aceste cheltuieli suntproporţionale cotelor-părţi ce aparţin fiecărui coproprietar.

Articolul 350. Actele de conservare a bunului proprietate comuna pe cote-părţi

Fiecare coproprietar poate să efectueze acte de conservare a bunurilorproprietate comună pe cote-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari şi săle pretindă compensarea cheltuielilor proporţional cotei lor părţi.

Reglementările din art. 350 nu au fost cunoscute legislaţiei civileanterioară prezentului cod. De fapt pentru prima dată codul civil determinănatura juridică a actelor de conservare, stipulând expres în art. 198 alin. 1că „act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui dreptsubiectiv civil”. Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la unpericol iminent, adică se urmăreşte menţinerea bunului în starea lui actuală.

Aşa spre exemplu, va fi un act de conservare, măsurile întreprinse decoproprietari pentru repararea unei case de locuit , care ameninţă să seprăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm,că mărimea cheltuielilor ce urmează să fie suportate la reparaţia casei delocuit trebuie să fie infime în raport cu preţul casei de locuit. Sunt, deasemenea acte de conservare şi actele prin care se întrerupe o prescripţie,cererea de inventar, înscrierea unei ipoteci (gajul bunului imobil). Pentru a şti dacă un act este sau nu act de conservare este necesar cael să întrunească în sine următoarele condiţii: a) să existe un pericol careameninţă pieirea unui bun sau încetarea unui drept; b) actul săvârşit sănecesite o cheltuială minimă în raport cu valoarea bunului sau dreptuluisalvat. Prin natura lor, aceste acte sunt indispensabile pentru însăşiexistenţa bunului şi de ele beneficiază toţi coproprietarii. Anume din acesteconsiderente, legiuitorul în norma comentată , a prevăzut că actele deconservare pot fi făcute de un singur coproprietar, fără a se cere acordulcelorlalţi coproprietari. În art. 350 este prevăzut nu doar dreptul oricărui coproprietar de aface acte de conservare fără a cere acordul celorlalţi coproprietari, ci şidreptul celui ce a făcut asemenea acte să pretindă de la ceilalţicoproprietari compensarea cheltuielilor. Aceste cheltuieli vor fi suportatede coproprietari proporţional cotei lor părţi.

Articolul 351. Actele de dispoziţie privind bunurile proprietate comuna pe cote-părţi

(1) În privinţa bunurilor proprietate comună pe cote-părţi nu se potîncheia acte de dispoziţie decît cu acordul tuturor coproprietarilor.

(2) Actele de dispoziţie încheiate în lipsa unanimităţii sînt lovite denulitate relativa dacă se demonstrează că terţul este de rea-credinţă. Înacest caz, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data cîndcoproprietarul care nu şi-a dat acordul a cunoscut sau trebuia să cunoascăexistenta cauzei de nulitate.

(3) Coproprietarul poate să înstrăineze cota sa parte, respectînd dreptulde preemţiune al celorlalţi coproprietari.

1. Referindu-ne la dreptul de dispoziţie asupra bunului proprietatecomună trebuie să distingem între dispoziţia întregului bun şi dispoziţia cucota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi. Alin. 1 şi 2 din norma defaţă se referă la dispoziţia întregului bun, pe când alin 3 din art. 352 şiart. 353 se referă la dispoziţia cotei-părţi din proprietatea comună pe cotepărţi. Pornind de la faptul că în cazul proprietăţii comune, bunul nu sefracţionează, legiuitorul a instituit în alin. 1 regula conform căreia actelede dispoziţie asupra bunurilor comune pot fi încheiate doar dacă a fostacordul tuturor coproprietarilor. Instituirea unei asemenea reguli sejustifică prin aceea că fiecare coproprietar având asupra bunului comun numaio cotă-parte din dreptul de proprietate, nu poate să dispună de părţile dinbun ce nu-i aparţin. Prin încheierea actelor de dispoziţie coproprietarii potînstrăina bunul comun (vânzare-cumpărare, schimb, donare), îl pot transmiteîn folosinţă, pot institui un drept de uzufruct. 2. De cele mai dese ori bunul comun se află în posesia unui singurcoproprietar. Fiind unicul posesor al bunului comun , coproprietarul

încălcând prevederile alin. 1 din acest articol, poate să dispună de bunulcomun. Deci, vom fi în prezenţa actelor de dispoziţie efectuate de un singurcoproprietar asupra bunului comun, fără consimţământul celorlalţicoproprietari. Asemenea acte de dispoziţie sunt pasibile de a fi lovite denulitate. În art. 351 alin. 2 se instituie o regulă specială de nulitate aactului juridic. Astfel, actele de dispoziţie, privind bunul comun, încheiateîn lipsa unanimităţii pot fi lovite de nulitate relativa dacă se demonstreazăcă terţul este de rea-credinţă. Valabilitatea sau nulitatea unui asemenea actva depinde de faptul dacă dobânditorul va fi de bună sau de rea credinţă.Dacă dobânditorul este de bună-credinţă (nu ştia şi nici putea să ştie căbunul este comun şi nu este acordul tuturor coproprietarilor la înstrăinare ), actul de dispoziţie a bunului comun, nu va fi lovit de nulitate. În acestcaz, ceilalţi coproprietari vor fi în drept ş-ă înainteze pretenziile cătreacel coproprietar, care a înstrăinat bunul cu încălcarea dispoziţiilor art.351 alin. 1. Dacă însă dobânditorul este de rea-credinţă, actul de dispoziţieva fi lovit de nulitate, bunul înstrăinat fiind restituit coproprietarilor. O altă regulă specială cuprinsă în art. 351 alin. 2, se referă laînceperea cursului termenului de prescripţie extinctivă, acesta începând săcurgă de la data când coproprietarul care nu şi-a dat acordul a cunoscut sautrebuia să cunoască existenta cauzei de nulitate. Dreptul de a cere nulitateaactului de dispoziţie, care a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art.351. alin. 1, îl au oricare din coproprietari, în decurs de trei (termenul deprescripţie general prevăzut de art. 267 alin.1) ani de zile din momentulcând au aflat sau trebuia să afle că bunul a fost înstrăinat. 3. Cota parte din dreptul de proprietate comună pe co-părţi reprezintămăsura în care dreptul de proprietate al fiecărui coproprietar se întindeasupra întregului bun. Deoarece cota-parte reprezintă o fracţiune din dreptulde proprietate asupra bunului comun, dreptul de dispoziţie al fiecăruicoproprietar se va răsfrânge doar asupra cotei sale părţi. Fiecarecoproprietar al unei proprietăţi comune pe cote-părţi are dreptul de aînstrăina, cu titlu gratuit sau oneros, unei alte persoane cota sa din bunulcomun. O asemenea înstrăinare nu necesită acordul celorlalţi coproprietari.Astfel cote parte va putea fi donată, schimbată, fiind destul doar acordulcelui ce doreşte să încheie un asemenea act. De asemenea cota-parte poate figrevată cu drepturi reale (spre exemplu cota-parte poate fi gajată). Dacăcota-parte se vinde, ceilalţi coproprietari au un drept preferenţial încondiţiile stipulate la art. 352.

Articolul 352. Dreptul de preemţiune

(1) În cazul vînzării unei cote-părţi din bunurile proprietate comună pecote-părţi, cu excepţia vînzării la licitaţie, ceilalţi coproprietari audreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul cu care se vinde şi înaceleaşi condiţii.

(2) Vînzătorul cotei-părţi este obligat să notifice ceilalţicoproprietari că intenţionează să-şi vîndă cota, indicînd preţul şi celelaltecondiţii de vînzare. Dacă ceilalţi coproprietari renunţă să-şi exercitedreptul de preemţiune sau nu îl exercită în decursul unei luni din ziuanotificării în cazul bunului imobil şi în decursul a 10 zile în cazul bunuluimobil, vînzătorul are dreptul să vîndă oricărei persoane cota sa parte. Dacămai mulţi coproprietari îşi manifestă intenţia de a dobîndi cota-parte,vînzătorul are dreptul să aleagă dintre aceştia cumpărătorul.

(3) Cînd cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de preemţiune,oricare coproprietar poate intenta, în decursul a 3 luni, acţiune în instanţade judecată pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de cumpărător.

(4) Cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi dinproprietatea comuna nu se admite.

1. O particularitate a dreptului de proprietate comună pe cote-părţiconstă în aceea că ea presupune existenţa raporturilor juridice atât cuparticiparea persoanele terţe cât şi cu participarea coproprietarilor. Deregulă, proprietatea comună apare între subiecte bine cunoscute, care aurelaţii mai vechi, şi de acea lor nu le este indiferent cine va lua loculcelui coproprietar care doreşte să înstrăineze cota-parte. Pornind de laaceastă particularitate, a fost instituit dreptul preferenţial alcoproprietarilor de a cumpăra cota –parte din dreptul de proprietate comunăpe cote părţi. În cazul vânzării unei cote-părţi din proprietatea comună către opersoană străină, ceilalţi coproprietari ai proprietăţii comune pe cote-părţibeneficiază de dreptul preferenţial de a cumpăra cota la preţul la care sevinde aceasta, în aceleaşi condiţii, cu excepţia cazului de vânzare lalicitaţiile publice. Coproprietarii au dreptul preferenţial doar în cazulînstrăinării cotei-părţi prin vânzare, în toate celelalte cazuri deînstrăinare dreptul preferenţial nu va fi aplicat. La fel nu se va aplicadreptul preferenţial în cazul în care bunul proprietate comună se va vinde lalicitaţie. 2. Coproprietarul cotei-părţi din proprietatea comună pe cote părţi, caredoreşte să vândă cota-parte, este obligat să înştiinţeze în scris pe ceilalţicoproprietari ai proprietăţii comune pe cote-părţi că intenţionează să vândăcota sa unei persoane străine indicând preţul, precum şi celelalte condiţiide vânzare. În cazul în care ceilalţi coproprietari ai proprietăţii comunepe cote-părţi vor renunţa să-şi exercite dreptul de cumpărare preferenţialsau nu vor exercita acest drept în curs de o lună din ziua înştiinţării, încazul înstrăinării unui bun imobil, şi în curs de zece zile, în cazul unuibun mobil, vânzătorul are dreptul să-şi vândă cota-parte oricărei altepersoane. Termenele de 30 de zile şi de 10 zile este un termene de perimareşi nu pot fi suspendate, întrerupte şi nici repuse în termen.. Coproprietarulpoate să beneficieze de dreptul preferenţial doar în cazurile în care el estede acord să procure cota-parte la condiţiile indicate în notificare. Anume înaceste condiţii el are faţă de persoanele terţe un drept preferenţial. Dacăcoproprietarul nu va fi de acord cu preţul propus, atunci cota pate va puteafi vândută persoanei terţe. Tot odată, dacă coproprietarul va numi un preţireal, nedorind ca cota parte să fie procurată de un alt coproprietar, iarulterior, după ce coproprietarul a refuzat să o procure, o va vinde persoaneiterţe, acest fapt va servi drept temei pentru aplicarea măsurilor indicate laalin. 3 din această normă. Dacă un proprietar va dori să-şi vândă cota-parte unuia dintrecoproprietari, acesta, în calitate de vânzător, poate numi pe oricine dintrecoproprietari. Legea nu prevede careva priorităţi pentru coproprietari înacest caz. 3. Când cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de cumpărarepreferenţial, oricare coproprietar al proprietăţii comune pe cote-părţi poatesă intenteze, în decurs de trei luni, o acţiune la instanţa judecătorească,cerând să i se atribuie drepturile şi obligaţiile de cumpărător. Dreptulpreferenţial poate fi încălcat prin neînştiinţarea celorlalţi coproprietar,

prin vinderea cotei-părţi înainte de expirarea termenului de 30 sau 10 zile,prin vinderea cotei-părţi către o persoana terţă în condiţii mai favorabiledecât cele propuse coproprietarilor. Termenul de trei luni de zile, înăuntrulcăruia poate fi apărat dreptul de preemţiune, este un termen de prescripţie.Acest termen de prescripţie începe să curgă din momentul când coproprietariiau aflat sau trebuia de încălcarea acestui drept. Fiind un termen deprescripţie el poate fi suspendat, întrerupt şi repus în termen în condiţiilestipulate a art. 27-279. 4. Pornind de la faptul că dreptul preferenţial de cumpărare a cotei-părţi din proprietatea comună pe cote-părţi, se referă doar la coproprietari,cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi dinproprietatea comuna nu se admite. În cazul în care se va admite cesiuneadreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi, vor fi negatedrepturile celorlalţi coproprietari.

Articolul 353. Urmărirea cotei-părţi din bunurile proprietate comună pe cote-părţi

(1) Creditorii unui coproprietar pot urmări cota-parte ideală a acestuiadin bunurile proprietate comună pe cote-părţi sau pot cere instanţei dejudecată împărţirea bunului, caz in care urmărirea se face asupra părţii dinbun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.

(2) În cazul vînzării silite a unei cote-părţi, executorul judecătorescva notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin 10 zile înainte de datavînzării. La preţ egal, coproprietarii vor avea dreptul de preemţiune laadjudecarea cotei-părţi.

(3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului proprietatecomună pe cote-părţi ori cei a căror creanţă s-a născut în legătură cuconservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit bunulcomun ori sumele rezultate din împărţire.

(4) Actele de suspendare a împărţirii pot fi opuse creditorilor dacă sîntautentificate sau, după caz, sînt îndeplinite formalităţile de publicitateprevăzute de lege.

(5) Creditorii personali ai unui coproprietar pot, de asemenea, săintervină pe cheltuiala lor la împărţirea cerută de coproprietari ori de unalt creditor. Ei nu pot însă ataca o împărţire săvîrşită, decît în cazul cîndaceasta a avut loc în lipsa lor, fără a se ţine seama de opoziţia pe care aufăcut-o şi în cazul cînd împărţirea este simulată ori se efectuează astfelîncît creditorii nu pot face opoziţie.

(6) Dispoziţiile alin.(5) sînt aplicabile şi în cazul creditorilor careau drept de garanţie asupra bunului proprietate comună pe cote-părţi ori alcelor a căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrareabunului.

1. Cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi poate fiînstrăinată, respectându-se dreptul preemţiune, cu alte cuvinte ea se află încircuitul civil. Ca şi alte bunuri, cota-parte din proprietatea comună pecote-părţi, fiind în circuitul civil poate fi urmărită pe baza pretenţiilorcreditorilor. Creditorii unui coproprietar, în cazul în care creanţele lor auajuns la scadenţă, pot fie să ceară înstrăinarea cotei-părţi, ce aparţinecoproprietarului debitor, fie sunt în drept să ceară instanţei judecătoreştiîmpărţirea bunului din coproprietatea comună. Împărţirea bunului comun va

putea avea loc doar dacă nu se cauzează prejudicii acestuia. Dacă va fiposibilă împărţirea atunci creanţele creditorilor vor fi satisfăcute dinaceastă parte a bunului, care nu mai face parte din bunul comun, ci devine oproprietate exclusivă a debitorului. 2. În alin. 2 este reglementată procedura înstrăinării silite a cotei-părţi. În cazul unei asemenea înstrăinări executorul judecătoresc esteobligat să notifice pe toţi ceilalţi coproprietari că va avea loc vânzareacote-părţi. Coproprietarii trebuie înştiinţaţi cu cel puţin 10 zile înaintede petrecerea vânzării. Executorul judiciar urmează de asemenea săînştiinţeze coproprietarii şi despre condiţiile vânzării, în deosebi urmeazăsă indice preţul vânzării cotei-părţi. În condiţii egale coproprietarii voravea un drept preferenţial faţă de persoanele terţe. 3. Bunul proprietate comună poate fi gajat, ipotecat. Gajarea bunuluiproprietate comună are loc conform prevederilor art. 454-495. Conformdispoziţiilor art. 457 alin. 5 bunurile care se află în proprietatea comunăpot fi depuse în gaj doar cu acordul tuturor coproprietarilor. Creditoriicare au un drept de garanţie asupra bunului aflat în proprietatea comună pecote-părţi, în virtutea dreptului pe care îl deţin sunt în drept săurmărească silit fie bunul comun, fie sumele rezultate din împărţire.Legiuitorul a acordat aceste drepturi şi acelor creditori a căror creanţă s-anăscut în legătură cu conservarea sau administrarea bunului comun. Naturajuridică a actelor de conservare şi a actelor de administrare estedeterminată în art. 198 (a se vedea comentariu la această normă). 4. Proprietatea comună pe cote-părţi poate înceta prin împărţire înconformitate cu prevederile 357-365. Împărţirea pate fi amânată, adicăsuspendată, în condiţiile art.359. Alin. 4 din norma comentată dispune, căcontractul privind amânarea împărţirii, încheiat între coproprietari, va fiopozabil creditorilor doar dacă a fost autentificat, iar în cazurileprevăzute de lege au mai fost îndeplinite şi formalităţile de publicitate.Spre exemplu, în cazul bunurilor imobile, înţelegerea privind amânareaîmpărţirii urmează să fie înregistrată în registrul bunurilor imobile. 5. Legiuitorul a acordat creditorilor personali ai unui coproprietar săintervină la împărţirea bunului proprietate comună, împărţire care poate avealoc în condiţiile art. 357-365. Cheltuielile legate de intervenţia laîmpărţirea bunului comun vor fi suportate de creditorii personali. Creditoriipersonali ai unui proprietar nu vor putea contesta o împărţire care deja aavut loc. Totuşi, ei vor putea contesta o împărţire săvârşită în următoareledouă cazuri:a) împărţirea bunului comun a avut loc în lipsa lor, fără a se ţinea seama de

opoziţia pe care au făcut-o la împărţire. Acesta înseamnă că creditoriipersonali, în cazul în care vor dori să intervină la împărţire urmează săcomunice coproprietarilor despre opţiunile lor referitoare la împărţireabunului comun. Dacă nu se va ţine seamă de aceste opţiuni şi creditoriipersonali ai unui coproprietar nu au participat la împărţirea bunuluicomun, atunci ei vor fi în drept să conteste o asemenea împărţire.

b) împărţirea este simulată ori se efectuează astfel încât creditorii nu potface opoziţie. Împărţirea va fi considerată ca fiind simulată atunci cânda fost făcută cu intenţia de a ascunde un alt act juridic civil (a sevedea şi comentariu la art. 221).

6. Creditorii care au drept de garanţie asupra bunului proprietatecomună pe cote-părţi ori al celor a căror creanţă s-a născut în legătură cuconservarea sau administrarea bunului, sunt în drept la fel ca şi creditoriipersonali ai unui coproprietar să intervină la împărţirea cerută de

coproprietari sau de un alt creditor, în condiţiile prevăzute la alin. 5 dinacest articol.

Articolul 354. Excluderea coproprietarului

(1) Coproprietarii pot solicita instanţei de judecată excludereacoproprietarului care, prin fapta sa, prin fapta celor cărora le-a cedatfolosinţa bunului ori a celor pentru care este ţinut să răspundă, încalcă înmod grav drepturile celorlalţi coproprietari.

(2) În cazul prevăzut la alin.(1), coproprietarul este obligat laînstrăinarea cotei sale. În caz de refuz, vînzarea ei silită se dispune prinhotărîre judecătorească. 1. În art. 354 găsim o sancţiune care poate fi aplicată către uncoproprietar al proprietăţii comune pe cote-părţi. Această sancţiune poate fiaplicată doar către un coproprietar din proprietatea comună pe cote-părţi şinu poate fi aplicată în cazul proprietăţii comune în devălmăşie.Coproprietarul care prin fapta sa, sau prin fapta celor cărora le-a cedatfolosinţa bunului ori a celor pentru care este ţinut să răspundă, încalcă înmod grav drepturile celorlalţi coproprietari, poate fi exclus dinproprietatea comună pe cote-părţi la cererea oricărui coproprietar. Cerereaprivind excluderea coproprietarului se înaintează instanţei judecătoreşti,care este unicul organ competent de a decide excluderea. Încălcareadrepturilor coproprietarilor trebuie să fie dovedită de cei ce cerexcluderea. Încălcarea drepturilor coproprietarilor poate avea loc prinsăvârşirea de fapte nemijlocit de către coproprietar, fie prin săvârşirea deacte, de către persoana către care coproprietarul ia cedat folosinţa, careprejudiciază starea bunului comun. 2. Dacă în şedinţa judiciară se va dovedi că coproprietarul încalcă gravdrepturile celorlalţi coproprietari, atunci el va fi silit să înstrăinezecota sa parte. Înstrăinarea trebuie să fie făcută cu titlu oneros la preţulreal al cotei-părţi. Dacă coproprietarul va refuza să înstrăineze cota saparte, atunci instanţa judecătorească va dispune vânzarea ei silită.

Articolul 355. Proprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu multe

etaje sau cu apartamente

(1) Dacă într-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu oaltă destinaţie având proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia deţinedrept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă, asuprapărţilor din clădire, care, fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fifolosite decât în comun.

(2) Raporturile prevăzute la alin.(1) se reglementează prin lege.

1. Articolele 355 şi 356 se referă la cea de-a doua formă a proprietăţiicomune pe cote-părţi şi anume – proprietatea comună pe cote-părţi forţată şiperpetuă. Această formă a proprietăţii comune pe cote-părţi are ca obiect unbun, care prin natura sa poate fi folosit în mod permanent de mai mulţiproprietari, fiind imposibil de al împărţi. Articolul 355 instituie o regulăcu caracter general, care se referă la proprietatea asupra părţilor comunedin clădirile cu multe etaje sau cu apartamente, şi constă în aceea că

părţile din clădire, care, sunt destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fifolosite decât în comun. Conform art. 5 din Legea 913/2000, astfel de părţi-comune din clădirile cu multe etaje sunt: zidurile, acoperişul, terasele,coşurile de fum, casele scărilor, holurile, subsolurile, pivniţele şi etajeletehnice, tubulaturile de gunoi, ascensoarele, utilajele şi sistemeleinginereşti din interiorul sau exteriorul locuinţelor. Asupra acestor părţicomune proprietarii apartamentelor, au un drept de proprietate comună pecote-părţi forţată şi perpetuă. 2. Modul de posesie, folosinţă şi dispoziţie cu bunurile ce fac obiectal proprietăţii comune pe cote-părţi forţată şi perpetuă se stabileşte prinLegea 913/2000.

Articolul 356. Proprietatea comună pe cote-părţi asupra despărţiturilorcomune

(1) Orice zid, şanţ sau altă despărţitură între două terenuri care seaflă în intravilan este prezumată a fi în proprietatea comună pe cote-părţi avecinilor dacă nu rezultă contrariul din titlu, dintr-un semn de necomunitateconform regulamentelor de urbanism ori dacă proprietatea comună nu a devenitproprietate exclusivă prin uzucapiune.

(2) Cota-parte din drepturile asupra despărţiturilor comune se vaconsidera un bun accesoriu. Înstrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu sepoate face decît o dată cu dreptul asupra terenului.

1. O categorie specială de coproprietate forţată constituiecoproprietatea despărţiturilor comună . În conformitate cu prevederile art.356 termenul „despărţituri comune” se referă la zidul, şanţul şi altedespărţituri ce separă două proprietăţi învecinate, cu alte cuvinte se referăla semnele ce sunt aşezate pe hotarul a două proprietăţi vecine. Zidul,şanţul şi alte despărţituri ce separă două proprietăţi învecinate suntprezumate a se află în proprietatea comună pe cote-părţi forţată şiperpetuă. Această regulă se referă doar la despărţiturile dintre două imobileaflate în intravilan. Prezumţia stabilită de art. 356 poate fi combătută prinproba contrară, şi anume prin acte juridice din care să rezulte că zidulaparţine unui singur proprietar. Această prezumţie poate fi combătută şiprintr-un „semn de necomunitate conform regulamentelor de urbanism”. Prin semn denecomunitate se înţelege acel semn când culmea zidului este dreaptă şiperpendiculară despre peretele de o parte, iar despre cealaltă înfăţişează unplan înclinat. În acest caz, zidul se presupune că aparţine exclusivproprietarului despre care există planul înclinat. Cu o asemenea reglementareurmează să fie completat Regulamentul general de urbanism (HG nr. 5di 1998 –MO nr nr.14-15/1998). Şi în sfârşit prezumţia de comunitate a despărţiturilormai poate fi răsturnată şi prin uzucapiune, dacă se dovedeşte că un singurproprietar le-a dobîndit pe această cale. 2. În proprietatea comună asupra despărţiturilor comune fiecarecoproprietar are o cotă-parte, mărimea căreia este stabilită conform art.346. Proprietatea comună asupra despărţiturilor comune este o proprietatecomună pe cote-părţi forţată şi perpetuă, de aceea cota-parte se va puteaînstrăina doar dată cu înstrăinarea dreptului asupra bunului comun, înparticular, dată cu înstrăinarea dreptului asupra terenului. La felipotecarea unei asemenea cote-părţi va putea avea loc doar odată cuipotecarea întregului bun

Articolul 357. Încetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin împărţire

(1) încetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin împărţire poate ficerută oricînd dacă legea, contractul sau hotărîrea judecătorească nu prevedealtfel.

(2) Împărţirea poate fi cerută chiar şi atunci cînd unul dintrecoproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul cînd l-a uzucapat, încondiţiile legii.

(3) Împărţirea poate fi făcută prin înţelegere a părţilor sau prinhotărîre judecătorească.

1. Unul din cele mai răspândite moduri de încetare a dreptului deproprietate comună pe cote – părţi este împărţirea. În cazul împărţirii bunul aflat în proprietate comună pe cote-părţi se împarte materialmente întrecopărtaşi, fiecare dintre aceştia devenind proprietarul exclusiv asupra uneianumite părţi determinate din bunul care a format obiectul proprietăţiicomune pe cote-părţi. Ca rezultat al împărţirii bunului se face o repartizareconcretă a unor părţi din bunul comun, adică fiecare coproprietar primeşte oparte determinantă din bun în locul părţii nedeterminante. Împărţirea bunului comun poate fi cerută oricând dacă legea, contractulsau hotărârea judecătorească nu prevede altfel. Aceasta înseamnă, că în lipsaunor prevederi legale, sau în lipsa unei înţelegeri dintre coproprietari, sauîn lipsa unei hotărâri judecătoreşti care ar interzice sau amâna împărţirea,acesta poate fi făcută oricând. Cererea de împărţire poate fi înaintată atâtde coproprietari cât şi de creditorii unuia din coproprietar (a se vedea şicomentariul la art. 353). 2. Împărţirea bunului comun poate fi cerută chiar dacă bunul a fostfolosit în exclusivitate de un singur coproprietar. Folosirea bunului de unsingur coproprietar poate avea loc în baza înţelegerii dintre coproprietar curespectarea prevederilor art. 346. Dacă, un coproprietar, va poseda bunulproprietate comună, întrunind condiţiile necesare uzucapiunii, el va deveniproprietar exclusiv al întregului bun. În acest caz, nu se va putea cereîmpărţirea bunului, fiindcă acesta nu mai este un bun comun ci aparţine înexclusivitate unui singur proprietar. 3. Proprietatea comună pe cote-părţi poate înceta prin două forme deîmpărţeală: a) prin înţelegerea părţilor, adică pe cale amiabilă; şi b) prinhotărâre judecătorească. Împărţirea amiabilă se efectuează în baza unui actjuridic încheiat între toţi coproprietarii, act care poate fi încheiat înorice formă: scris sau verbal. Un asemenea act de împărţire va fi valabildoar, dacă la el vor participa toţi coproprietarii şi toţi vor cădea de acordcu realizarea împărţirii pe această cale, precum şi cu clauzele actului deîmpărţire. Dacă unul din coproprietar este limitat sau lipsit în capacitateade exerciţiu, atunci împărţirea voluntară se va putea realiza numai cuîncuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz(a se vedea şi comentariul la art. 360). Împărţirea judecătorească seefectuează de către instanţele judecătoreşti la cererea persoaneiîndreptăţite de a cere partajul, asemenea persoane după cum am menţionat, potfi coproprietarii şi creditorii acestora. Dacă bunul a fost partajat benevol,atunci cererea de partaj va fi respinsă de către instanţa de judecată cainadmisibilă. Partajul judiciar de cele mai dese ori poate avea loc înurmătoarele cazuri; a) la împărţire nu sunt prezenţi toţi titularii dreptului

de proprietate comună; b) coproprietarii nu ajung la o înţelegere privindîmpărţirea bunului comun; c) unul din coproprietari este lipsit sau limitatîn capacitatea de exerciţiu şi autoritatea tutelară, după caz a ocrotitoruluilegal, a refuzat încuviinţarea unui partaj voluntar.

Articolul 358. Inadmisibilitatea împărţirii

(1) Împărţirea este inadmisibilă în cazurile la care se refera art. 355şi 356, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

(2) Împărţirea poate fi efectuată în cazul părţilor comune din clădirilecu mai multe etaje sau apartamente atunci cînd există acordul tuturorcoproprietarilor ori cînd bunurile în cauză nu mai sînt destinate folosiriiîn comun.

1. În principiu, toate bunurile de orice natură pot face obiectul uneiîmpărţiri. Excepţiile de la această regulă pot fi stipulate doar în lege. Înalin. 1 expres sunt numărate două categorii de bunuri care nu pot faceobiectul împărţiri: a) părţile comune din clădirile cu multe etaje sau cuapartamente – art. 355; şi b) despărţiturile comune ale două imobile vecine –art-356. Legea poate stabili şi alte cazuri în care împărţirea va fiinadmisibilă. 2. Este posibil ca părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sauapartamente să fie împărţite, doar dacă este acordul tuturor coproprietarilorori dacă aceste bunuri nu mai sunt destinate folosinţei comune. Importanteste că dacă nu va fi acordul unuia din coproprietari, împărţirea părţilorcomune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente nu va putea avea loc.Este de presupus că în lipsa acordului de voinţă a unuia din coproprietari,împărţirea nu va putea avea loc nici în baza hotărârei judecătoreşti.

Articolul 359. Amînarea împărţirii

(1) Contractele privind amînarea împărţirii nu pot fi încheiate pentru operioada mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, contractele trebuieîncheiate în formă autentică şi înscrise în registrul bunurilor imobile.

(2) Pentru motive temeinice, instanţa de judecată poate dispune, lacererea oricărui coproprietar, împărţirea chiar înainte de perioada stabilitaprin contract.

(3) Instanţa de judecată poate dispune amînarea împărţirii dacă aceastas-ar impune în vederea protecţiei intereselor celorlalţi coproprietari.Instanţa poate dispune împărţirea dacă împrejurările avute în vedere la datapronunţării hotărîrii de amînare s-au modificat.

1. Coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi pot încheia uncontract prin care să amâne împărţirea bunului comun. Pe lângă condiţiilegenerale de valabilitate a contractelor, contractul de amânare a împărţirimai trebuie să cuprindă o condiţie specială şi anume cea referitoare latermen. În alin. 1 se indică că termenul contractului de amânare a împărţirinu poate fi mai mare de 5 ani. Dacă, un asemenea contract, va fi încheiat peun termen mai mare de 5 ani apoi el va lovit de nulitate. Contractul dereînnoire a amânării împărţirii poate fi încheiat doar după expirareaprimului termen. Forma contractul de amânare a împărţirii depinde de faptul

dacă bunul comun este mobil sau imobil. Dacă bunul comun este mobil apoicontractul de amânare a împărţirei poate fi încheiat atât în formă scrisă câtşi în formă verbală. În schimb dacă bunul comun este imobil, contractul deamânare a împărţirii va putea fi încheiat doar în formă autentică. În cazulbunurilor imobile contractul de amânare a împărţirii va fi opozabilterţelor doar din momentul înregistrării în registrul bunurilor imobile. 2. Dacă coproprietarii au încheiat u contract prin care au amânatîmpărţirea, apoi împărţirea nu va putea avea loc decât după expirareatermenului acestui contract. Cu toate acestea, oricare din coproprietaripoate cere instanţei judecătoreşti să dispună împărţirea bunului chiar şiînaintea expirării termenului contractului de amânare a împărţirii. Instanţajudecătorească va dispune împărţirea bunului, înaintea expirării termenuluicontractului de amânare a împărţirii, dacă va considera că există motiveîntemeiate. Legiuitorul, în alin. 2 nu a numit expres care motive suntconsiderate întemeiate, de acea în fiecare caz concret instanţajudecătorească va trebui să reiasă din circumstanţele cauzei şi să analizezedacă motivele invocate de unul (sau câţiva) coproprietari pot fi considerateca temeinice sau nu. 3. Amânarea împărţirii poate avea loc prin încheierea unui acord dintretoţi coproprietarii, fie prin hotărâre judecătorească. Amânarea împărţiriiva avea loc prin hotărâre judecătorească în cazurile în care unul sau câţivacoproprietari vor cere împărţirea bunului comun, în conformitate cuprevederile art. 357 alin. 3. Instanţa de judecată va putea dispune, lacererea unuia din coproprietari, amânarea împărţirii, doar dacă va constatacă o asemenea amânare va avea drept efect o protecţie a intereselorcelorlalţi coproprietari. Totuşi, dacă la dată pronunţări hotărărei deamânare a împărţirii, se vor modifica temeiurile invocate pentru amânareaîmpărţirii, instanţa judecătorească va fi în drept să dispună împărţireabunului comun.

Articolul 360. Împărţirea în cazul în care coproprietarul este lipsit de sau limitat în capacitatea de exerciţiu

Dacă un coproprietar este lipsit de sau limitat în capacitatea deexerciţiu, împărţirea poate fi făcută prin înţelegerea părţilor numai cuîncuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, dupăcaz.

Norma comentată instituie o cerinţă suplimentară faţă de înţelegerea cuprivire la împărţirea bunului comun în cazul în care un coproprietar estelipsit (art. 24) sau limitat (art.25) în capacitatea de exerciţiu. Acestereguli vor fi aplicabile şi persoanelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani,adică persoanelor care nu au capacitate de exerciţiu deplină, excepţie fiindcei care au încheiat căsătoria până la atingerea majoratului (art. 20alin. 2)şi persoanele emancipate (art. 20 alin.3). Dacă asemenea persoane vor ficoproprietari atunci împărţirea poate fi făcută prin înţelegerea părţilornumai cu încuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal,după caz. Dacă aceste persoane abilitate să încuviinţeze împărţirea vor ficontra împărţirii bunului comun, acesta va putea fi împărţit doar prinhotărâre judecătorească la cererea oricărui coproprietar. Instituirea unor asemenea reglementări îşi găseşte argumentul şi înfaptul că în principiu împărţirea bunului constituie un act de dispoziţie.

Articolul 361. Modul de împărţire a bunului proprietate comună pe cote-părţi

(1) Împărţirea bunului proprietate comună pe cote-părţi se face înnatură, proporţional cotei-părţi a fiecărui coproprietar.

(2) Dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este indivizibil ori nueste partajabil în natură, împărţirea se face prin: a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unui ori a

mai multor coproprietari, la cererea lor; b) b) vînzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de

neînţelegere, la licitaţie şi distribuirea preţului către coproprietariproporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei. (3) În cazul în care unui dintre coproprietari îi este atribuită o parte

reala mai mare decît cota sa parte, celorlalţi coproprietari li se atribuie osultă.

(4) Împărţirea se efectuează în modul stabilit de lege. (5) Părţile reale stabilite de instanţa de judecată pot fi distribuite

prin tragere la sorţi, după caz.

1. În cazurile în care bunul proprietate comună pe cote-părţi estedivizibil, împărţirea se face în natură. La împărţirea în natură a bunuluicomun trebuie să se ţină cont de mărimea cotei-părţi ce aparţine fiecăruiproprietar. Drept rezultat al împărţiri bunului în natură, fiecăruicoproprietar i se poate atribui o parte din bun care poate coincide cumărimea cotei-părţi, dar se poate întâmpla ca parte ce îi revine din bunulcomun să nu corespundă cu mărimea cotei-părţi. În acest ultim caz vor fiaplicabile prevederile art. 361 alin. 3. 2. Am văzut că dacă bunul este divizibil el se va împărţi în natură.Dar, dacă bunul este indivizibil sau dacă nu este comod partajabil atunciîmpărţirea bunului se va face pe alte căi. În opinia noastră, partajareaîntr-un alt mod decât cel prevăzut la alin. 1, poate avea loc în următoareledouă cazuri: a) bunul este indivizibil; sau b) bunul deşi este divizibil,însă nu poate fi comod partajabil în natură. După cum putem observa în alin.2 se indică doar o singură situaţie, fiindcă termenii „indivizibil” şi „nu estepartajabil” au acelaşi sens. De aceea considerăm cuvintele „nu este partajabil” dinprima propoziţie a alin. 2 trebuie înţelese în sensul „nu este comod partajabil” .Deci, dacă bunul comun este indivizibil ori nu este comod partajabil, elpoate fi atribuit în proprietatea exclusivă a unuia din coproprietari. Oasemenea atribuire poate fi făcută doar cu acordul coproprietarilor. Acelcoproprietar, care va deveni proprietar exclusiv al bunului, va fi ţinut laplata unei sulte celorlalţi coproprietar. Legiuitorul nu a reglementatsituaţia în care toţi coproprietarii vor dori ca bunul să fie atribuit lor înnatură. Credem că într-un asemenea caz litigiul urmează a fi soluţionat deinstanţa judecătorească, care poate aplica prevederile art. 361 alin. 5. Oaltă posibilitate de împărţire a bunului indivizibil sau a bunului care nueste comod partajabil, este vânzarea bunului. Modul de vânzare a bunului estestabilit de coproprietari, iar dacă aceştia nu vor ajunge la un numitorcomun, bunul comun va fi vândut la licitaţie. Preţul obţinut va fidistribuit între coproprietari ţinându-se cont de mărimea cotelor-părţi. 3. Ca rezultat al împărţirii bunului în natură se poate întâmpla capartea ce îi revine unui coproprietar să fie mai mare sau mai mică decât cotasa parte. În aceste cazuri, cl ce a primit o parte mai are decât cota sa

parte va trebui să compenseze pe acei coproprietari car au primit real oparte mai mică decât cota lor parte. 4. Pentru unele categorii de bunuri prin lege poate fi stabilit modul deîmpărţire a bunului comun. Asemenea bunuri de regulă sunt bunurile imobile. 5. Împărţirea bunului comun în natură poate fi efectuată şi pe calejudecătorească. În acest caz fiecărui coproprietar îi va fi repartizată oparte reală din bunul comun. Dacă vor fi divergenţe privitor la aceea careparte şi cui trebuie repartizată instanţa judecătorească poate să distribuiepărţile din bunul comun prin tragere la sorţi. Un asemenea procedeu este nou,şi nu a fost cunoscut legislaţiei, dar poate fi util în cazurile când, spreexemplu la o parte din bunul comun vor pretinde mai mulţi coproprietari.Tragerea la sorţi poate avea loc doar dacă la ea participă toţicoproprietarii.

Articolul 362. Stingerea datoriilor în cazul împărţirii

(1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor, născuteîn legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi, care sînt scadente oridevin scadente în cursul anului în care are loc împărţirea.

(2) Suma necesară stingerii obligaţiilor care decurg din alin.(1) va fipreluată, în lipsa unei stipulaţii contrare, din preţul vînzării bunuluicomun cu ocazia împărţirii şi va fi suportată de către coproprietariproporţional cotei-părţi a fiecăruia.

1. În legătură cu exercitarea dreptului de proprietate comună pe cote-părţi pot apărea careva cheltuieli de întreţinere sau păstrare a bunuluicomun. La fel coproprietarii sunt obligaţi să participe la plata impozitelor,taxelor şi a altor plăţi obligatorii necesare a fi plătite pentru unelecategorii de bunuri (spre exemplu impozitul pe bunurile imobile). Toateaceste plăţi pot fi achitate de către toţi coproprietarii, dar unul dincoproprietar poate achita suma integral ca ulterior să ceară de la ceilalţiplăţile respective care sunt proporţionale mărimei cotelor lor părţi. Dacăcoproprietarii vor decide împărţirea bunului, ei sunt în drept să ceară şistingerea tuturor datoriilor, născute în legătură cu proprietatea comună pecote-părţi, care sînt scadente ori devin scadente în cursul anului în careare loc împărţirea. Aceste datorii vor fi suportate de către toţicoproprietarii proporţional mărimei cotelor lor părţi (a se vedea şi art.349). 2. Dacă coproprietarii nu au stins datoriile, născute în legătură cuproprietatea comună pe cote-părţi, care sînt scadente ori devin scadente încursul anului în care are loc împărţirea, până la împărţirea bunului comun,apoi aceste sume vor fi achitate din preţul vânzării bunului comun, vânzarecare va avea loc în legătură cu împărţirea bunului comun. Coproprietarii potstabili prin acordul comun şi o altă modalitate de stingere a datoriilornăscute în legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi.

Articolul 363. Efectele împărţirii proprietăţii comune

(1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunului sau alsumei de bani atribuite numai de la data împărţirii, cu excepţia bunurilor

imobile asupra cărora dreptul de proprietate apare la data înscrierii înregistrul bunurilor imobile.

(2) Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar asuprabunului proprietate comuna pe cote-părţi rămîn valabile şi sînt opozabilecelui care a dobîndit bunul în urma împărţirii.

(3) Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi sestrămută de drept asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prinîmpărţire.

(4) Împărţirea care a avut loc înaintea termenului stipulat în acordulcoproprietarilor nu este opozabilă creditorului care deţine o ipoteca asupraunei cote-părţi dacă acesta nu a consimţit la împărţire sau dacă debitorulsău nu conserva dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respectivedin bun.

1. Regula, consacrată efectelor împărţirii, din art. 363 alin. 1,prevede că din momentul împărţirii fiecare coproprietar devine proprietarulexclusiv al bunului sau al sumei de bani atribuite. Actul de împărţire abunului comun este un act declarativ de drepturi, aceasta înseamnă că încazul împărţirii nu are loc un transfer de drepturi între titularii dreptuluide proprietate comună pe cote-părţi, ci acestora le este recunoscut dreptulpe care ei l-au avut în proprietatea comună. După regula generală instituităîn alin. 1, coproprietarul va deveni proprietar exclusiv al bunului mobildin momentul împărţirii bunului. Dacă sunt împărţite bunurile imobile, atuncidreptul de proprietate asupra părţii din bunul comun, apare din momentulînregistrării împărţirii în registrul bunurilor imobile, respectiv o asemeneaîmpărţire va fi opozabilă terţelor din momentul înregistrării în registrulbunurilor imobile. 2. Bunul proprietate comună poate fi transmis în folosinţă persoanelorterţe, sau chiar poate fi gajat cu respectarea prevederilor legislaţiei.Asemenea acte de înstrăinate a bunului comun vor fi considerate valabile doardacă a fost acordul tuturor coproprietarilor (a se vedea şi art. 351). Înafară de aceasta fiecare coproprietar în conformitate cu prevederile art. 350poate să efectueze acte de conservare a bunului proprietate comună. Dacăaceste acte încheiate de un coproprietar (sau de mai mulţi coproprietari)sunt valabile apoi ele vor fi opozabile şi pentru acele persoane care vordobândi bunul în urma împărţirii. Această regulă va fi aplicabilă atât încazurile când bunul a fost dobândit în proprietate exclusivă de unul dincoproprietari, cât şi în cazurile când bunul ca rezultat al împărţirii va fivândut persoanelor terţe (art. 361 alin.2 lit. a). 3. Dacă bunul proprietate comună poate fi înstrăinat doar cu acordultuturor coproprietarilor, apoi cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi, poate fi înstrăinată fără a fi necesar acordul celorlalţicoproprietari. Coproprietarul poate să garanteze cu cota sa o obligaţieproprie cât şi o obligaţie străină. În alin. 3 din norma comentată, seindică, că odată cu împărţirea bunului comun, nu se va stinge garanţiaconstituită de un coproprietar asupra cotei sale părţi. Această garanţie seva strămuta de drept asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prinmoştenire. Spre exemplu, dacă un coproprietar a gajat cota sa parte dinproprietatea comună pe cote-părţi, atunci, după ce bunul comun a fostîmpărţit, dreptul de gaj al creditorului gajist va trece asupra bunului saua sumei de bani atribuite prin împărţire. 4. Coproprietari prin acord comun pot amâna împărţirea bunului comun (ase vedea şi art. 359). În cazul imobilelor, contractele de amânare a

împărţirii, trebuie încheiate în formă autentică şi înscrise în registrulbunurilor imobile. În cazurile în care coproprietarii vor decide de a împărţibunul comun înainte de expirarea termenului indicat în acordul de împărţire,ei vor trebui să ţină seama de existenţa garanţiilor reale constituite deunul (unii) coproprietari asupra cotelor părţi ce le aparţin. Pentru caîmpărţirea bunului comun efectuată înaintea termenului stipulat în acordulcoproprietarilor, să aibă efect juridic, este necesar ca să existe acordulcreditorului care deţine o ipoteca asupra unei cote-părţi din bunulproprietate comună. Dacă un asemenea acord nu va exista, apoi împărţireacare a avut loc înaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor nuva fi opozabilă acestui creditor. Totuşi, împărţirea, care a avut locînaintea termenului stipulat în acordul coproprietarilor, va fi valabilă şirespectiv va fi opozabilă şi creditorului care deţine o ipotecă aspra uneicote-părţi, chiar dacă nu a fost acordul lui la împărţire, dacă debitorul săuva conserva dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respective dinbun.

Articolul 364. Obligaţia de garanţie a coproprietarilor

(1) Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţiepentru evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile privitoare la obligaţia degaranţie a vînzătorului aplicîndu-se în modul corespunzător.

(2) Fiecare din coproprietari este obligat să despăgubească pecoproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns.Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta seva suporta proporţional de ceilalţi coproprietari.

(3) Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmareafaptei săvîrşite de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actulde împărţire.

1. Având în vedere faptul că în rezultatul împărţirii încetează dreptulde proprietate comună pe cote-părţi şi ca rezultat dreptul de proprietateasupra bunului comun trece în exclusiv în proprietatea unei singure persoane,coproprietarii sunt obligaţi să garanteze transferul unui drept deproprietate neafectat. Astfel, legiuitorul în art. 364 a stabilit obligaţia,fiecărui coproprietar, în limita cotelor lor părţi, de garanţie pentruevicţiune (pierderea dreptului de posesie asupra bunului) şi pentru viciileascunse. Coproprietari bunului comun în cazul împărţirii, fiind consideraţivânzători, vor avea şi obligaţiile de garanţie ce aparţin acestuia şi care înspecial sunt prevăzute în art. 758-767. 2. Dacă obligaţia de garanţie a coproprietarilor, prevăzută la alin. 1,nu va îndeplinită, atunci coproprietarul, care nu şi-a îndeplinit aceastăobligaţie, va fi obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prinefectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Aşa, spre exemplu, dacă un terţiîn temeiul dreptului său asupra bunului comun, va intenta o acţiune deevicţiune, atunci coproprietarul care a constituit în favoarea terţuluidreptul ce îi permite acestuia să înainteze o acţiune de evicţiune, vadespăgubi pe coproprietarul prejudiciat prin evecţiune. Dacă unul dintrecoproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suportaproporţional de ceilalţi coproprietari. 3. Dacă prejudiciu, pentru care coproprietarul conform alin. 1 şi 2 esteobligat să răspundă, a fost cauzat de un alt coproprietar, atunci

coproprietarul nu va datora o garanţie. De asemenea coproprietarul nu vadatora o garanţia, dacă prin actul de împărţire, el a fost scutit de oasemenea garanţie.

Articolul 365. Nulitatea împărţirii

(1) Împărţirea poate fi desfiinţată pentru aceleaşi cauze ca şi actelejuridice.

(2) Împărţirea făcută fără participarea tuturor coproprietarilor estelovită de nulitate absolută.

(3) Împărţirea este valabilă chiar dacă nu cuprinde toate bunurileproprietate comună pe cote-părţi. Pentru bunurile omise se poate face oricîndo împărţire suplimentară.

(4) Nu poate invoca nulitatea relativă a împărţirii coproprietarul care,cunoscînd cauza de nulitate, înstrăinează total sau parţial bunurileatribuite.

1. Actul de împărţire a bunului proprietate comună pe cote-părţi, este unact juridic civil, care este guvernat de regulile referitoare la actuljuridic, cu excepţiile prevăzute în art. 357-365. Referitor la nulitateaactului de partaj (împărţire ) vor fi aplicabile aceleaşi temeiuri ca şi laactele juridice (a se vedea şi 216-233). Deci, actul de împărţire a bunuluicomun, poate fi lovit de nulitate absolută şi relativă conform dispoziţiilorart. 216-233. 2. În alin. 2 se conţine o cauză specială de nulitate absolută a actuluide împărţire, care nu se conţine în art. 216-233. Actul de împărţire esteconsiderat un act de dispoziţie, la încheierea căruia conform prevederilorart. 351 alin. 1 trebuie să fie acordul tuturor coproprietarilor. Dacă laîmpărţirea bunului comun nu vor participa toţi coproprietarii, atunci oasemenea împărţire este lovită de nulitate absolută. Totuşi, împărţireafăcută prin hotărâre judecătorească, va fi valabilă, chiar şi în cazurile încare unul din coproprietari nu va fi de acord cu împărţirea bunului comun. Înaceste cazuri vom fi în prezenţa situaţiilor în care un coproprietar (sau maimulţi) au participat la împărţirea bunului comun, însă nu au fost de acord cudecizia celorlalţi coproprietari privitori la împărţirea bunului comun (a sevedea şi art. 357 alin.3). 3. Alin. 3 reglementează situaţiile în care în proprietatea comună pecote-părţi sunt mai multe bunuri şi nu toate au fost supuse împărţiri. Dacăla împărţirea unor bunuri comune au fost respectate toate cerinţele legale,apoi asemenea împărţire va fi considerată valabilă, chiar dacă ea nu acuprins toate bunurile proprietate comună. Bunurile care nu au fost împărţitevor putea fi ulterior împărţite prin înţelegerea părţilor sau prin hotărârejudecătorească. 4. După cum am spus şi mai sus, ca rezultat al împărţirii, bunul poatefi transmis în proprietatea exclusivă a unuia din coproprietari. Dacă acestcoproprietar la momentul împărţirii cunoştea careva temeiuri care pot duce lanulitatea împărţirii, apoi el poate cere ca o asemenea împărţire să fiedesfiinţată pentru cauză de nulitate. Totuşi acest coproprietar nu va puteacere nulitatea împărţirii, dacă a înstrăinat total sau parţial bunul comun,care ia fost atribuit în proprietate exclusivă ca rezultat al împărţirii.Deci, coproprietarul care cunoştea cauza de nulitate va putea ceredesfiinţarea pentru această cauză, doar dacă nu a înstrăinat total sau

parţial bunul comun, care ia fost atribuit în proprietate exclusivă carezultat al împărţirii.

S e c t i u n e a a 3-aPROPRIETATEA COMUNA IN DEVALMASIE

Articolul 366. Dispoziţii generale cu privire la proprietatea comună îndevălmăşie

(1) În cazul în care dreptul de proprietate aparţine concomitent maimultor persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei cote-părţiideale din bunul comun, proprietatea este comună în devălmăşie. (2) Proprietăţii comune în devălmăşie se aplică în modul corespunzătordispoziţiile cu privire la proprietatea comuna pe cote-părţi dacă prezentasecţiune nu prevede altfel.

1. A doua formă a dreptului de proprietate comună este dreptul deproprietate comună în devălmăşie. Pornind de la prevederile art.344, 345,366, am putea spune că dreptul de proprietate comună în devălmăşie, este aceldrept ce aparţine la două sau mai multe persoane asupra bunurilor ce le deţinîn proprietate, acestea rămânând nefracţionate în materialitatea lor, deasemenea nefiind determinată nici cota-parte ideală din dreptul deproprietate. Drept formă a proprietăţii comune, proprietatea în devălmăşie sedestinge prin aceea că aparţine nefracţionat tuturor titularilor devălmaşişi are ca obiect bunuri comune nefracţionate în materialitatea lor. În cazulacestei forme de proprietate comună titularii nu au determinată nici măcaro cotă-parte ideală, matematică în dreptul de proprietate. Caracteristicaprincipală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie o constituiefaptul că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor deproprietate asupra bunului comun şi nici bunurile în materialitatea lor, ceaparţin fiecăruia în parte. Devălmăşia ţine de anumite relaţii existenteîntre titularii dreptului, în primul rând relaţii de familie. De obicei,odată cu încetarea relaţiilor ce au determinat-o încetează şi proprietateacomună în devălmăşie. În ceea ce priveşte temeiurile de dobândire a dreptului de proprietatecomună în devălmăşie, apoi aceasta poate apărea atât în baza legi, lucru celmai des întâlnit, spre exemplu proprietatea soţilor, cât şi în baza actuluijuridic civil. Deci, devălmăşia poate rezulta din lege şi din convenţiapărţilor. Apariţia proprietăţii devălmaşe în baza actului civil, pentru primadată a fost expres prevăzută în art. 344 alin.2. Astfel, bazându-ne peprevederile legale şi pe principiul că este permis tot ce nu este interzis amputea conchide că părţile încheind un act juridic civil pot decide cabunurile dobândite să le aparţină cu drept de proprietate comună îndevălmăşie. Deşi Codul Civil admite posibilitatea apariţiei proprietăţiicomune în devălmăşie în baza unui act juridic civil, totuşi trebuie săafirmăm, că având în vedere faptul că în cazul proprietăţii comune îndevălmăşie nu este cunoscută nici măcar cota ideală din dreptul deproprietate, ea poate apărea între persoane foarte apropiate. 2. În ceea ce priveşte exercitarea dreptului de posesie, folosinţă şidispoziţie asupra bunurilor aflate în proprietatea comună în devălmăşie cât

şi împărţirea şi încetarea acesteia, vor fi aplicabile regulile de laproprietatea comună pe cote-părţi, ţinându-se cot de reglementările specialereferitoare la proprietatea comună în devălmăşie cuprinse în art. 366-373.

Articolul 367. Folosinţa bunului proprietate comuna în devălmăşie

Fiecare coproprietar devălmaş are dreptul de a folosi bunul comunpotrivit destinaţiei acestuia, fără a limita dreptul celorlalţi coproprietaridacă în contract nu este prevăzut altfel.

Obiectul dreptului de reprezentare al proprietarilor devălmaşi îlconstituie atributele de folosinţă, posesie şi dispoziţie. Atributulfolosinţei, care întră în conţinutul juridic al dreptului de proprietatecomună în devălmăşie, dă posibilitatea titularilor dreptului de proprietatecomună în devălmăşie să utilizeze bunul în propriul lor interes, dobândind înproprietate fructele pe are le pot obţine de la acest bun. Exercitareaatributului de folosinţă poate fi făcută de oricare din proprietariidevălmaşi, cu condiţia ca o asemenea exercitare să nu limiteze dreptulcelorlalţi coproprietari devălmaşi. Regula dată, stipulată expres în art.367, poartă un caracter dispozitiv, dând posibilitate coproprietarilordevălmaşi să stabilească şi un alt mod de folosire a bunului comun. Spreexemplu aceştia prin încheierea unui act juridic pot stabili că folosinţabunului comun să fie exercitate în exclusivitate de un singur coproprietardevălmaş. Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate prezintă o importanţădeosebită, prin intermediul său asigurându-se însuşi procesul de utilizare aînsuşirilor bunului pentru satisfacerea nevoilor de ordin patrimonial aleproprietarilor devălmaşi. Anume din aceste considerente, legiuitorul în art.367 a stipulat că folosinţa bunului comun trebuie să se facă potrivit destinaţieiacestuia. Dacă ca rezultat al exercitării atributului de folosinţă, bunului comuni-au fost produse degradări sau i-a fost schimbată destinaţia, apoi fiecaredin titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie este în drept săceară repararea daunelor cauzate.

Articolul 368. Actele de conservare şi administrare a bunului proprietate comuna în devălmăşie

Oricare dintre proprietarii devălmaşi este prezumat a avea consimţămîntulcelorlalţi pentru efectuarea oricăror acte de conservare şi administrare abunului proprietate comuna în devălmăşie dacă legea sau contractul nu prevedealtfel.

Pentru a asigura o folosire mai eficientă a bunurilor comune şi pentru aînlătura pericolul pieirii bunului comun, titularii dreptului de proprietatecomună în devălmăşie sunt îndreptăţiţi să efectueze acte de conservare.Actele de conservare au drept scop de a salva bunul comun de la un pericoliminent, în schimbul unor cheltuieli de importanţă redusă, adică au scopul dea menţine bunul în starea actuală. De aceste acte beneficiază toţi titulariidreptului de proprietate comună în devălmăşie, de acea în art. 368 a fostinstituită regula conform căruia oricare di proprietarii devălmaşi pot

efectua acte de conservare. Acordul celorlalţi proprietari devălmaşi, lasăvârşirea actelor de conservare, este prezumat. Excepţii de la regula datăse pot conţine în lege ori în contractul încheiat între proprietariidevălmaşi. Cele comentate la această normă se referă în egală măsură şi laactele de administrare care pot fi efectuate de oricare din proprietariidevălmaşi. Actele de administrare sunt acele operaţiuni juridice deexploatare normală a bunurilor, menite să la facă productive, fără a lediminua sau compromite valoarea lor printr-o folosire neraţională. Am puteaatribui la această categorie de acte administrative aşa acte ca percepereafructelor şi a veniturilor aduse de bun; efectuarea de reparaţii;valorificarea unor bunuri perisabile; gospodărirea şi întrebuinţareabunurilor pentru satisfacerea nevoilor de trai.

Articolul 369. Actele de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie

(1) Fiecare din coproprietarii devălmaşi poate dispune de bunul mobilproprietate comuna în devălmăşie dacă acordul încheiat între ei nu prevedealtfel.

(2) Pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietatecomună în devălmăşie este necesar acordul scris al tuturor coproprietarilordevălmaşi.

(3) Actul juridic de dispoziţie încheiat de unul dintre coproprietariidevălmaşi poate fi declarat nul dacă se face dovada că cealaltă parte ştiasau trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de dispoziţie,despre faptul ca ceilalţi coproprietari devălmaşi sînt împotriva încheieriiactului juridic sau că nu a fost cerut acordul la înstrăinarea imobilelor.

1. Referitor la exercitarea actelor de dispoziţie asupra bunurilorproprietate comună în devălmăşie, art. 369 face distincţie după cum acestea se referă la bunurimobile sau la bunuri imobile. În conformitate cu prevederile alin. 1, oricaredintre coproprietarii devălmaşi poate săvârşi acte de dispoziţie cu privirela bunurile proprietate comune, mobile, dacă acordul încheiat între ei nuprevede altfel. O precizare pe care trebuie să o facem în legătură cu actelede dispoziţie, pe care le poate face oricare din coproprietarii devălmaşi, sereferă la aceea că aceste acte trebuie să fie cu titlu oneros. Deşi dintextul art. 369 alin.1 nu rezultă o atare precizare, totuşi, natura juridicăa acestor acte impune a face asemenea concluzii, fiindcă mandatul prezumattrebuie exercitat în toate cazurile numai în interesele comunităţii de bunurice aparţin coproprietarilor devălmaşi. O asemenea prevedere legală o întâlnimîn art. 21 alin. 3 din Codul Familiei conform căreia actul juridic prin carese micşorează ori se suprimă comunitatea de bunuri a soţilor este declaratănulă de către instanţa de judecată. Respectiv, în ceea ce prieşte actele dedispoziţie cu titlu gratuit, acestea vor putea fi făcute de unul dincoproprietarii devălmaşi doar cu consimţământul celorlalţi, indiferent defaptul dacă aceste se referă la bunuri mobile sau imobile. Coproprietariidevălmaş pot să stabilească prin acord comun şi un alt mod de săvârşire aactelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie. Spreexemplu, coproprietarii devălmaşi pot decide ca toate actele de dispoziţievor putea fi încheiate doar cu acordul tuturor, acord care poate fi, fie înformă scrisă, fie în formă verbală.

2. Dispoziţiile alin. 2 prevăd unele cerinţe speciale pentru actele dedispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie. Pentruca aceste acte de dispoziţie să fie valabile este necesar acordul scris altuturor coproprietarilor devălmaşi. Consimţământul expres la care se referădispoziţiile legale din art. 369 alin.2, se poate realiza, fie prinparticiparea personală a tuturor coproprietarilor devălmaşi la încheiereaactului juridic de dispoziţie, fie în baza unui mandat special prin carecoproprietarul devălmaşi împuterniceşte o persoană terţă (ori un altcoproprietar) să încheie acte de dispoziţie, fie prin eliberarea uneirecipise din conţinutul căreia să reiasă acordul la săvârşirea actelor dedispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate comună în devălmăşie. Lipsa consimţământului unuia din coproprietarii devălmaşi la încheiereaunui act juridic de dispoziţie cu privire la bunuri imobile comune nu poatefi suplinită nici chiar printr-o hotărâre judecătorească. 3. Alin. 3 stabileşte consecinţele încheierii actelor de dispoziţieasupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie contrare prevederilor art.369 alin.1 şi 2. Problema valabilităţii actelor de dispoziţie asuprabunurilor proprietate comună în devălmăşie este pusă în dependenţă de faptuldacă cealaltă parte a acestui act ştia sau trebuia să ştie căcoproprietarul devălmaşi nu are dreptul să înstrăineze bunul proprietatecomună în devălmăşie. Regula cuprinsă în alin. 3 este că, dacă cealaltăparte a acestui act ştia sau trebuia să ştie că coproprietarul devălmaşi nuare dreptul să înstrăineze bunul proprietate comună în devălmăşie, atunciactul de dispoziţie încheiat de unul din coproprietarii devălmaşi este lovitde nulitate relativă. Coproprietarul care invocă nulitatea actului dedispoziţie asupra bunurilor proprietate comună în devălmăşie trebuie sădovedească că cealaltă parte, a actului de dispoziţie încheiat de către unuldintre coproprietarii, ştia sau trebuia să ştie despre acordul care limiteazădreptul de dispoziţie, despre faptul ca ceilalţi coproprietari devălmaşi sîntîmpotriva încheierii actului juridic sau că nu a fost cerut acordul laînstrăinarea imobilelor. Până la proba contrară se va considera că cel ce aîncheiat actul de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună îndevălmăşie cu nul din coproprietarii devălmaşi este de bună – credinţă, adicănu ştia şi nici nu putea să ştie că coproprietarul devălmaşi nu este în dreptsă încheie actul de dispoziţie. Deci, sancţiunea prevăzută de art. 369 alin. 3, ce trebuie să se apliceactelor de dispoziţie, încheiate contrar prevederilor art. 369 alin. 1 şi 2,este nulitatea relativă, nulitate ce poate fi confirmată de ceilalţicoproprietari: - care au limitat dreptul de dispoziţie încheind în acest sensun acord; care au fost împotriva încheieri actului de dispoziţie, precum şide cei de la care nu sa cerut acordul la înstrăinarea imobilelor.

Articolul 370. Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie

Împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie între coproprietariidevălmaşi se va face proporţional aportului fiecăruia la dobîndirea bunului.Pînă la proba contrară, aportul coproprietarilor devălmaşi este prezumat a fiegal.

La împărţirea bunului proprietate comună pe cote părţi vor fiaplicabile regulile împărţirii bunurilor proprietate comună cote-părţi,ţinându-se cont de particularităţile stipulate în art. 366-373. Astfel la

împărţirea bunului proprietate comună în devălmăşie între coproprietariidevălmaşi se va porni de la prezumţia - aportul coproprietarilor devălmaşieste egal. Acei coproprietari devălmaşi, care vor considera că aporturilecoproprietarilor la dobândirea bunului nu au fost egale, vor trebui să facăaceastă dovadă. În aceste cazuri împărţirea bunului proprietate comună îndevălmăşie între coproprietarii devălmaşi se va face proporţional aportuluifiecăruia la dobândirea bunului.

Articolul 371. Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor

(1) Bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lorcomună în devălmăşie dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiatîntre ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri.

(2) Orice bun dobîndit de soţi în timpul căsătoriei se prezumăproprietate comună în devălmăşie pînă la proba contrară.

1. Dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor este de naturălegală. Regulile stipulate în art. 371 şi 372 urmează a fi aplicate ţinându-scont şi de capitolele 5 şi 6 din Codul Familiei, respectiv art. 19-32, caredetermină regimul juridic al bunurilor soţilor. Codul Civil din 1964 nucuprindea reglementări exprese referitor la proprietatea comună în devălmăşiea soţilor, în schimb reglementa proprietatea gospodăriei de colhoznic, carela fel era considerată proprietate comună în devălmăşie. Noul Cod Civilcuprinde reglementări exprese doar a proprietăţii comune în devălmăşie asoţilor. Acest cod, în principiu, a păstrat regimul juridic al bunurilorsoţilor. Regula generală privind regimul juridic al bunurilor soţilor odesprindem din art. 371 alin. 1 conform căruia bunurile dobândite de soţi întimpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în devălmăşie. Această regulăpoartă un caracter dispozitiv, dând posibilitate soţilor să stabilească unalt regim al bunurilor comune. Astfel putem distinge două regimuri albunurilor soţilor: a) regimul legal al bunurilor soţilor şi b) regimulcontractual al bunurilor soţilor. Art. 371 a preluat reglementările din CodulFamiliei, care la fel distinge între aceste două regimuri al bunurilorsoţilor – Capitolul 5 „Regimul legal al bunurilor soţilor” şi Capitolul 6„Regimul contractual al bunurilor soţilor ”. Codul Familiei a datposibilitate soţilor să încheie contract matrimonial, contract ca le vapermită să deroge de la regimul legal a bunurilor soţilor. Contractulmatrimonial poate fi încheiat până la înregistrarea căsătoriei cât şi întimpul căsătoriei. Contractul matrimonial se încheie în formă autentică,nerespectarea căreia duce la nulitatea unui asemenea contract. Dacăcontractul matrimonial a fost încheiat până la înregistrarea căsătoriei,atunci el va avea putere juridică doar din momentul înregistrării căsătoriei. Deci, regla generală referitoare la proprietatea comună în devălmăşie asoţilor este că, bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună îndevălmăşie dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt regimjuridic pentru aceste bunuri. Este considerat bun comun şi salariul soţilor. Spunemacest lucru fiindcă în art. 372 salariul nu este enumerat la categoriabunurilor proprii ale fiecăruia din soţi. Problema care se pune, în acestsens, este dacă salariul neincasat constituie bun comun. Pornind de lafaptul că obiect al dreptului de proprietate sunt bunurile corporale,considerăm că salariul constituie obiect al dreptului de proprietate comunăîn devălmăşie din momentul incasării lui, fiindcă din acest moment el se

transformă într-un bun corporal susceptibil de a fi apropriat sub formadreptului de proprietate. Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie a soţilor, adicăposesia folosinţa şi dispunerea cu bunurile proprietate comună în devălmăşie,se va face în conformitate cu prevederile art. 366-370. 2. Reglementările din alin. 2 constituie o excepţie de la regula dinart. 345 alin.2, conform căruia dacă bunul este comun, proprietatea seprezumă a fi pe cote-părţi. În cazul proprietăţii comune în devălmăşie asoţilor prezumţia este că orice bun dobândit de soţi în timpul căsătoriei vafi supus regimului proprietăţii devălmaşe. Această prezumţie va putea fiînlăturată dacă se va face dovada contrariului. Dovada contrară soţii o potface cu ajutorul contractului matrimonial. La fel nu vor face parte dinproprietatea comună în devălmăşie bunurile enumărate la art. 372.

Articolul 372. Proprietatea personala a fiecăruia dintre soţi

(1) Bunurile care au aparţinut soţilor înainte de încheierea căsătoriei,precum şi cele dobîndite de ei în timpul căsătoriei în baza unui contract dedonaţie, prin moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit, sînt proprietateaexclusivă a soţului căruia i-a aparţinut sau care le-a dobîndit.

(2) Bunurile de folosinţă individuală (îmbrăcăminte, încălţăminte şialtele asemenea), cu excepţia bijuteriilor şi a altor obiecte de lux, sîntbunuri personale ale soţului care le foloseşte, chiar dacă sînt dobîndite întimpul căsătoriei din contul mijloacelor comune ale soţilor.

(3) Bunurile fiecăruia dintre soţi pot fi declarate proprietate a lorcomună în devălmăşie dacă se constată că în timpul căsătoriei s-au făcut dinmijloacele lor comune investiţii care au sporit simţitor valoarea acestorbunuri.

1. Ca derogare de la regula instituită în art. 371, în art. 372 suntprevăzute categoriile de bunuri ce constituie proprietatea personală afiecăruia din soţi. O parte din aceste din urmă bunuri, deşi sunt dobânditeîn timpul căsătoriei, sunt, totuşi, prin excepţie, bunuri proprii, caracterulde excepţie al acestora urmând a fi dovedit. Bunurile proprietate personală afiecăruia din soţi nu fac parte din comunitatea de bunuri, şi fiecare dinsoţi pot dispune liber de ele, fără a fi necesar consimţământul celuilaltsoţ. Categoriile de bunuri care fac obiectul proprietăţii personale afiecăruia din soţi sunt expres şi exaustiv enumerate în art. 372 alin.1 şi2. Convenţional, toate bunurile proprietate personală a fiecăruia din oţo potfi clasificate în următoarele trei grupe: a) bunuri dobândite de soţi înaintede încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite de ei în timpul căsătoriei înbaza unui act cu titlu gratuit; şi c) bunurile de folosinţă individuală. Bunurile dobândite de soţi înainte de încheierea căsătoriei sunt constituie proprietate personală afiecăruia dintre soţi. După regula generală, stipulată în art. 371, bunuriledobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună îndevălmăşie. Pornind de la faptul că bunurile care au aparţinut soţilorînaintea de încheierea căsătoriei nu au fost dobândite în timpul căsătoriei, acesteanu fac parte din comunitatea de bunuri. Dacă anterior soţii au trăit înconcubinaj, bunurile dobândite în această perioadă sunt bunuri propriii aleacelui care le-a achiziţionat, afară de cazul când la dobândirea lor aucontribuit ambii concubini, caz în care fiecare dintre ei are o cotă-parte

din dreptul de proprietate, mărimea căruia depinde de aportul fiecăruiconcubin. Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie, prin moşteniresau în alt mod cu titlu gratuit la fel sunt proprietatea exclusivă a celui soţi carele-a dobândit. Dovada donării bunului unuia din soţi poate fi făcută prinorice mijloc de probă. Darurile de nuntă trebuie să fie considerate bunuricomune, dacă nu se va face dovadă că ele au fost adresate doar unuia dinsoţi. Donaţiile făcute de unul din soţi celuilalt, atât înaintea căsătoriei,cât şi în timpul căsătoriei, vor fi bunuri proprii ale soţului cărui-a iaufost oferite. În afară de moştenire şi donaţie se mai consideră acte cutitlu gratuit şi privatizarea bunurilor (în catzul în care aceasta are loc cutitlu gratuit), precum şi dobândirea dreptului de proprietate asupra bunuluigăsit, şi asupra comorii. 2. De asemenea, nu fac parte din proprietatea devălmaşă lucrurile defolosinţă individuală. Din categoria bunurilor de uz personal fac parte aşabunuri ca obiectele de îmbrăcăminte, cele necesare igienei personale, bunuriafectate exclusiv păstrării sau îmbunătăţirii sănătăţii unui din soţi (oproteză dentară de aur)etc. Aceste lucruri fac parte din proprietateaacelui soţ care le foloseşte. Însă bunurile (bijuteriile şi alte obiecte delux), procurate în timpul căsătoriei pe mijloace comune, sunt consideratebunuri în devălmăşie, indiferent de faptul cine le foloseşte. Legea nu stabileşte ce se atribuie la obiecte de lux, de fapt acestlucru este cu neputinţă. În stabilirea caracterului de bun propriu ori comunobiectelor de lux ce constituie bun de uz personal trebuie avută în vedere înafara destinaţiei şi valoarea acestora raportată la veniturile soţilor şi lanivelul lor de viaţă. Pentru o familie un bun poate fi socotit obiect delux, iar pentru altă familie nu. Aceasta depinde de starea materială afiecărei familii. În caz de litigii, problema e soluţionată în dependenţă destarea materială concretă a familiei. 3. În alin. 3 sunt cuprinse condiţiile necesare a fi întrunite pentrudeclararea bunurilor proprii a fiecăruia din soţi bunuri proprietate comunăîn devălmăşie. Aceste condiţii sunt cuprinse şi în art. 23 din CodulFamiliei. Astfel, bunurile fiecăruia dintre soţi vor putea fi declarateproprietate a lor comună în devălmăşie dacă se va dovedi că în timpulcăsătoriei s-au făcut din mijloacele lor comune investiţii care au sporitsimţitor valoarea acestor bunuri (reparaţie capitală, reconstrucţiereutilare, etc.). În caz de litigiu, acesta va fi de competenţa instanţeijudecătoreşti, care va stabili dacă investiţiile făcute în bunurile propriidin mijloacele comune au sporit simţitor valoarea bunurilor proprii.

Articolul 373. Determinarea părţilor din proprietatea comună în devălmăşie a soţilor în caz de împărţire a bunurilor

(1) În cazul împărţirii bunurilor proprietate comună în devălmăşie asoţilor, părţile lor se consideră egale.

(2) Bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor pot fi împărţiteatît la divorţ, cît şi în timpul căsătoriei. Împărţirea bunurilor comune întimpul căsătoriei nu afectează regimul juridic al bunurilor care vor fidobîndite în viitor.

1. Reglementările din art. 373 urmează a fi privite în strânsă legătură cu cele din art. 25-2. 26 Codul Familiei, care, în principiu, nu diferă esenţial. Împărţirea bunurilor proprietate

comună în devălmăşie va fi guvernată de regulile cuprinse în art.357-365, luându-se înconsideraţie particularităţile proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor. Unele din acesteparticularităţi le găsim în art. 373. Astfel, în cazul împărţirii bunurilor proprietate comună îndevălmăşie a soţilor, părţile lor se consideră egale. Prin contractul matrimonial soţii potstabili că la împărţirea bunurilor proprietate comună, părţile să nu fie egale. În acest caz, laîmpărţirea bunurilor comune, se va avea în vedere prevederile contractului matrimonial.

2. Încetează proprietatea comună în devălmăşie a soţilor odată cudesfacerea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei are ca efect şi împărţireabunurilor comune. Dar e posibilă împărţirea bunurilor comune şi în timpulcăsătoriei: în primul rând, la cererea oricăruia dintre soţi; în al doilearând, la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi; în altreilea rând, în cazul confiscării averii unuia dintre soţi. În timpulcăsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi, pot fi împărţite bunurilecomune care există la data când a avut loc partajul. Bunurile ce vor fidobândite de soţi după împărţire se vor considera bunuri comune. În cazul în care nu se ajunge la un partaj voluntar al bunurilor comune,se va sesiza instanţa de judecată, fie odată cu acţiunea de divorţ, fie dupădesfacerea căsătoriei prin divorţ. Deci, instanţa de judecată va stabili cotafiecărui soţ, cotă ce se presupune a fi egală. Însă, în unele cazuri,instanţa judecătorească poate să se abată de la principiul părţilor egale alesoţilor, având în vedere interesele copiilor minori sau interesele, ce merităatenţie, ale unuia dintre soţi (art. 26 alin.2 din Codul familiei). Decesul unuia dintre soţi are drept efect încetarea proprietăţii comuneîn devălmăşie. În acest caz, bunurile soţului decedat trec la moştenitori.

Capitolul IVAPARAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 374. Revendicarea de către proprietar a bunurilor sale

(1) Proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile aflate înposesiunea nelegitima a altuia.

(2) Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul mijlocitpentru care poseda are dreptul preferenţial de posesiune în raport cuproprietarul. Revendicarea bunului poate fi aplicată în raport cu cel careare un drept superior dacă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol.

(3) De la momentul încetării bunei-credinţe, iar în cazul posesorului derea-credinţă de la momentul dobîndirii posesiunii, posesorul răspunde faţă deproprietar pentru prejudiciul cauzat prin faptul că din vina lui bunul s-adeteriorat, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv.

(4) În legătură cu revendicarea bunului proprietarului se vor aplica înmodul corespunzător prevederile art. 307, 310-312.

(5) Dacă a dobîndit posesiunea prin samavolnicie sau prin săvîrşirea uneiinfracţiuni, posesorul răspunde faţă de proprietar în conformitate cu normeleprivind răspunderea delictuală.

(1) Apărarea dreptului de proprietate se realizează printr-o serie demijloace juridice. Prin mijloace de apărare a dreptului de proprietate seînţeleg acele acţiuni, prin care proprietarul tinde să înlăture atingerile ce

sunt aduse dreptului său şi asigură exercitarea lui în condiţii normale. Înfuncţie de caracterul încălcărilor dreptului de proprietate, mijloacelecivile de apărare a dreptului de proprietate sunt de două feluri: mijloacejuridice nespecifice (sau indirecte) şi mijloace juridice specifice (saudirecte).

Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului deproprietate constau în acele acţiuni care îşi au fundamentul direct pedreptul de proprietate. În caz de încălcare nemijlocită a dreptului deproprietate (de exemplu, furtul bunurilor proprietarului) intră în vigoareapărarea absolută de la orice atentare, care are ca şi dreptul de proprietateun caracter absolut. Având ca temei însuşi dreptul de proprietate, ca dreptreal, acţiunile din această categorie sunt acţiuni reale. În rândul acestoracţiuni locul central îl ocupă acţiunea în revendicare. În afară de acţiuneaîn revendicare (art. 374 şi 375), legislaţia noastră mai cunoaşte şi acţiuneanegatorie (art.376), ca acţiune reală cu ajutorul căruia se apără dreptul deproprietate.

Acţiunea în revendicare este unul din cele mai răspândite mijloace deapărare a dreptului de proprietate, prin care proprietarul, care a pierdutposesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorulneproprietar.

Deci, acţiunea în revendicare este acţiunea, prin care o persoană cere înjustiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui lucru de carea fost deposedată. Acţiunea proprietarului neposesor către posesorulneproprietar (acţiunea în revendicare) este îndreptată spre restabilireadreptului de posesie ce-i aparţine proprietarului şi de care acesta a fostlipsit. Proprietarului îi aparţine din totdeauna dreptul de posesie asuprabunurilor sale, dar el nu-şi poate exercita împuternicirile, deoarece bunulse află în posesia altor persoane. Anume în virtutea acestei împuterniciri(dreptul de a poseda) proprietarul are dreptul să înainteze acţiunea înrevendicare. În cazul satisfacerii acţiunii, proprietarului (reclamantului) ise restituie bunurile, înlăturând astfel încălcările dreptului de posesie.Odată cu apărarea dreptului de posesie, acţiunea în revendicare apără şidreptul de folosinţă şi de dispoziţie, întrucât proprietarul, neavând înposesie bunul, nu are posibilitatea de a-l folosi şi a dispune de el.

Dreptul de a înainta acţiunea în revendicare îl are proprietarul. Deasemenea, are dreptul de a înainta acţiunea în revendicare şi posesorulneproprietar, care posedă bunurile proprietarului pe un temei juridic(depozitarul, arendaşul, cărăuşul).

Reclamaţi în aceste cauze sunt posesorii ilegali, care posedă bunul lamomentul înaintării acţiunii fără a avea vreun drept asupra bunului.

Obiect al revendicării pot fi numai bunurile individual determinate şicare sunt în natură la momentul înaintării acţiunii de revendicare. Nu pot fiobiect al revendicării lunurile determinate generic. Această teză reiese dinconţinutul acţiunii în revendicare, care constă în restabilirea posesieiasupra bunului, şi nu în înlocuirea bunului cu altul asemănător. De asemenea,nu pot fi obiect al revendicării acele bunuri care nu s-au păstrat în naturăori au suferit schimbări esenţiale. În toate aceste cazuri (când nu existăobiectul revendicării) se poate înainta o acţiune de reparare a daunei.Acţiunea în revendicare este prescriptibilă, ea putând fi înaintată în decursde trei ani, din momentul în care proprietarul a cunoscut sau trebuia săcunoască despre încălcarea dreptului său

Deci, înaintarea acţiunii în revendicare presupune următoarele condiţii:a) pierderea de către proprietar a posesiei asupra bunului;

b) determinarea individuală a bunului;c) aflarea bunului în posesie străină şi neapărat ilegală.În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, proprietarul este

în drept să-şi revendice bunul de la acel care l-a lipsit nemijlocit deposesie. Dar de cele mai multe ori însă problema se complică prin aceea căbunul ce urmează a fi revendicat nu se află în posesia persoanelor care l-audeposedat nemijlocit pe proprietar. Aceste bunuri pot fi vândute unor terţepersoane, deci acţiunea în revendicare trebuie înaintată respectiv cătreaceste persoane, care de fapt deţin bunul. Revendicarea bunurilorproprietarului ieşite din posesia acestuia depinde de faptul dacădobînditorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. De la posesorul(dobânditorul) de rea-credinţă bunurile se revendică în toate cazurile.Dobânditorul de rea-credinţă este recunoscut de către instanţa de judecată,cu examinarea tuturor acelor condiţii în care a fost încheiată convenţia. Lasoluţionarea problemei, dacă posesorul este de bună credinţă ori de reacredinţă, organul competent va reieşi din prezumţia că posesia este debună-credinţă până la momentul când va fi dovedit contrariul ( art. 307alin.2). Dovada posesiunii ilegale (de bună ori de rea-credinţă) trebuie săfie dovedită de către reclamant, adică de proprietarul acestui bun. În afarăde aceasta, proprietarul este obligat să dovedească faptul că anume lui îiaparţine dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. De la dobânditorulde bună credinţă bunurile pot fi revendicate doar în cazurile expresprevăzute în art. 375.(2) Acţiunea în revendicare va putea fi satisfăcută doar dacă bunurileproprietarului se află într-o posesiune nelegitimă. Dacă posesia estelegitimă, adică posesorul posedă bunul în baza unui act juridic (spre exemplucontract de arendă, gaj, uzufruct...), atunci proprietarul nu va putea cererestituirea bunului în proprietate în baza acţiunii în revendicare. În primapropoziţie din alin. 2 este utilizat termenul „drept preferenţial de posesie”, careconsiderăm, că nu corespunde esenţei şi scopului reglementărilor din alin. 2.Drept preferenţial înseamnă a avea preferinţă, în unele şi aceleaşi condiţii,faţă de cineva, spre exemplu, de un asemenea drept beneficiază coproprietariiunei proprietăţi comune pe cote-părţi (a se vedea şi comentariul la art.352). În art. 374 alin. 2 este vorba nu de un drept preferenţial de posesieci de un drept de posesie faţă de proprietar, ori arendaşul nu are un dreptpreferenţial de posesie, ci are doar un drept de posesie în raport cuproprietarul. Deci, posesorul care are un drept de posesie în raport cuproprietarul, va putea refuza să transmită bunul în cazul în careproprietarul va înainta o acţiune în revendicare. În asemenea cazuri instanţade judecată trebuie să refuze în satisfacerea acţiunii în revendicare. Cutoate acestea, acţiunea în revendicare urmează să fie satisfăcută, dacă se vadovedi, că posesorul (arendaşul, depozitarul, uzufructuarul, creditorulgajist ...), care are un drept de posesie în raport cu proprietarul (dreptsuperior) a obţinut posesia asupra bunului prin violenţă sau prin dol.(3) Legiuitorul obligă atât dobînditorul de bună-credinţă, cît şi cel de rea-credinţă să asigure integritatea bunurilor aflate în posesia lor. Obligaţiarespectivă ia naştere pentru dobînditorul de bună-credinţă din momentulîncetării bunei-credinţe. Buna-credinţă încetează în momentul în care acestaa aflat sau trebuia să afle că posesiunea este nelegitimă sau când a primit ocitaţie în urma acţiunii intentate de către proprietar prin care i se cererestituirea bunurilor. Pentru dobînditorul de rea-credinţă obligaţia de aasigura integritatea bunurilor survine din momentul dobândirii posesiunii.Dacă posesorul de bună-credinţă sau de rea-credinţă sunt culpabili de

neexecutarea obligaţiei de asigurare a integrităţii bunurilor, atunci eirăspund faţă de proprietar pentru deteriorarea, pieirea bunului, precum şi desurvenirea altor consecinţe datorită cărora bunul nu poate fi restituit.(4) Intentarea acţiunii de revendicare de către proprietar creează anumiteefecte juridice, în dependenţă de faptul dacă este sau nu admisă. În cazulrespingerii acţiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continuasă-l deţină, astfel încât acţiunea în revendicare intentată nu va producenici un efect juridic. În cazul în care acţiunea va fi satisfăcută, se varecunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului mobil sauimobil. În acest, al doilea, caz va trebui hotărâtă soarta veniturilorobţinute sau care ar fi putut fi obţinute, ca rezultat al folosirii bunuluirevendicat. De asemenea, în cazul satisfacerii acţiunii în revendicareurmează să se decidă şi soarta tuturor cheltuielilor necesare pentruîntreţinerea şi reparaţia bunului, precum şi soarta îmbunătăţirilor făcute deposesor e perioada posesiei. Comparativ cu Codul Civil din 1964, în acest actnormativ normele respective sunt cuprinse nu în capitolul dedicat apărăriidreptului de proprietate ci în cadrul capitolului dedicat posesiei ca starede fapt, respectiv în art. 310-312 (a se vedea comentariul articolelor 310-312). (5) Cel ce a dobândit posesia prin samavolnicie sau prin săvârşirea uneiinfracţiuni este un posesor de rea-credinţă, de acea răspunderea unuiasemenea posesor faţă de proprietar este mai dură. Legiuitorul a stabilitposibilitate de a cere de la posesorul, care a dobândit posesia prinsamavolnicie sau prin săvârşirea unei infracţiuni, şi repararea tuturorprejudiciilor în conformitate cu normele privind răspunderea delictuală.Astfel, de la un asemenea posesor, proprietarul poate cere şi reparareavenitului ratat.

Articolul 375. Revendicarea de către proprietar a bunurilor aflate în posesiunea unui dobînditor de bună-credinţă

(1) Dacă un bun a fost dobîndit cu titlu oneros de la o persoana care nua avut dreptul să-l înstrăineze, proprietarul poate sa-l revendice de ladobînditorul de bună-credinţă numai în cazul în care bunul a fost pierdut deproprietar ori de persoana căreia bunul a fost transmis de proprietar înposesiune sau dacă i-a fost furat unuia ori altuia, sau a ieşit în alt moddin posesiunea acestora, fără voia lor.

(2) Dacă bunurile au fost dobîndite cu titlu gratuit de la o persoanacare nu avea dreptul să le înstrăineze, proprietarul este în drept să-şirevendice bunurile în toate cazurile.

(3) Banii, titlurile de valoare la purtător şi bunurile dobîndite lalicitaţie nu pot fi revendicate de la un dobînditor de bună-credinţă.

(1) Revendicarea bunurilor de la dobînditorul, care a încălcat dreptul deproprietate (de exemplu a furat bunul de la proprietar, şi-a însuşit bunulgăsit, care a fost pierdut de către proprietar etc.), adică de ladobânditorul de rea-credinţă, se admite în toate cazurile. Dar de cele maidese ori, bunurile ieşite din posesia proprietarului trec ulterior de la opersoană la alta. În acest caz posibilitatea de revendicare depinde de faptuldacă ultimul dobînditor este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Prinurmare, legiuitorul îngrădeşte dreptul proprietarului de a-şi revendica

bunurile sale. Necesitatea introducerii unor asemenea limitări estecondiţionată de asigurarea protecţiei intereselor participanţilor lacircuitul civil şi anume îl protejează pe dobînditorului de bună-credinţă.Dobînditor de bună-credinţă este considerată persoana care întruneştecondiţiile art. 307. Modalitatea de revendicare a bunurilor de ladobânditorii de bună-credinţă este în dependenţă de caracterul cu care a fostdobîndit bunul, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit. Dacă bunul a fostdobîndit cu titlu oneros, apărarea dreptului de proprietate se determină îndependenţă de faptul dacă bunul a ieşit din posesiune cu voia sau fără voiaproprietarului sau din posesiunea persoanei căreia i s-a încredinţa bunul.Legiuitorul în art. 375 a considerat că bunurile au ieşit din posesiunea lorfără voia acestora în următarele trei cazuri: - bunul a fost pierdut de către proprietar sau de persoana căreia acesta i-afost transmis de proprietar în posesie;- bunul a fost furat de la unul sau de la altul;- bunul a ieşit din posesia acestora în alt mod, fără voia lor. Ieşirea bunurilor din posesia proprietarului sau din posesia persoaneicăreia acest bun i-a fost transmis de proprietar cu voinţa lor, excludeposibilitatea revendicării bunurilor de la dobînditorul de bună-credinţă carel-a dobîndit cu titlu oneros. Dacă iniţial bunul a ieşit din posesiaproprietarului cu acordul lui (de exemplu, a fost transmis în arendă, iar peurmă vândut de arendaş unei terţe persoane ilegal, adică neavând acordulproprietarului), el nu poate fi obiect al revendicării, deoarece proprietarulîn situaţia dată a greşit în alegerea contragentului (în exemplu nostru - înalegerea arendaşului), şi în acest caz proprietarul poartă personalrăspundere de consecinţele negative care au survenit ca rezultat alacţiunilor săvârşite (darea în arendă). Dobânditorul de bună-credinţă,procurând bunul de la arendaş în mod ireproşabil. Astfel, conchidem că dacă proprietarul a transmis bunul în posesie alteipersoane în baza unui contract de arendă sau de depozit, iar ultimul a abuzatde încrederea proprietarului şi a înstrăinat bunul unei persoane care estedobînditor de bună-credinţă, atunci proprietarul nu poate să-şi revendicebunul din posesia dobînditorului. În acest caz, proprietarul este în drept săintenteze acţiune în judecată şi să ceară de la persoana căreia i-aîncredinţat bunul recuperarea prejudiciului cauzat. (2) Prin intermediul alin. 2 legiuitorul a instituit regula de revendicare abunurilor din posesia dobînditorului de bună-credinţă, care le-a dobîndit cutitlu gratuit. Astfel, dacă în cazul dobândirii bunurilor cu titlu onerosrevendicare este posibilă doar în anumite cazuri strict stabilite în lege,pentru bunurile dobândite cu titlu gratuit (cum ar fi prin moştenire, donareetc.) este instituită o altă regulă. Regula constă în faptul că bunuriledobândite cu titlu gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să-lînstrăineze, pot fi revendicate de către proprietar, chiar dacă dobînditoruleste de bună-credinţă. Deci, posesorul de bună-credinţă, care a dobânditbunul cu titlu gratuit este obligat în toate cazurile, cu respectareatermenelor de prescripţie, să restituie bunul proprietarului.

(3) Conform prevederilor alin.3 sunt prevăzute temeiurile cândproprietarului i se interzice revendicarea bunurile sale de la dobînditorulde bună-credinţă. Imposibilitatea de revendicare de către proprietar abunurilor sale de la dobînditorul de bună-credinţă operează numai în privinţaurmătoarelor bunuri:

- banii;- titlurile de valoare la purtător;

- bunurile dobîndite la licitaţie. Revendicarea banilor şi titlurilor de valoare la purtător este admisănumai în cazurile în care aceste bunuri sunt individualizate.Individualizarea acestor bunuri se face prin fixarea numărului, seriei saualtor date de identificare. În acest caz regimul juridic al banilor şititlurilor de valoare la purtător este analogic regimului juridic albunurilor individual-determinate. Prin urmare, dacă banii şi titlurilor devaloare la purtător n-au fost individualizate, ele nu pot fi revendicate, darproprietarul este în drept să ceară repararea prejudiciului. Trebuie de accentuat că imposibilitatea de revendicare de cătreproprietar a acestor bunuri are loc numai în cazul în care dobînditorul estede bună-credinţă, indiferent de modalitatea de dobândire a acestora, fie cutitlu oneros fie cu titlu gratuit. Buna-credinţă se prezumă până la probacontrarie. Sarcina probaţiunii revine reclamantului, adică proprietarului încazul intentării acţiunii în revendicare.

Articolul 376. Cererea privind înlăturarea încălcărilor care nu sînt legate de privarea de posesiune

(1) Dacă dreptul proprietarului este încălcat în alt mod decît prinuzurpare sau privare ilicită de posesiune, proprietarul poate cere autoruluiîncetarea încălcării. El poate cere, de asemenea, despăgubiri pentruprejudiciul cauzat. Pot fi solicitate despăgubiri şi în cazul în care nu secere încetarea încălcării sau executarea acestei cerinţe este imposibilă.

(2) Dacă există temei de a presupune ca se vor face încălcări ulterioare,proprietarul poate intenta o acţiune negatorie.

(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) nu se aplică dacă proprietarul trebuie,în temeiul legii şi al drepturilor unor alte persoane, să admită influenţăasupra bunului.

(1) Dreptul de proprietate poate fi încălcat nu numai ca rezultat allipsirii proprietarului de posesia bunului său. Persoanele terţe pot săvârşiasemenea acţiuni care, deşi nu-l lipsesc pe proprietar de posesia bunului,totuşi îl împiedică pe ultimul să-şi exercite în deplinătate prerogativeledreptului de proprietate. În conformitate cu prevederile articoluluicomentat, proprietarul este în să ceară înlăturarea încălcărilor dreptului deproprietate chiar dacă asemenea încălcări nu au ca efect lipsireaproprietarului de posesie. Apărarea dreptului de proprietate în aceste cazurise face cu ajutorul acţiunii negatorie, prin care se înţelege cerinţaproprietarului posesor al bunului către persoanele terţe privind înlăturareapiedicilor privind, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor ce îi aparţin. Acţiunea negatorie ca şi acţiunea în revendicare este o acţiune reală.Acţiunea negatorie va putea fi înaintată numai atunci când între proprietarulbunului şi persoana terţă nu există un raport obligaţional. În cazulexistenţei unui asemenea raport obligaţional, acţiunea negatorie nu va maiputea fi înaintată. În cazul acţiunii negatorii, reclamant este proprietarul bunului. Deasemenea, au dreptul de a înainta acţiunea negatorie şi persoanele, care,deşi nu sunt proprietari, însă deţin în posesie bunurile în baza legii sau aunui contract. Iar pârâţii sunt considerate persoanele care împiedicăexercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor proprietarului.

Pentru ca acţiunea negatorie să fie satisfăcută, este destul faptulsăvârşirii acţiunilor ce împiedică exercitarea folosirii şi dispoziţieibunurilor şi ca aceste acţiuni să fie ilegale, în caz contrar proprietarulnu este în drept să înainteze acţiunea negatorie. De exemplu, nu se va puteaînainta o acţiune negatorie în cazul în care lângă o casă de locuit a fostsăpat, în conformitate cu hotărârea organului de resort, un şanţ. În acestcaz poate fi contestată legalitatea hotărârii organului de resort, dar nuprin acţiunea negatorie, ci printr-o altă acţiune. În aceste acţiuni, obiectul revendicărilor constă în înlăturareapiedicilor aduse proprietarului, ca rezultat al săvârşirii acţiunilor ilegaledin partea persoanelor terţe. Aceste încălcări trebuie să existe la momentulînaintării acţiunii negatorii. De aceea acţiunea negatorie esteimprescriptibilă, adică termenul de prescripţie nu are efect asupra acestorraporturi juridice. Proprietarul bunului va fi îndreptăţit de asemenea să ceară şi reparareaprejudiciului cauzat în legătură cu încălcările dreptului de proprietate.Despăgubirile pot fi cerute chiar şi în cazurile în care acţiunea negatorienu se înaintează, ori înaintarea acestea nu este posibilă (spre exempluacţiunile ce prejudiciau exercitarea normală a dreptului de proprietate auîncetat).

(2) Acţiunea negatorie poate fi intentată nu numai în cazurile în carepiedicile sunt deja real create, dar şi în cazurile în care sunt createasemenea situaţii care dau temei de a presupune că ulterior vor fi createpiedici în exercitarea dreptului de proprietate. Astfel, acţiunea negatorieeste îndreptată şi asupra eventualelor încălcări care pot apărea pe viitor.Asemenea acţiune poate fi intentată spre exemplu în temeiul art. 380, cîndproprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare pentru prevenireapericolului de prăbuşire a construcţia pe terenul proprietarului.

(3) Proprietarul nu este îndreptăţit să recurgă la intentarea acţiuniinegatorii în cazurile în care conform legii şi a drepturilor unor persoaneproprietarul este obligat să admită influenţa asupra bunurilor sale, precumar fi în cazul dreptului de vecinătate art. 378, 381-385, 391-392 etc.

Capitolul VDREPTUL DE VECINATATE

Articolul 377. Obligaţia de respect reciproc

Proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile învecinate,pe lângă respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege, trebuiesă se respecte reciproc. Se consideră vecin orice teren sau alt bun imobil deunde se pot produce influenţe reciproce.

Dreptul de proprietate este după conţinutul său cel mai larg drept real,care conferă titularului dominaţia totală asupra bunurilor sale, fiind undrept absolut, perpetuu şi exclusiv. Conform alin. 1 al art. 315,proprietarul are dreptul de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asuprabunurilor sale şi le exercită în mod exclusiv, în nume şi interes propriu,fără intervenţia altor persoane. În virtutea dreptului de proprietate,proprietarul este îndreptăţit să efectueze cu bunurile sale, în principiu,orice acţiuni. Dar realizarea prerogativelor proprietarului în deplinătatea

lor poate să se reflecte negativ asupra intereselor altor membri aisocietăţii, precum şi asupra societăţii în întregime. Din aceste considerentelegiuitorul a recurs la stabilirea unor îngrădiri în exercitarea dreptului deproprietate. Astfel, temelia îngrădirilor dreptului de proprietate se conţinela art. 46 alin. 5 din Constituţie, conform căruia proprietarul este obligatla respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şiasigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcinicare, potrivit legii, revin proprietarului, precum şi la art. 315 alin. 3,care prevede că dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau dedrepturile unui terţ. Scopul principal în stabilirea îngrădirilor dreptuluide proprietate constă în crearea condiţiilor necesare pentru a face posibilăo conlocuire a membrilor societăţii. Printre îngrădirile dreptului deproprietate se enumără şi dreptul de vecinătate, care reprezintă o limitarelegală a dreptului de proprietate şi cu o sferă de aplicare redusă. Acesta seexplică prin faptul că normele dreptului de vecinătate sunt aplicabile numaiîntre proprietarii terenurilor sau bunurilor imobile vecine. Vecinătatea esteo stare de fapt care generează anumite drepturi şi obligaţii pentruproprietarii terenurilor sau altor bunuri imobile de unde se pot produceinfluenţe reciproce. Pentru asemenea situaţii legea instituie pentruproprietarii terenurilor vecine sau a altor bunuri imobile obligaţia generalăde a se respecta reciproc.

Articolul 378. Influenţa vecină admisibilă

(1) Proprietarul terenului sau al unui alt bun imobil nu poate interziceinfluenţa pe care o exercită asupra bunului său gazul, aburul, mirosul,funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similarăprovenită din terenul vecin dacă nu împiedică proprietarul în folosireabunului sau dacă încalcă nesemnificativ dreptul acestuia.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care influenţa esteconsiderabilă, dar este produsă de folosirea obişnuită a unui alt teren şi nupoate fi înlăturată prin măsuri justificate economic. Dacă este obligat săsuporte o asemenea influenţă şi dacă aceasta depăşeşte folosirea recunoscutăobişnuită în localitatea respectivă şi limitele economice admisibile,proprietarul poate cere proprietarului de teren care cauzează influenţă ocompensaţie corespunzătoare în formă bănească.

(1) În conformitate cu prevederile aliniatului 1 al articolului 378legiuitorul obligă proprietarul terenului sau a altui bun imobil să suporteinfluenţa pe care o exercită asupra bunului său o serie de factori, precum:gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau oaltă influenţă similară provenită din terenul vecin, dar numai cu condiţia căaceste influenţe nu împiedică proprietarul în folosirea lucrului. Totodată,proprietarul terenului sau a unui alt bun imobil va fi obligat să suporteaceste influenţe şi în cazul în care acestea încalcă dreptul lui, darîncălcarea este nesemnificativă. Adică proprietarul are posibilitate încontinuare să posede şi să folosească lucrul său, fiindu-i create uneleincomodităţi nesemnificative.

(2) Proprietarul terenului sau altui bun imobil este obligat să suporteinfluenţele pe care le exercită asupra bunului factorii menţionaţi la alin. 1din prezentul articol şi în cazul în care influenţa este considerabilă, dareste produsă de folosirea obişnuită a unui alt teren şi nu poate fi

înlăturate prin măsuri justificate economic, ca exemplu poate servi aflareaterenului sau imobilului proprietarului în apropierea unei uzine careactivează permanent şi provoacă zgomot puternic în procesul de lucru. Daresenţial este faptul că zgomotul este provocat de exploatarea obişnuită auzinei şi nu poate fi înlăturat ca rezultat al unor măsuri economicjustificate, fiindcă în caz contrar ar fi imposibilă sau dificilăfuncţionarea uzinei. Proprietarul de teren sau alt bun imobil este obligat săsuporte şi acele influenţe considerabile care depăşesc folosirea recunoscutăobişnuită în localitatea respectivă, precum şi limitele economice admisibile.Dar în schimbul suportării unor asemenea influenţe el poate cere de laproprietarul care cauzează influenţele respective o compensaţiecorespunzătoare în formă bănească. Calificarea influenţelor ca fiindnesemnificative sau considerabile, precum şi stabilirea cuantumulcompensaţiei revine instanţei de judecată, ca rezultat al cercetăriicircumstanţelor cauzei, precum şi a argumentelor aduse de părţi.

Articolul 379. Atentarea inadmisibilă

(1) Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau exploatării unorconstrucţii sau instalaţii despre care se poate afirma cu certitudine căprezenţa şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său.

(2) Dacă construcţia sau instalaţia a fost ridicată respectîndu-sedistanţa de la hotar stabilită de lege, demolarea sau interzicereaexploatării acestora poate fi cerută doar în cazul în care afectareainadmisibilă s-a produs în mod evident.

(1) În temeiul prevederilor aliniatului 1 al art. 379, proprietarulterenului sau altui bun imobil nu este obligat să suporte influenţa provenitădin terenul vecin, cu condiţia că această influenţă atentează în modinadmisibil asupra utilizării terenului său. Prin urmare, proprietarul esteîn drept să ceară interzicerea ridicării sau expluatării unor construcţii sauinstalaţii despre care se poate afirma cu siguranţă că atît prezenţa acestoracît şi utilizarea lor atentează în mod inadmisibil asupra terenului său.Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau expluatării unorconstrucţii sau instalaţii prin înaintarea unui aviz celui care intenţioneazăsă ridice sau să exploateze construcţii sau instalaţii, iar în cazul în careavizul este lăsat fără răspuns şi acţiunile nu sunt încetate, proprietaruleste în drept să recurgă la intentarea unei acţiuni negatorii în conformitatecu prevederile alineatului 2 al art. 376.

Astfel, amplasarea unui atelier de tinichigerie, împreună cu o rampă dereparaţie auto, în imediata apropriere a locuinţei vecinului şi exploatareaacestuia, cu efectul producerii unor zgomote, gaze şi mirosuri poluante suntfapte care întrec limitele unei vecinătăţi tolerabile şi ca consecinţăinstanţa de judecată va dispune desfiinţarea construcţiilor.

(2) Ridicarea unei construcţii sau instalaţii cu respectarea distanţei dela hotar nu pot fi respectiv demolată sau interzisă exploatarea, chiar dacăse exercită o influenţă inadmisibilă, cu excepţia cazurilor cînd afectareainadmisibilă s-a produs în mod evident (vădit). În cazul în care afectareadeşi este inadmisibilă, dar nu s-a produs în mod evident, proprietarul nu vafi în drept să ceară demolarea construcţiei sau interzicerea exploatăriiinstalaţiilor.

Articolul 380. Cererea de înlăturare a pericolului de prăbuşire

Dacă există pericolul prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin pesteterenul său, proprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare pentruprevenirea acestui pericol.

În temeiul prevederilor articolului comentat, proprietarul este îndreptul, în cazul existenţei pericolului prăbuşirii construcţiei de peterenul vecin, să ceară vecinului să ia măsurile necesare pentru a preveniacest pericolul. Legiuitorul i-a conferit proprietarului acest drept pentrua-i da posibilitate să se apere împotriva unor eventuale prejudicieri. Dinconţinutul normei rezultă că legiuitorul acordă posibilitate vecinilor săsoluţioneze diferendele pe cale amiabilă, iar în cazul în care nu se ajungela un numitor comun – să recurgă la intervenţia instanţei de judecată.Astfel, în cazul în care proprietarul a cerut vecinului să ia măsurilenecesare pentru a preveni pericolului de prăbuşire, dar vecinul nu aîntreprins nici o acţiune în acest sens, proprietarul este în drept să seadreseze în instanţa de judecată cu a acţiune negatorie conform prevederiloralin. 2 al art. 476. Prin intermediul acţiunii negatorii proprietarul areposibilitate să se apere nu numai în cazul în care îi sunt create piedici înexercitarea dreptului de proprietate, dar şi atunci cînd există temei apresupune că se vor face încălcări ulterioare ale dreptului de proprietate.

Articolul 381. Folosirea apelor

(1) Cursurile de apa şi pînza freatică din mai multe terenuri nu pot fideviate sau manipulate de proprietarul oricărui teren astfel încît cantitateasau calitatea apei să fie modificată în dezavantajul proprietarului unui altteren.

(2) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica în nici un felcurgerea firească a apelor provenite de pe terenul superior.

(3) Dacă curgerea apei de pe terenul superior cauzează prejudiciiterenului inferior, proprietarul acestuia din urmă poate cere autorizareainstanţei de judecată de a face pe terenul său lucrările necesare schimbăriidirecţiei apelor, suportînd toate cheltuielile aferente. La rîndul său,proprietarul terenului superior este obligat să nu efectueze nici o lucrarede natură să agraveze situaţia terenului inferior.

(1) Prevederile alin. 1 instituie interdicţia pentru proprietaruloricărui teren să efectueze asemenea lucrări care ar duce la devierea saumanipularea cursurile de apă şi a pînzei freatică (apa care se află pe primulstrat impermiabil de la suprafaţa pămîntului şi care alimentează frecventizvoarele, fîntînile, etc.) din mai multe terenuri şi ca rezultat să semodifice cantitatea sau calitatea apei în dezavantajul proprietarului unuialt teren.

(2) Proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte scurgereaapelor provenite de pe terenul superior decît dacă curgerea este firească,adică este rezultatul unui fenomen natural. Prin curgere firească a apelor seau în vedere apele care rezultă din configuraţia locurilor, cum ar fiscurgerea apelor rezultate din ploi, din topirea zăpezii, din infiltraţie,apele rezultate dintr-un izvor natural, adică curgerea apelor să nu fie

rezultatul activităţii proprietarului terenului superior, în caz contrar sevor aplica prevederile art. 382. Prin urmare, pentru ca scurgerea să fiefirească (naturală) sunt necesare realizarea următoarelor condiţii:

a) apele să fie naturale, adică să provină din ploaie sau din izvoare.Apele murdare sau menajere nu sunt ape naturale.

b) apele naturale să fi căzut pe terenul superior şi numai apoi să sescurgă , fără intervenţia omului, pe terenul inferior, datorită panteinaturale a terenului.

Proprietarul trebuie să sufere nu numai scurgerea apelor, dar şi amaterialelor duse de apă: nisip, nămol etc.

Legiuitorul obligă proprietarul terenului inferior să primească curgereaapelor naturale. În scopul realizării acestei obligaţii el nu are dreptul săpună vreun obstacol la scurgerea naturală a apelor din fondul superior.Proprietarul terenului inferior nu poate prin lucrările care le-ar face nicisă împiedice, nici să îngreuieze scurgerea în paguba terenului superior. Dacăproprietarul terenului inferior uzează de dreptul de a se îngrădi, el esteobligat să lase în zid sau îngrădire deschideri suficiente pentru trecereaapei. Proprietarul terenului inferior nu are nici o obligaţie pozitivă, cumar fi cea de a face lucrări pentru asigurarea scurgerii. Dacă, contrarprevederilor legii, proprietarul terenului inferior creează obstacole lacurgerea naturală a apelor de pe terenul superior, proprietarul terenuluisuperior are dreptul să ceară înlăturarea obstacolelor, piedicilor pecheltuiala proprietarului terenului inferior, precum şi obligarea acestuia ladaune-interese, dacă este cazul. În cazul în care pe terenul superior este uniaz, care se revarsă pe terenul inferior prin creşterea apelor în caz deploaie, proprietarul terenului inferior are dreptul să facă lucrărilenecesare pentru a împiedica revărsarea, cu condiţia că aceste lucrări să nuprovoace revărsări pe terenurile vecine. Nu este exclus faptul produceriianumitor piedici naturale pe terenul inferior care opresc scurgerea apelor depe terenul superior. În acest caz piedicile trebuie înlăturate de pe terenulinferior de către proprietarul terenului inferior, dacă ele sunt urmări aleunui fapt imputat acestuia. În caz contrar, el este obligat să permităproprietarului terenului superior să înlăture piedicile.

Terenurile care fac parte din domeniul public tot sunt obligate săsuporte povara scurgerii apelor naturale.

(3) Proprietarul inferior are dreptul să facă pe terenul său oricelucrare pentru a uşura sarcina sa, cu condiţia de a nu vătăma vecinii săi saupe proprietarul terenului superior. Cu atît mai mult, proprietarul terenuluiinferior are dreptul de a efectua lucrările necesare pentru a schimbadirecţia apelor în cazul în care curgerea apei de pe terenul superiorcauzează prejudicii terenului inferior. Schimbarea direcţiei cursului apei seefectuează doar cu permisiunea prealabilă a instanţei de judecată. Toatecheltuielile legate de schimbarea cursului apelor sunt suportate deproprietarul terenului inferior. Dacă proprietarul terenului inferior esteobligat să nu împiedice scurgerea în dauna terenului superior, la rîndul săuproprietarul terenului superior nu poate face nici o lucrare pentru a agravapovara terenului inferior. Aceasta este o consecinţă a caracterului naturalal limitării: omul nu poate interveni în crearea sau agravarea acesteipoveri. De aici rezultă şi consecinţa, că proprietarul superior nu poate niciinfecta apa, nici modifica cursul ei, aşa încît să provoace scurgerea, pefondul inferior, a unui volum mai mare sau a unui curent mai puternic de apă.În asemenea situaţii proprietarul inferior este în drept să refuze primirea

unei asemenea agravări a sarcinii sale, obligînd pe proprietarul superior să-i pună capăt sau ar putea să ceară despăgubiri.

Articolul 382. Regulile speciale de folosire a apei

(1) Proprietarul terenului inferior nu poate împiedica curgerea provocatăde proprietarul terenului superior sau de alte persoane, aşa cum este cazulapelor care ţîşnesc pe acest din urmă teren, datorită unor lucrări subteraneîntreprinse de proprietarul terenului superior, cazul apelor provenite dinsecarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-un scop casnic,agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precedă vărsareaîntr-un curs de apă sau într-un şanţ.

(2) În cazul prevăzut la alin.(1), proprietarul terenului superior esteobligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere care ar aduce prejudiciiminime terenului inferior, rămînînd obligat la plata unei despăgubiri justeşi prealabile către proprietarul acestuia din urmă.

(3) Prevederile alin.(1) şi (2) nu se aplică atunci cînd pe terenulinferior se află o construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă, sauun cimitir.

(1) Art.382 face excepţie de la prevederile art. 381 şi se referă nu lacurgerea firească a apelor, ci la scurgerea provocată de către proprietarulterenului superior. În temeiul prevederilor aliniatului 1 al articolului 382proprietarul terenului inferior este obligat să suporte şi să nu împiedicecurgerile de apă provocate atît de proprietarul terenului superior, cît şi dealte persoane, precum ar fi de exemplu uzufructuarul. Proprietarul terenuluiinferior este obligat să suporte curgerea apelor care ţîşnesc la suprafaţă depe terenul superior care rezultat al unor lucrări subterane efectuate depersoanele indicate, precum şi cursurile de apă care au provenit ca rezultatal secării terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite în scop casnic,agricol sau industrial. Proprietarul terenului inferior este obligat săsuporte această povară dar numai în cazul în care curgerea precedă vărsareaapelor într-un curs de apă sau într-un şanţ. În caz contrar, proprietarulterenului inferior nu este obligat să suporte povară scurgerilor de apăprovocate de proprietarul terenului superior.

(2) Dacă se realizează condiţiile aliniatului 1 al articolului dat,proprietarul terenului superior este obligat să întreprindă o serie deacţiuni care ar diminua povara proprietarului terenului inferior. Astfel,proprietarul terenului superior este obligat să aleagă calea şi mijloacele descurgere care ar aduce prejudicii minime proprietarului terenului inferior,fiind obligat să-i plătească ultimului despăgubiri juste şi prealabile.Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la acordul comun al proprietarilor,iar în caz de divergenţe prin hotărîre judecătorească.

(3) Prin intermediul alin. 3 se instituie excepţia de la regulilespeciale de folosire a apelor. Astfel, chiar dacă se realizează condiţiilealineatelor 1 şi 2, proprietarul terenului inferior nu va fi obligat săsuporte povara scurgerii apelor în cazul în care pe terenul inferior esteamplasată o construcţie împreună cu grădina şi curtea aferentă sau uncimitir.

Articolul 383. Captarea apei

Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apelenaturale şi artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca,pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveran opus lucrări utile decaptare a apei.

În conformitate cu prevederile art. 383, proprietarul unui teren esteinvestit cu dreptul a efectua unele lucrări pe terenul vecin riveran pentru afolosi cît mai efectiv terenul său. Proprietarul beneficiază de acest dreptîn cazul în care vrea să folosească apele naturale sau artificiale de carepoate să dispună în mod efectiv pentru irigarea terenului său. Pentru aceastael este în drept să facă pe terenul riveran opus, exclusiv pe cheltuiala sa,lucrările utile pentru captarea apei.

Articolul 384. Surplusul de apa

(1) Proprietarul căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curenteeste obligat ca, în schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri, să ofereacest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară terenului săudecît cu o cheltuială excesivă.

(2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia menţionată la alin.(1)pretinzînd că ar putea da surplusului de apa o altă destinaţie decîtsatisfacerea necesităţilor curente. El poate însă cere proprietarului aflatla nevoie despăgubiri suplimentare cu condiţia că va dovedi existenţa reală adestinaţiei pretinse.

(1) Conform prevederilor alin.1 al art. 384, proprietarul, care aresurplus de apă utilizate pentru necesităţile curente, este obligat să ofereacest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară terenului săudecît cu cheltuieli excesive. Proprietarul este obligat să ofere surplusul deapă, dar această oferire nu este gratuită, deoarece cel care va beneficia deacest surplus este obligat să-l despăgubească în mod prealabil şi just peproprietar. Prevederile acestei norme se aplică numai în privinţa apelor,utilizarea cărora este legată de necesităţile curente. Utilizarea apei pentrunecesităţi curente se are în vedere folosirea acestora în calitate de apăpotabilă, pentru adăpatul vitelor etc., adică pentru necesităţilegospodăreşti.

(2) Proprietarul este obligat să ofere surplusul de apă utilizat pentrunecesităţile curente şi în cazul în care are posibilitatea să dea surplusuluide apă o altă destinaţie, decît cea de satisfacere a necesităţilor curente.În acest caz, proprietarul are dreptul să ceară de la proprietarul care ducelipsă de apă pentru necesităţile curente despăgubiri suplimentare.Proprietarul va fi îndreptăţit la despăgubiri suplimentare pentru oferireasurplusului de apă numai cu condiţia că va dovedi existenţa reală adestinaţiei pretinse.

Articolul 385. Conservarea drepturilor dobîndite ale proprietarului terenului inferior

(1) Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului de pe terenulsău cu condiţia de a nu aduce atingere drepturilor dobîndite de proprietarulterenului inferior.

(2) Proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbecursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apăpentru necesităţile curente.

(1) Alin. 1 al art. 385 dispune că cel ca are un izvor pe proprietatea sapoate face orice întrebuinţare cu el. Este vorba despre o simplă chestiune deproprietate: proprietarul terenului are un drept de proprietate asupraizvorului. Astfel, el este proprietarul absolut al izvoarelor aflate peproprietatea sa şi a apelor care izvorăsc din ele. Art. 385 alin. 1 reflectăprincipiul potrivit căruia proprietarul este şi proprietarul a tot ce segăseşte ascuns în pămînt. Proprietarul care are un izvor pe proprietatea saîl poate întrebuinţa după bunul său plac. Chiar dacă apele izvoarelor nu i-arfolosi la nimic, nici chiar pentru agrement, proprietarul are dreptul sădispună de ele cum va crede de cuviinţă. Proprietarul are dreptul săîntrebuinţeze apele lui la orice lucrări agricole sau industriale, însă dacăapoi le dă drumul să curgă pe fondul inferior el nu are dreptul să lealtereze, ci să le dea drumul în starea lor de curăţenie iniţială, subsancţiunea în caz contrar de a repara prejudiciul cauzat. Însă exercităacestor drepturi asupra izvorului său nu este nelimitată, deoareceproprietarul terenului nu poate prejudicia drepturile pe care un proprietarle-a putut dobîndi asupra izvorului, prin titluri sau prescripţie. Restricţiaintrodusă ţine de domeniul reglementării unei servituţi dobîndite prin titlusau prescripţie, adică prin fapta omului, şi nu se referă la instituirea uneilimitări a dreptului de proprietate.

(2) Alin. 2 al art. 385 se referă propriu-zis la o limitare, restricţie adreptului de proprietate. Conform prevederilor acestui alineat, proprietarulterenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbe cursul dacă prinaceastă schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apa necesară pentrunecesităţile curente. Regula instituită trebuie interpretată în mod larg, aşaîncît proprietarul nu va putea nu numai să schimbe cursul, dar în genere, nuva putea face nimic pentru i-a lipsi pe locuitori de folosinţa apei,infectînd-o de exemplu cu substanţe vătămătoare. Prin necesităţi curente seare în vedere faptul ca apa să fie de absolută trebuinţă, necesară pentrutrebuinţele casnice ale locuitorilor şi pentru adăpatul vitelor, nu şi pentrualte necesităţi. Locuitorii unei localităţi nu vor putea invoca prevederilealin. 2 art. 385 sub motivul că apa le este necesară pentru proprietăţile eicurative. Prevederile alin. 2 se aplică şi în cazul în care locuitoriilocalităţii ar putea să-şi procure apa necesară prin săparea unei fîntîni.Dispoziţia alin. 2 are în vedere orice fel de izvoare, indiferent de debitullor şi se referă numai la apa curgătoare, dar nu se referă la apele defîntîni, iazuri, mlaştini etc. Astfel, legiuitorul a instituit o limitare aproprietarului cu scopul protejării intereselor unei colectivităţi. Prinurmare, dreptul de a se folosi de apele izvorului nu va putea fi revendicatde către unul sau mai mulţi locuitori izolaţi numai în folosul lor.

Articolul 386. Picătura streşinii

Acoperişul trebuie să fie construit astfel încît apa, zăpada sau gheaţasă cadă exclusiv pe teritoriul proprietarului.

Conform prevederilor art. 386 proprietarul este obligat să-şiconstruiască acoperişul astfel încît streaşina să nu permită ca apa, zăpadasau gheaţa să cadă pe teritoriul vecin. Rezultă că un proprietar nu aredreptul să facă ca streaşina să intre pe teritoriul vecinului. Pentru a seconforma cerinţei legale, el trebuie să lase între peretele său şi fondulvecin o bucată de teren suficientă pentru a face posibil ca apa, zăpada saugheaţa să cadă de pe streaşină exclusiv pe teritoriul său. Odată ce apa,zăpada sau gheaţa au căzut de pe streaşină pe terenul său, proprietarul numai este ţinut de careva obligaţii, precum ar fi obligaţia de a împiedicarăspîndirea lor pe terenul vecin. Această concluzie rezultă din prevederilealin. 2 al art. 381, prin care proprietarul terenului inferior nu poateîmpiedica în nici un fel curgerea firească a apelor provenite de pe terenulsuperior, adică este obligat să suporte scurgerea naturală a apelor. Înschimb, proprietarul trebuie să ia măsuri ca apa, zăpada sau gheaţa prininfiltrare să nu cauzeze vreun prejudiciu construcţiei vecinului său (deexemplu pavarea spaţiului pe care se scurge apa de pe streaşină).

Proprietarul are dreptul să facă să cadă apa, zăpada sau gheaţa de pestreaşina sa pe un teren care este coproprietatea sa şi a vecinului său.

Proprietarul unei clădiri este prezumat că este şi proprietarul terenuluicuprins între zidul casei sale şi linia verticală ce cade de la capătulstraşinei casei pînă la pămînt. Însă aceasta este o prezumţie simplă carepoate fi combătută prin proba contrară.

Nu este exclus faptul că proprietarul să lase ca apa, zăpada sau gheaţasă cadă pe proprietatea vecină, aceasta fiind posibil doar numai în cazul încare proprietarul iniţial a dobîndit acest drept prin titlu, adică prinînţelegere cu proprietarul vecin constituie o servitute de scurgere a apelor.

Prevederile art. 386 au o aplicare generală, în sensul că sunt aplicabileatît localităţilor rurale cît şi celor urbane, fiindcă textul legii nu facenici o deosebire.

Prin prisma prevederile articolul 386 legiuitorul a reflectat unul dinprincipiile generale în materie de proprietate, conform căruia cineva aredreptul să facă orice pe proprietatea sa cu unica condiţie ca să nu lezezedrepturile vecinilor.

Articolul 387. Fructele căzute

Fructele căzute din pomi sau arbuşti pe terenul vecin se consideră fructede pe acel teren.

Conform prevederilor art. 387 legiuitorul recunoaşte dreptul deproprietate asupra fructelor căzute din pomi sau arbuşti după proprietarulterenului pe care acestea au căzut. Soluţia dată de lege în situaţiarespectivă rezultă din principiul accesiunii în temeiul căruia tot ceea ceuneşte bunul ori se încorporează în el revine proprietarului. Excepţia de laaceastă regulă rezultă din prevederile alin. 3 al art. 391, în temeiul căruiaproprietarul terenului vecin trebuie să permită accesul pe terenul său pentruridicarea fructelor care datorită unei forţe naturale sau majore au căzut peterenul vecin.

Prevederile articolului dat se aplică doar fructelor căzute, deoarecefructele care atîrnă pe ramurile care trec pe proprietatea vecinului, aparţinproprietarului arborelui. Dacă proprietarul terenului nu recurge în acest caz

la prerogativele conferite de art. 388, el este obligat, în condiţiileprevăzute la alin. 1 al art. 391, să permită accesul proprietaruluiplantaţiei pe terenul său pentru ca acesta să efectueze lucrările necesare,adică culegerea fructelor.

Articolul 388. Rădăcinile şi ramurile de pe terenul vecin

(1) Proprietarul terenului poate să taie şi să-şi oprească rădăcinile dearbori şi de arbuşti care au pătruns la el de pe terenul vecin. Aceeaşiregulă se aplică şi ramurilor de arbori şi de arbuşti ce atîrnă de pe terenulvecin.

(2) Dreptul prevăzut la alin.(1) nu se acordă proprietarului în cazul încare rădăcinile şi ramurile nu împiedică folosirea terenului său.

(1) Prevederile articolului 388 se aplică în cazul în care proprietarulvecin cu toate că a respectat distanţa de sădire a arborilor prevăzută laalin.2 art. 389 sau chiar dacă nu este prevăzută vreo distanţă, dar nu adepăşit linia de hotar (de exemplu pentru sădirea arborilor mai mic de doimetri, a plantaţiile sau gardurile vii), dar totuşi ramurile şi rădăcinileacestora trec la proprietarul terenului. În această situaţie proprietarulterenului este înzestrat cu dreptul de a tăia şi a-şi menţină rădăcinile dearbori şi de arbuşti care au pătruns de pe terenul vecin, precum şi ramurilearborilor şi arbuştilor care atîrnă de pe terenul vecin.

(2) Legiuitorul condiţionează exercitarea acestuia drept de cătreproprietarul terenului. Astfel, proprietarul va putea să taie rădăcinile şiramurile numai dacă acestea nu-i împiedică să folosească terenul său.

Articolul 389. Distanţa pentru construcţii, lucrări şi plantaţii

(1) Orice construcţie, lucrare sau plantaţie se poate face de cătreproprietarul terenului numai cu respectarea unei distanţe minime faţă delinia de hotar, conform legii, regulamentului de urbanism sau, în lipsă,conform obiceiului locului, astfel încît să nu se aducă atingere drepturilorproprietarului vecin.

(2) Arborii, cu excepţia celor mai mici de doi metri, a plantaţiilor şi agardurilor vii, trebuie sădiţi la distanţa stipulată de lege, de regulamentulde urbanism sau de obiceiul locului, dar care să nu fie mai mică de 2 metride linia de hotar.

(3) În caz de nerespectare a distanţei prevăzute la alin. (1) şi (2),proprietarul vecin este îndreptăţit să ceară scoaterea ori tăierea laînălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor pe cheltuialaproprietarului terenului pe care acestea sînt ridicate.

(1) În virtutea dreptului de proprietate care conferă cele mai largiprerogative, titularul dreptului de proprietate poate oricînd să construiascăcava pe terenul său, să efectueze anumite lucrări sau să facă plantaţii.Există doar o singură restricţie la realizarea acestui drept, şi anume aceeade a nu aduce atingeri drepturilor proprietarilor vecini. În acest contextlegiuitorul obligă proprietarul să efectueze construcţiile, lucrările sauplantaţiile cu respectarea distanţei minime faţă de linia de hotar, înconformitate cu prevederile legii, regulamentului de urbanism, iar în lipsa

acestora, conform obiceiului locului. Obiceiul locului presupune existenţa înlocalitatea respectivă a unor tradiţii constante, recunoscute de majoritateaşi aplicate a perioadă îndelungată de timp. Dovada existenţei obiceiurilorconstante şi recunoscute se face prin mărturii. Obiceiuri constante şirecunoscute sunt tradiţii care se repetă de mai multe ori şi sunt respectateca o regulă de drept, dar nu numai îngăduite. Dacă într-o localitatea existăobiceiul de a nu respecta nici o distanţă, se va aplica prevederile legii.

(2) Proprietarul este obligă să sădească arborii, fie ei fructiferi, fiene fructiferi la distanţa prevăzută de lege, regulamentul de urbanism sauobiceiul locului, distanţă care să nu fie mai mică de 2 metri de linia dehotar. Excepţie de la regula generală a constituie arborii mai mici de 2metri, plantaţiile şi gardurile vii, pentru care legiuitorul nu instituieobligativitatea respectării distanţei minime de la hotar. Astfel, arborii maimici de 2 metri, plantaţiile şi gardurile vii pot fi sădite chiar la hotar.Distanţa minimă de 2 metri este obligatorie numai în mod subsidiar, adică înlipsă de alte prevederi legale, de regulamentul de urbanism sau de obiceiullocului. Constatarea existenţei unor obiceiuri locale constante, adicăcunoscute şi aplicate ca o regulă generală, ţine de competenţa instanţei dejudecată. Obligaţia de a respecta distanţa dispare cînd proprietarulterenului a dobîndit o servitute contrarie, adică dreptul de a sădi arbori lao distanţă inferioară. Această servitute încetează şi vor fi aplicabileprevederile alin. 2 al art. 389 cînd arborii se usucă sau sunt scoşi.

(3) Alineatul 3 conţine sancţiunea nerespectării de către proprietarulterenului a prevederilor aliniatelor (1) şi (2). În acest caz proprietarulvecin la discreţia sa are dreptul că ceară fie scoaterea, fie tăierea laînălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor vii la înălţimeacuvenită. Proprietarul nu are nevoie să dovedească că suferă vreun prejudiciupentru a invoca dreptul de a cere scoaterea ori tăierea arborilor,plantaţiilor, gardurilor vii. Cheltuielile suportate în legătură cuefectuarea acestor lucrări sunt puse în sarcina proprietarului terenului pecare sunt amplasate.

Articolul 390. Depăşirea hotarului terenului învecinat în cazul construcţiei

(1) Dacă proprietarul unui teren, cu ocazia ridicării unei construcţii, aconstruit dincolo de limita terenului său, fără a i se putea imputapremeditarea sau culpa gravă, vecinul trebuie să tolereze încălcareahotarului dacă nu a obiectat pînă sau imediat după depăşirea limitei.

(2) Vecinul prejudiciat prin situaţia prevăzută la alin.(1) trebuiedespăgubit cu o rentă în bani, plătită anual, cu anticipaţie.

(3) Cel îndreptăţit la rentă poate pretinde oricînd ca debitorul său să-iachite preţul porţiunii de teren pe care s-a construit în schimbultransmiterii proprietăţii asupra acesteia.

(1) Prevederilor alineatului 1 obligă vecinul să tolereze încălcareahotarului în cazul în care acesta a fost depăşit de către proprietarul unuiteren cu ocazia ridicării unei construcţii. Vecinul este obligat să suporteaceastă povară numai în cazul în care proprietarul terenului care a ridicatconstrucţia este de bună-credinţă, adică nu poate fi învinuit de premeditaresau de culpă gravă, iar vecinul, la rîndul său este de rea-credinţă, fiindcăa observat depăşirea hotarului, dar nu a făcut obiecţii înainte sau imediat

după depăşirea limitei pentru a-i comunica constructorului depăşirea limiteişi a stopa construcţia.

(2) Dacă totuşi proprietarul terenului cu bună-credinţă a depăşit limitaterenului cu ocazia ridicării unei construcţii, iar vecinul a tolerat aceastăîncălcare. În aceste condiţii proprietarul terenului care a ridicatconstrucţia se foloseşte de terenul vecinului în temeiul dreptului desuperficie, pentru o plată corespunzătoare drept despăgubiri sub forma uneirente băneşti, plătită anual, cu anticipaţie.

(3) Vecinul obligat să suporte povara proprietarului care a construitpeste limita de teren are la dispoziţie şi altă alternativă. Ea constă înposibilitatea acestuia ca oricînd să ceară de la debitor să achite preţulporţiunii de teren pe care s-a construit în schimbul transmiteriiproprietăţii asupra acestuia. În acest context se pune problema care va fipreţul porţiunii de teren, care poate fi acceptat, preţul de piaţă, care arfi plătit. În viziunea unor practicieni, preţul de piaţă nu poate fiacceptat, deoarece el poate genera o modalitate de înstrăinare ascunsă aterenurilor. Din acest considerent vînzarea acestei porţiuni ar trebui săpoarte şi un caracter de pedeapsă pentru cel care a depăşit hotarul, de aceeaar fi oportună ideea ca preţul de vînzare să fie egal cu preţul dublu celuide piaţă. Dar deoarece legiuitorul nu specifică expres careva îngrădirireferitor la preţul terenului, rezultă că preţul terenului este acel preţ lacare au convenit păţile.

Articolul 391. Accesul pe terenul altuia

(1) Orice proprietar este obligat ca, după primirea unui aviz scris sauverbal, să permită vecinului accesul pe teritoriul său, după caz, pentruefectuarea şi întreţinerea unei construcţii, plantaţii şi efectuarea unoralte lucrări pe terenul vecin.

(2) Proprietarul care este obligat să permită accesul pe teritoriul săuare dreptul la compensarea prejudiciului cauzat doar prin acest fapt şi larestabilirea terenului în starea anterioară.

(3) În cazul în care, datorită unei forte naturale sau forte majore, unbun a pătruns pe un teren străin sau a fost transportat acolo, proprietarulterenului trebuie să permită căutarea şi ridicarea bunului, dacă nu a purcesel însuşi la căutare sau nu-l restituie. Bunul continuă să aparţinăproprietarului său, cu excepţia cazului cînd acesta renunţă la el.Proprietarul terenului poate cere ridicarea bunului străin şi aducereaterenului în situaţia anterioară.

(4) Proprietarul terenului care efectuează şi întreţine construcţii,plantaţii sau execută alte lucrări pe teritoriul său nu are dreptul săpericliteze terenul vecin sau să compromită trăinicia construcţiilor,lucrărilor sau plantaţiilor situate pe acesta.

(1) Pentru a face posibilă conlocuirea vecinilor, în conformitate cuprevederile alin. 1, proprietarul este obligat să permită accesul vecinuluipe teritoriul său. Obligarea proprietarului de a permite vecinului accesul peterenul său este posibilă doar numai după ce proprietarul a fost înştiinţaprintr-un aviz fie verbal, fie în scris prin care vecinul solicită accesulpentru a îndeplini anumite lucrări, precum efectuarea şi întreţinerea uneiconstrucţii, plantaţii sau alte lucrări pe terenul vecin.

(2) Accesul vecinului pe terenul unui alt proprietar constituie oprerogativă pe care primul o exercită în mod gratuit. Doar numai în cazul încare proprietarului terenului i se cauzează careva prejudicii ca rezultat alaccesului pe terenul său, el va putea cere compensarea prejudiciului, precumşi restabilirea terenului în starea anterioară.

(3) Conform prevederilor art. 317, care constituie regula generală, totce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se încorporează înel ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui cazfortuit, revine proprietarului, dacă legea nu prevede altceva. Astfel,conţinutul alin. 3 din articolul comentat constituie excepţia de la regulagenerală, deoarece dacă un bun din cauza forţei naturale sau forţei majore apătruns sau a fost transferat pe terenul unui alt proprietar, acesta continuăsă aparţină proprietarului său, cu condiţia că acesta nu a renunţat la el.Prin urmare, proprietarul terenului pe care se află bunurile altui proprietareste obligat în primul rînd el însuşi să-l caute sau să-l restituieproprietarului bunului, sau să-i permită ultimului singur căutarea şiridicarea bunului.

(4) În temeiul dreptului de proprietate, titularul dreptului deproprietate în vederea exercitării prerogativelor sale, este în drept peterenul său să efectueze şi să întreţină construcţii, plantaţii sau altelucrări. Însă, conform prevederile alin. 4 al articolului comentat,proprietarul terenului este obligat să respecte dreptul vecinilor. Obligaţiaproprietarului terenului care întreprinde asemenea acţiune este de a nu puneîn pericol (pereclita) terenul vecin sau a nu compromite trăiniciaconstrucţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor situate pe acesta.

Articolul 392. Trecerea prin proprietatea străină

(1) Dacă terenul este lipsit de comunicaţie prin orice cale de acces defolosinţă comună, conducte de alimentare cu apă, conducte de energieelectrică, gaze, telecomunicaţii şi altele asemenea, proprietarul poate cerevecinilor să-i permită utilizarea terenurilor lor pentru instalareacomunicaţiei necesare.

(2) Trecerea urmează a se face în condiţii de natură să aducă o minimăatingere exercitării dreptului de proprietate asupra terenului. Vecinului alcărui teren este folosit pentru acces trebuie să i se plătească o justă şiprealabilă despăgubire care, prin acordul părţilor, poate fi efectuata subformă de plată unică.

(3) Despăgubirea datorată conform alin.(2) se dublează atunci cînd lipsaaccesului este o urmare a faptei proprietarului care pretinde trecerea.

(1) Art. 392 alin. 1 reglementează dreptul de trecere prin proprietateastrăină, care constituie o restricţie a dreptului de proprietate, justificatăde o utilitate generală. Necesitatea instituirii unui asemenea drept pentruproprietarul unui terenului şi obligarea vecinilor să suporte această povarăeste dictată de situaţia naturală a terenului şi anume situarea acestuiaîntr-un loc înfundat. Prin teren înfundat se are în vedere un lot care esteînconjurat din toate părţile de alte loturi şi care nu are nici o ieşiredirectă la calea de acces comună pentru folosirea conductelor de alimentarecu apă, conductelor de energie electrică, gaze, telecomunicaţii, precum şialte instalaţii asemănătoare. Un teren se consideră înfundat nu numai atuncicînd nu are nici o ieşire la calea de acces comună, ci şi atunci ieşirea este

insuficientă pentru necesităţile exploatării terenului sau cînd ieşirea nu sepoate face direct fără inconveniente grave, precum ar fi de exemplusuportarea unor cheltuieli excesive. Aprecierea gravităţii inconvenientelorrevine instanţei de judecată. Proprietarul a cărui trecere este incomodă, nupoate obţine dreptul de trecere.

Dreptul de trecere poate fi cerut numai de către proprietarul terenuluiînfundat sau cel puţin de către cel care are asupra terenului un drept real.Astfel, uzufructuarul, uzuarul unui teren înfundat are dreptul să ceară oasemenea trecere. Arendaşul nu are dreptul să ceară trecere prin proprietateastrăină. El are numai o acţiunea împotriva proprietarului pentru ca ultimulsă-i creeze condiţiile de trecere, în caz contrar arendaşul are dreptul săceară rezilierea contractului de arendă sau plata daune-interese.

Proprietarul terenului înfundat nu dobîndeşte proprietatea terenului pecare exercită trecere. Proprietarul terenului pe care se exercită trecerea laun teren înfundat, are dreptul de a îngrădi terenul, de a dispune de el, darcu respectarea condiţiei de a nu crea piedici în exercitarea trecerii.

Prevederile alin. 1 se aplică la oricare teren înfundat, fie el îngrăditsau neîngrădit, clădit sau neclădit, urban sau rural. Povara suportăriitrecerii poate exista de asemenea în sarcina oricărui fond alăturat cu un locînfundat, chiar şi în sarcina unui fond care aparţine domeniului public.

(2) Trecerea trebuie să se facă astfel încît să cauzeze cît mai puţineincomodităţi, tulburări proprietarului terenului pe care se exercită. Aceastaînseamnă că trecerea trebuie să fie făcută pe traseul cel mai scurt întrelocul înfundat şi calea publică. Dacă trecerea pe traseul cel mai scurtcauzează mai multe pagube proprietarului terenului vecin, atunci trecerea artrebui să se facă prin locul pe unde se pricinuiesc mai puţine pagube, chiardacă traseul ar fi mai lung.

Trecerea pe proprietatea străină nu este gratuită. Astfel, proprietarulcare solicită trecerea pe proprietatea străină este obligat să despăgubeascăproprietarul, terenul căruia este folosit pentru trecere. Despăgubireatrebuie să corespunde anumitor cerinţe şi anume: ea trebuie să fie justă şiprealabilă, care poate fi achitată eşalonat în timp, iar prin acordulpărţilor poate fi efectuată sub formă de plată unică.

(3) Pentru solicitarea dreptului de trecere pe terenul vecinilor estenecesar ca proprietarul să fie lipsit de accesul la comunicaţiile defolosinţă comună, lipsirea dată trebuie să fie străină proprietarului caresolicită trecerea, adică să nu provină din vina lui. Dacă înfundareaterenului se datorează faptului proprietarului însuşi (ex.: a clădit deacurmezişul ieşirii, a înstrăinat o parte din teren), el va putea solicitatrecerea, dar va fi obligat la plata unei despăgubiri duble. De exemplu unteren nu era înfundat, dar s-a împărţit între mai mulţi proprietari prinvînzarea lui. Ca rezultat al împărţirii unul din terenuri este lipsit deieşire la drum. În asemenea condiţii, proprietarul terenului are ladispoziţie două alternative: fie să solicite trecerea de la vecin, fiindobligat în acest caz la plata unei despăgubiri duble; trecerea nu va puteafi solicitată de la vecini, ci numai copărtaşilor, care o vor datora fărădreptul de despăgubire şi fără a o pune în sarcina celorlalţi vecini, fiindcăceilalţi copărtaşi sunt obligaţi să-şi garanteze reciproc deplina folosinţă afondului. Numai dacă trecerea pe fondul copărtaşilor nu este suficientă, seva putea reclama trecerea prin terenurile vecinilor.

Articolul 393. Instalarea liniei de demarcare a hotarului

(1) Proprietarul de teren poate cere proprietarului de teren vecin să iaparte la instalarea unui hotar stabil de demarcare sau la restabilirea unuihotar deteriorat.

(2) Cheltuielile pentru demarcare se împart între vecini în mod egal dacădin raporturile existente între ei nu reiese altfel.

(1) Grăniţuire sau hotărnicie, fixarea hotarului, adică fixarea, prinsemne exterioare şi vizibile, a liniei de separaţie dintre două proprietăţivecine. Fixarea hotarului este o operaţie utilă, deoarece permitedeterminarea cu precizie a suprafeţei terenului, se pune capăt divergenţelorapărute sau chiar împiedică şi previn conflictele între vecini. Din cauzautilităţii grăniţuirii şi a interesului pe care ea o reprezintă pentru oriceproprietar, art. 393 alin. 1 stabileşte că orice proprietar de teren poatecere de la proprietarul de teren vecin să participe la instalarea unui hotarstabil sau la restabilirea celui deteriorat. Grăniţuirea este în acelaşi timpun drept şi o obligaţie pentru fiecare proprietar faţă de vecinul său. Chiarstatul poate fi obligat să procedeze la grăniţuire.

Dreptul fiecărui proprietar de a obliga pe vecinul său să participe lainstalarea liniei de demarcare este o pură facultate, pe care proprietarulpoate să o exercite sau să n-o exercite în orice moment. Din acestconsiderent acest drept nu se prescrie, chiar dacă proprietarul nu va uza deel un timp îndelungat. Acesta se datorează faptului că proprietatea nu sestinge prin neuz, iar grăniţuirea nu este alt ceva decît un atribut alproprietăţii şi este imprescriptibilă ca şi proprietatea.

Dreptul de a obliga pe vecin la instalarea liniei de demarcare hotaruluiaparţine proprietarului terenului, precum şi uzufructuarului, care posedă şifoloseşte bunul întocmai ca şi proprietarul. Acest drept nu aparţinelocatarilor, care pot numai să ceară de la proprietar crearea condiţiilornecesare pentru exercitarea dreptului de locaţiune.

Grăniţuirea poate să fie efectuată prin buna înţelegere a vecinilor. Cîndînsă unul din proprietari refuză să ia parte la grăniţuire, celălalt poate sărecurgă la instanţa de judecată şi să oblige pe vecinul său să participeinstalarea hotarului. În acest caz se exercită acţiunea în grăniţuire. Scopulacţiunii în grăniţuire constă în stabilirea hotarului şi de regulă nu ridicăchestiunea de revendicare de proprietate. Hotărîrea pronunţată de instanţa dejudecată într-o cauză de grăniţuire este declarativă, şi nu atributivă dedrepturi. Ea nu are puterea de a prejudeca chestiuni de proprietate. Dar unproprietar poate, chiar în urma unei grăniţuiri, să pornească ulterior oacţiune în revendicare, pârâtul neputînd invoca autoritatea lucrului judecatîn acţiunea în grăniţuire, obiectul revendicării fiind diferit de acel algrăniţuirii.

(2) Instalarea liniei de demarcare a hotarului, adică aşezarea semnelordespărţitoare, comportă o serie de operaţiuni: examinarea titlurilor deproprietate pentru a stabili întinderea terenurilor; măsurarea; tragereahotarului pe teren, care necesită suportarea anumitor cheltuieli. În acestscop legiuitorul a stabilit că cheltuielile pentru demarcare se împart întrevecini în mod egal, indiferent de întinderea comparativă a terenurilor, dacădin raporturile dintre vecini nu rezultă altfel. În cazul în care grăniţuireaimplică şi o chestiune de proprietate, regula stabilită la alineatul 2 nu maieste valabilă. În acst caz este necesar să se determine în prealabilsuprafaţa exactă a fiecărei proprietăţi prin arpentaj (întocmirea planurilor

topografice, evaluarea suprafeţei de teren). Cheltuielile acestor operaţiunipot fi foarte ridicate, care sunt proporţionale cu suprafaţa fondului

Articolul 394. Litigii privind hotarul

(1) Dacă în urma unei dispute este imposibilă determinarea hotaruluiadevărat, atunci pentru demarcare este decisivă posesiunea de fapt avecinilor. Dacă posesiunea de fapt nu poate fi determinată, fiecărui teren îieste anexata o jumătate din porţiunea disputată.

(2) Dacă determinarea hotarului în conformitate cu prevederile alin.(1)duce la un rezultat ce contravine faptelor stabilite, în particular aduceatingere mărimii stabilite a terenului, hotarul se stabileşte, la cerereaunei părţi, de către instanţa de judecată.

(1) În cazurile în care între vecini apar divergenţe referitor ladeterminarea hotarului terenurilor acestora, vecinii au posibilitate singurisă soluţioneze divergenţele apărute în virtutea prevederilor alineatuluirespectiv. Astfel, în condiţiile în care este imposibilă determinareahotarului adevărat, prima soluţie care intervine este determinată deposesiunea de fapt. Adică decisivă este posesiunea de fapt a vecinilor şihotarul se va stabili în dependenţă de faptul care vecin a posedat de faptterenul disputat în calitate de limită de hotar. Dar dacă nu poate fideterminată posesiunea de fapt a vecinului, intervine altă soluţie şi anumecea de anexare la fiecare teren a o jumătate din porţiunea de terendisputată.(2) Vecinii au posibilitate să apeleze la instanţa de judecată în cazul încare determinarea hotarului conform prevederilor alinatului (1) duc fie la unrezultat care contravin faptelor stabilite, fie aduc atingere mărimiistabilite a terenului. În acest caz instanţa de judecată este competentă săpronunţe pe marginea litigiului corespunzător.

T i t l u l IVALTE DREPTURI REALE

Capitolul IUZUFRUCTUL

Articolul 395. Noţiunea de uzufruct

(1) Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosipentru o perioadă determinată sau determinabilă bunul unei altepersoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele bunului, întocmaica proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa.Uzufructuarul are dreptul de a poseda bunul, nu şi de a-l înstrăina.

(2) Uzufructul poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe.(3) Uzufructul se poate constitui, conjugat sau succesiv, în favoarea

unei sau mai multor persoane existente la data deschideriiuzufructului.

(1) Articolul 395 constituie dreptul subiectiv al unei persoane (uzufructuar)de a poseda, de a folosi şi culege fructele unui bun neconsumptibil aflat

în circuit (art. 396 (3) ce aparţine cu drept de proprietate alteipersoane (nudul proprietar), cu îndatorirea de a-i păstra substanţa, adică dea nu-l specifica sau de a nu-i schimba destinaţia.

Termenul uzufruct este compus din cuvintele latine uzus, ceea ceînseamnă dreptul de a folosi şi fructus de a culege fructele.

Dreptul instituit prin prezentul articol este un drept subiectiv:a) Personal, dat fiind că nu poate fi transmis altei persoane

(art.398 (1));b) real , dat fiind că are în calitate de obiect un lucru (res –

reales);c) absolut, graţie opozabilităţii sale unui cerc nedeterminat de

persoane, inclusiv şi nudului proprietar; d) cu titlu gratuit, dat fiind că posedarea obiectului folosirea şi

însuşirea fructelor acestuia nu are loc contra plată;e) limitat în timp, fiind instituit pe un termen determinat (de

10,20,30 de ani) sau determinabil (până la epuizarea valorii deconsum a obiectului, până la decesul uzufructului-persoană fizicăsau până la lichidarea persoanei juridice – uzufructuar încondiţiile art. 397).

Dreptul de a culege fructele de la bunul dat în uzufruct trebuieînţeles lato sensu, adică în sens larg, fiind un drept subiectiv aluzufructului de a percepe toate fructele şi a obţine toate beneficiile(fructele naturale şi civile) pe care este în stare să le dea obiectul înconformitate cu destinaţia sa economică, obţinând asupra acestora dreptul deproprietate (art. 401)

Situaţia juridică de “nudul proprietar”, care provine de lasintagma din limba latină nuda proprietas, rezultă din faptul căproprietarului bunului, asupra căruia este instituit un uzufruct, îi aparţinedoar titlul gol (nud) de proprietar fără aşa elemente ale conţinutuluidreptului subiectiv de proprietate (art. 315) ca: dreptul de a poseda, de afolosi şi culege fructele sau a obţine careva alte beneficii de la obiectuluzufructului. Excepţie de la aceasta fac unele elemente de a dispune deobiectul uzufructului (de a-l înstrăina, (art.398 (1)), de a-şi exprima saunu acordul în cazul când uzufructuarul vrea să transmită obiectul în arendă(chirie) în condiţiile art.398 (3). Iar conform aliniatului (2) al prezentului articol, uzufructuarul poate filimitat prin exluderea anumitor folosinţe şi atunci aceste exluderi îi revinnudului proprietar. (3)Conform aliniatului (3) uzufructul poate fi instituit în favoarea uneisau mai multor persoane concrete, cu condiţia ca aceste persoane să existe lamomentul instituirii uzufructului.

În cazul când uzufructul este instituit în favoarea mai multor persoane,exercitarea dreptului de uzufruct poate fi efectuată în mod conjugat sausuccesiv. În primul caz toţi titularii acestui drept folosesc obiectul şipercep de la el fructele împreună, în acelaşi timp şi în egală măsură, iar înal doilea – în mod succesiv, adică folosesc obiectul şi percep fructele într-o anumită ordine succesivă. De exemplu, dacă uzufructul este instituit înfavoarea mai multor persoane în formă succesivă asupra unei vaci mulgătoareconcrete din cireada ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane, apoiprima poate percepe laptele de dimineaţă, a doua – de la amează, iar a treia– de seară.

La fel poate fi instituită ordinea succesivă de percepere a laptelui înzilele săptămânii, de decadele lunii etc, sau în privinţa generaţiei ce oproduce acest animal în primul an, în al doilea, în al treilea şi a. m.d.

Cu acelaşi succes şi în aceleaşi modalităţi (conjugat sau succesiv)poate fi instituită ordinea de percepere a dividendelor de la un pachetde acţiuni ce aparţin cu drept de proprietate altei persoane.

Articolul 396 Constituirea uzufructului

(1)Uzufructul se poate constitui, prin lege sau act juridic,dispoziţiile privind registrul bunurilor imobile fiind aplicabilepentru bunurile imobile. În cazurile prevăzute de lege, uzufructulpoate fi constituit prin hotărîre judecătorească.

(2)La constituirea uzufructului se aplică aceleaşi reguli ca şi laînstrăinarea bunurilor care fac obiectul uzufructului.

(3)Obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care seaflă în circuit civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal,inclusiv un patrimoniu sau o parte din el.

(4)Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat înuzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează înacesta.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de fond şi de formă ale constituirii uzufructului.

Conform alin (1) al acestui articol, uzufructul poate fi consacrat înbaza:

a) legii;b) actului juridic;c) hotărârii judecătoreşti în cazurile prevăzute de lege.a) În cazul când uzufructul este constituit prin lege, legiuitorul singur

determină condiţiile, conţinutul şi termenul uzufructului.b) Când la baza constituirii stă un act juridic, condiţiile, conţinutul şi

termenul uzufructului sînt determinate prin actul juridic respectiv.Alin (1) al prezentului articol nu dispune expres prin care actejuridice poate fi constituit un uzufruct. Prin urmare , uzufructulpoate fi constituit prin orice act juridic, numai că acest act juridicsă nu contravină legislaţiei în vigoare şi să fie de regulă, cu titlulgratuit.

Practica demonstrează că în cele mai frecvente cazuri uzufructul seconstituie printr-un testament (art.1449, art. 1487). Însă de aici nu rezultăcă uzufructul nu poate fi constituit şi printr-un act juridic între vii(inter vivos), special consacrat constituirii acestuia. Şi într-un caz, şi înaltul actele juridice, care stau la baza constituirii uzufructului, trebuiesă corespundă prevederile capitalelor 1,2,şi 3 al titlului 3 din prezentulCod. În cazurile prevăzute de lege, uzufructul poate fi constituit prinhotărârea judecătorească. În asemenea cazuri conţinutul şi duratauzufructului sunt determinate de instanţa ce adoptă hotărârea respectivă.

c) Când obiect al uzufructului este un bun imobil (art. 288 (2)), seaplică dispoziţiile înregistrări de stat în conformitate cu articolele289 şi 290 din prezentul Cod şi art.4 şi 5 din Legea cadastrului

bunurilor imobile nr. 1543 din 25.02. 1998, cu modificările şicompletările ulterioare (M.O. al R.M. nr.44-46/318 din 21.05.1998):

(2) Prevederile acestui aliniat accentuează asupra respectării uzufructuluicare sunt analogice celor de la înstrăinarea bunurilor ce fac obiectuluzufructului (vezi comentariul alin.(1) ). (3) Obiect al uzufructului caracterizat de acest aliniat poate fi orice buncare :

a) Este neconsumptibil (art. 295) cu excepţia prevăzută de art. 402 b) Se află în circuitul civil (art. 286),c) Este mobil sau imobil (art.288); d) Este corporal sau incorporal (art. 285(2) şi art.401 (1));e) Este un patrimoniu al anumitei persoane (art. 284);f) Este o parte a patrimoniului ce aparţine unei anumite persoane;

(4) Conform acestui aliniat, uzufructuarului îi aparţine aceleaşi drepturişi asupra tuturor bunurilor accesorii ca si asupra bunului principal (art.292) ce constituie obiect al uzufructului.

Articolul 397 Termenul uzufructului.

(1)Uzufructul se instituie cel mult pînă la decesul persoanei fizicesau la lichidarea persoanei juridice dacă un termen mai scurt nueste stabilit prin lege sau prin act juridic.

(2)Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice nu poatedepăşi 30 de ani.

(3)Uzufructul încetează la decesul persoanei fizice sau la lichidareapersoanei juridice în al cărei folos a fost stabilit uzufructul.

(4)Orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şitransmisibil pentru cauză de moarte sau lichidare este lovit denulitate absolută.

Prezentul articol este consacrat limitelor duratei în timp auzufructului şi ordinii determinării acestor limite.(1)Uzufructul, având un caracter strict personal, durata maximă a acestuia

este determinată de durata vieţii uzufructuarului, existenţei persoaneijuridice, uzufructuar sau de durata existenţei obiectului uzufructuluidacă un termen mai scurt nu este prevăzut prin lege sau actul juridic cestă la baza constituirii acestuia.

(2)Acest aliniat prevede cazul când un termen mai scurt al uzufructului poatefi stabilit prin lege şi anume: uzufructul constituit în favoarea uneipersoane juridice nu poate depăşi 30 de ani.

(3)Acest aliniat stipulează temeiurile stingerii uzufructului care se reducla decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice, în acăror favoare a fost constituit uzufructul.Considerăm că în sintagma “în a cărei” s-a strecurat o greşală de tipar,

expresia corectă a căreia ar trebui să fie “în a căror”, dat fiind că sereferă la ambele categorii de subiecte.(4)Aliniatul (4 ) declară nulitatea absolută a oricăror acte juridice ( art.

216(1) ), prin care ar putea fi constituit un uzufruct perpetuu,transmisibil pentru cauză de moarte, a persoanei fizice sau lichidare apersoanei juridice.

Articolul 398 Inalienabilitatea uzufructului.

(1) Uzufructul nu poate trece de la uzufructuar la o altă persoanăprin acte juridice sau prin succesiune.

(2) Uzufructuarul poate închiria sau arenda altuia, integral sau înparte, bunul mobil obiect al uzufructului dacă, la momentulconstituirii uzufructului, nu a fost stabilit altfel.

(3) Dacă la momentul constituirii uzufructului imobilul nu era dat închirie sau arendă, uzufructuarul nu are dreptul să-l dea în chirie sauarendă fără acordul nudului proprietar sau fără autorizaţia instanţeide judecată dacă acest drept nu i-a fost acordat expres la momentulconstituirii uzufructului.

(4) La stingerea uzufructului, nudul proprietar este obligat sămenţină contractele de locaţiune sau de arendă, încheiate în modulstabilit. El poate totuşi să refuze menţinerea în cazul în care:

a. termenul contractului de locaţie sau de arendă depăşeşte, fărăconsimţămîntul lui, termenul obişnuit în conformitate cuuzanţele locale;

b. spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai marede 5 ani;

c. întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen maimare de 12 ani;

d. un teren agricol a fost dat în arendă pe un termen mai mare de6 ani;

e. contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţiineobişnuite, excesive pentru nudul proprietar.

(5) Nudul proprietar pierde dreptul de a refuza menţinerea contractului cîndlocatarul sau arendaşul i-a stabilit un termen rezonabil în care nudulproprietar trebuia să declare despre menţinerea sau refuzul de a menţine,iar el a omis să facă aceasta în termenul stabilit.

(1)Din prevederile acestui aliniat rezultă caracterul personal aluzufructului, în baza căruia aceasta nu poate trece de la uzufructuar la oaltă persoană prin acte juridice sau prin succesiune.

(2)În cazul când obiectul uzufructului este un bun mobil, uzufructuarul îlpoate da în chirie sau în arendă oricând, integral sau parţial, dacă lamomentul constituirii uzufructului nu a fost stipulat altfel.Sintagma “chirie sau arendă” întâlnită în aliniatele (1) şi (2) trebuie

înţeleasă că ea exprimă echivalenţă între aceste noţiuni, dat fiind faptul căaceste instituţii juridice sunt de aceeaşi natură, numai că contractul deînchiriere se întâlneşte în practică mai frecvent la bunurile mobile(art.875-910), iar arenda-la bunurile imobile (art. 911-922). Aceasta însănu este o regulă imperativă. (3)Dacă în condiţiile alin (1) uzufructuarul are dreptul să dea obiectul

uzufructului în chirie sau arendă în toate cazurile, cu excepţialimitărilor stipulate la constituirea uzufructului, apoi în cazurile cândobiectul uzufructului este un bun imobil, uzufructuarul, de regulă, nu aredreptul de a da bunul în chirie sau arendă, decât în condiţiile când:a) Bunul imobil este dat în chirie sau arendă la momentul constituirii

uzufructului;b) Obţine acordul nudului proprietar sau autorizaţia instanţei de

judecată. Conjuncţia “sau” pune aceste două condiţii în raport de

alternativă: sau “acordul”, sau autorizaţia. Ultima poate fi obţinutăşi în pofida voinţei nudului proprietar în cazurile când:

a) Contractul de arendă existent la momentul constituirii uzufructuluieste lovit de nulitate, dar nimeni până la solicitarea uzufructuaruluin-a iniţiat un asemenea proces judiciar:

b) Refuzul nudului proprietar este recunoscut neîntemeiat de cătreinstanţa judecătorească la iniţiativa uzufructuarului.

c) Acest drept i-a fost acordat uzufructuarului la momentul constituirii.Probabil că prevederile stipulate în p. “c” pot fi realizate doar încondiţiile prevederilor punctului “a”.

(4)La stingerea uzufructului în condiţiile art. 297(3) nudul proprietar esteobligat să menţină contractele de locaţiune (art. 875-910) sau de arendă(art. 911-922), încheiate în modul stabilit de alineatele (2)şi (3) aleprezentului articol. Sintagma “nudului proprietar” este folosităconvenţional în acest aliniat, pentru a nu pierde legătura dintresubiecţii uzufructului ce s-a stins. Însă din momentul stingeriiuzufructului nudul proprietar se repune integral în dreptul de proprietateasupra obiectului uzufructului stins. Consider că mai corect ar fi deîntrebuinţat aici sintagma “fostul nud proprietar”. Totuşi fostul nudproprietar are dreptul să refuze menţinerea contractelor indicate încazul în care.: a) Termenul contractului de locaţiune sau de arendă, încheiat fără

consimţământul lui, depăşeşte termenul obişnuit în conformitate cuuzanţele locale;

b) Spaţiul comercial a fost dat în chirie pe un termen mai mare de 5 ani;c) Întreprinderea agricolă a fost dată în arendă pe un termen mai mare de

12 ani;d) Un teren agricol a fost în arendă pe un termen mai mare de 6 ani; e) Contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite,

excesive pentru nudul proprietar (fostul).Condiţii (clauze) neobişnuite pot fi clauzele (condiţiile) care vin în

contradicţie cu modul de viaţă şi obişnuinţele tradiţionale ale “nuduluiproprietar” .

Excesive pot fi acele clauze (condiţii) care depăşesc sau modul obişnuitde folosire a bunului în cadrul contractului respectiv, sau plata de arendă(chirie) este mai mică de cât cotele minime existente la moment, reducândsubstanţial interesul proprietarului în menţinerea unui asemenea contract. (5)Dreptul de a refuza menţinerea contractului de locaţiune sau arendă poate

fi pierdut în urma omiterii termenului rezonabil, stabilit de locatar sauarendaş fostului nud proprietar, pentru ca acesta să-şi exprime refuzul.

Articolul 399 Determinarea stării bunului.

(1)Uzufructuarul preia bunurile în starea în care acestea se află. (2)La stabilirea uzufructului asupra unei universalităţi de bunuri,

uzufructuarul şi nudul proprietar sînt obligaţi să-şi acordeasistenţă reciprocă în vederea întocmirii inventarului.

(3)Inventarul trebuie să conţină menţiunea despre data întocmirii, săfie semnat de ambele părţi, iar la cererea unei din părţi semnăturatrebuie autentificată.

(4)Fiecare parte are dreptul să ceară ca inventarul să fie întocmit decătre organul competent.

(5)Partea care cere întocmirea inventarului în condiţiile alin.(4) sauautentificarea semnăturii suportă cheltuielile aferente.

Prevederile prezentului articol se referă la condiţiile de fond şi deformă ale determinării stării obiectului uzufructului la momentulconstituirii acestuia. (1)Dat fiind că dreptul subiectiv de uzufruct este, de regulă, un drept cu

titlul gratuit, (art. 400(1)) legea nu prevede careva obligaţii pentrunudul proprietar relative la calitatea obiectului, ca, de exemplu, lacontractul de vânzare - cumpărare (art.763,764,765).Uzufructuarul trebuiesă preia obiectul uzufructului în starea în care el se află la momentulconstituirii uzufructului. Nudului proprietar i se impune doar obligaţiaprevăzută de art. 417, care apare după constituirea uzufructului.

(2)În cazurile când obiectul uzufructului constituie o universalitate debunuri, uzufructuarul şi nudul proprietar sunt obligaţi să-şi acordeasistenţa reciprocă în vederea întocmirii inventarului. Aceastăobligaţie survine după principiu general de conduită a părţilor laexercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor prevăzut în art.9 alprezentului Cod.

(3)Inventarul întocmit trebuie să conţină:a) Menţiunea despre data întocmirii;b) Semnătura ambelor părţi;c) Autentificarea semnăturii, dacă una din părţi o cere.

(4)Alături de posibilitatea oferită părţilor de a întocmi singureinventarierea prevăzută în alin.(2), prezentul aliniat oferă dreptulfiecăreia din părţi să ceară, ca inventarierea să fie efectuată de cătreun organ competent, adică de o companie de audit sau de expertizămerceologică (după caz).

(5)Partea care cere întocmirea inventarului în condiţiile alin. (4) sauautentificarea semnăturii suportă cheltuielile aferente.

Articolul 400. Preţul, sarcinile şi cheltuielile uzufructului.

(1)Uzufructul este gratuit în cazul nestipulării exprese a caracteruluioneros.

(2)Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar, cuexcepţiile prevăzute de lege sau de contract.

(3)Uzufructuarul este ţinut pentru obligaţiile de plată (impozite,taxe) faţă de stat pentru obiectul uzufructului.

(1) Uzufructul este gratuit, cu excepţia cazurilor când titlul oneros esteexpres prevăzut de lege sau contract. Legea nu prevede metodicadeterminării şi limitele preţului uzufructului pentru cazurile când titluloneros al acestuia este stabilit prin lege sau printr-un act juridic. Înopinia noastră, preţul ar putea fi stabilit sau de însuşi legiuitorul, sauprin acordul părţilor la constituirea uzufructului, sau de către testator,dacă la baza uzufructului cu titlul oneros stă un testament.

(2) În prezentul aliniat este vorba de cheltuieli şi sarcini aleproprietarului care sînt prevăzute în articolele 315(6) şi 318, dacă prinlege sau contract nu este stabilit altfel.

(3) Cât priveşte plata impozitelor şi careva alte taxe pentru obiectuluzufructului faţă de stat, aceste sunt suportate de uzufructuar.

Articolul 401. Drepturile uzufructuarului asupra fructelor.

(1)Uzufructuarul se bucură de toate fructele pe care le produceobiectul uzufructului dacă nu este stipulat altfel. Fructeleobiectului uzufructului trec în proprietatea uzufructuarului la dataculegerii lor.

(2)Fructele neculese în momentul deschiderii dreptului la uzufruct sîntale uzufructuarului, iar cele neculese la sfîrşitul perioadei deuzufruct sînt ale nudului proprietar dacă actul prin care s-ainstituit uzufructul nu prevede altfel. Veniturile se considerăpercepute zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului proporţional durateiuzufructului său. Aceste prevederi sînt aplicabile arenzii, chirieiimobilelor, dividendelor şi dobînzilor obţinute.

Prezentul articol determină regimul juridic al fructelor obiectuluiuzufructului. (1)Uzufructuarul are dreptul să perceapă toate fructele pe care le produce

obiectul uzufructului. Termenul “fructe” trebuiesc înţelese în sensul art.299 şi a comentariului la art.395. Uzufructuarul, percepând fructele de laobiectul uzufructului, obţine asupra acestora dreptul de proprietate.

(2)Prezentul aliniat este consacrat ordinii perceperii fructelor de laobiectul uzufructului şi anume: a) Fructele neculese la momentul constituirii uzufructului le culege

uzufructuarul;b) Fructele neculese la momentul stingerii uzufructului le culege fostul

nud proprietar:Veniturile (fructele) se consideră percepute zi cu zi şi se cuvin

uzufructuarului proporţional duratei uzufructului. Aceste prevederi suntaplicabile arenzii (art. 911-922),chiriei (locaţiunii) (art. 875-910),dividendelor şi dobânzilor obţinute

Articolul 402. Dreptul de a dispune de bunurile consumptibile.

Dacă uzufructul cuprinde şi bunuri consumptibile, uzufructuarul aredreptul să dispună de ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşicalitate, cantitate şi valoare sau, dacă este imposibil, să restituiecontravaloarea lor de la data stingerii uzufructului.

Prezentul articol determină soarta juridică a bunurilor consumptibile încazurile când ele fac parte din obiectul uzufructului (fie că acestea facparte dintr-o universalitate de bunuri, fie că ele sunt nişte accesorii, fiecă cu alt titlu ).

Dat fiind că bunurile consumptibile nu pot fi folosite în alt mod, decâtsă li se schimbă substanţa, neputând fi întoarse nudului proprietar lastingerea uzufructului precum cele neconsumptibile (art.409), prezentularticol îi şi oferă uzufructuarului dreptul de a dispune de ele adică dreptulde proprietate. Concomitent, acest articol prevede obligaţia uzufructuaruluide a întoarce aceeaşi cantitate de bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitateşi valoare, care au avut aceste bunuri la momentul constituirii uzufructului.Dacă restituirea nu este posibilă, uzufructuarul compensează contravaloarea

acestor bunuri la data stingerii uzufructului. Conform doctrinei, în cazul defaţă avem de a face cu un cvaziuzufruct.

Articolul 403. Plata creanţelor scadente.

(1)Dacă uzufructul se răsfrînge asupra unei creanţe care devinescadentă în timpul uzufructului, plata se face uzufructuarului, careeliberează chitanţă.

(2)La încheierea uzufructului, tot ceea ce a fost primit ca plată setransmite nudului proprietar.

Prezentul articol este consacrat regimului juridic al plăţilor pentrucreanţele ce devin scadente în timpul existenţei uzufructului.(1)În cazul când uzufructul se răsfrânge asupra creanţelor care devin

scadente în timpul uzufructului, plăţile se fac uzufructuarului, dreptdovadă pentru care acesta eliberează chitanţa pentru fiecare plată.

(2) Plăţile primite de uzufructuar pentru creanţele de venite scadente întimpul uzufructului urmează a fi transmise de către uzufructuar nuduluiproprietar la stingerea uzufructului. Sintagma “la încheierea” din alin (2 )al prezentului articol urmează a

fi înţeleasă “la stingerea”.

Articolul 404 Dreptul de vot.

(1)Dreptul de vot acordat de o acţiune sau de o altă valoare mobiliară,de o fracţiune din coproprietate sau de un alt bun aparţineuzufructuarului.

(2)Dreptul de vot aparţine nudului proprietar dacă are ca efectmodificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul socialori bunul deţinut în coproprietate, schimbarea destinaţiei acestuibun sau lichidarea persoanei juridice.

Prezentul articol prevede temeiurile apariţiei şi limitele exercităriidreptului la vot al uzufructuarului, care rezultă din natura şi specificulfolosirii obiectului uzufructului.(1)Uzufructuarul obţine dreptul la vot, dacă obiect al uzufructului este:

a) O acţiune (un pachet de acţiuni) sau o altă valoare mobiliară;b) O fracţiune din coproprietate sau un alt bun.a) În conformitate cu art. 25 al Legii privind societatea pe acţiuni (M.O.

al R.M. 1997, nr.38-39, art. 332), deţinatorul unei acţiuni (unuipachet de acţiuni), alături de alte drepturi, are dreptul să voteze laadoptarea hotărârilor de către organele de conducere ale societăţii peacţiuni, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin.(2) al prezentuluiarticol.

b) Dacă obiect al uzufructului este o fracţiune din coproprietate sau ocotă-parte din fondul social al unei societăţi comerciale,uzufructuarului îi aparţine dreptul la vot, respectiv, în condiţiileart.347(2) şi art.115 (1).

(2)Aliniatul (2) al prezentului articol prevede cazurile când dreptul la votnu poate aparţine uzufructuarului, ci numai nudului proprietar.Acestea sunt cazurile când se adoptă hotărârile cu privire la:

a) Modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social alunei societăţi comerciale sau bunul deţinut în coproprietate;

b) Schimbarea destinaţiei economice a acestui bun sau lichidarea persoaneijuridice.

Articolul 405. Dreptul creditorilor.

(1)Creditorii uzufructuarului pot urmări drepturile acestuia subrezerva drepturilor nudului proprietar.

(2)Creditorii nudului proprietar pot urmări drepturile acestuia subrezerva drepturilor uzufructuarului.

Prezentul articol este consacrat delimitării drepturilor uzufructuaruluişi nudului proprietar care pot fi urmărite de către creditorii acestora.(1)Drepturile care aparţin uzufructuarului pot fi urmărite de către

creditorii acestuia, cu excepţia celor ce aparţine nudului proprietar.(2)Drepturile care aparţin nudului proprietar pot fi urmărite de către

creditorii acestuia, cu excepţia celor ce aparţin uzufructuarului.

Articolul 406. Dreptul uzufructuarului de a se folosi de arbori.

(1)Uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care cresc pe terenulgrevat cu uzufruct, cu excepţia reparării, întreţinerii sauexploatării terenului. El poate dispune de cei care au căzut ori s-au uscat natural.

(2)Uzufructuarul este obligat să înlocuiască, în conformitate cuuzanţele locale sau obişnuinţele nudului proprietar, arborii care aufost distruşi.

Prezentul articol determină regimul juridic al arborilor care se află peterenul grevat cu uzufruct, destinaţia terenului fiind alta de cît cea de acreşte şi a folosi arbori.(1)Conform acestui aliniat, uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care

creşteau pe terenul grevat cu uzufruct la momentul constituiriiuzufructului şi continue să crească în timpul existenţei acestuia. El aredreptul să taie unii arbori doar în scopul:a) Reparării terenului, când unii arbori s-au uscat sau au fost distruşi

de fenomene naturale sau frauduloase;b) Întreţinerii terenului, când tăierile sunt condiţionate de crearea

condiţiilor de dezvoltare a lor sau dezvoltarea excecivă a arborilorinfluenţează negativ asupra folosirii normale a terenului;

c) Exploatării terenului, când tăierile sunt condiţionate de necesitateaexploatării normale la zi şi în perspectivă a terenului în conformitatecu destinaţia acestuia.

Uzufructuarul poate să dispună doar de arborii care au căzut sau uscatîn urma unor fenomene naturale.(2)În conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele nudului proprietar,

uzufructuarul este obligat să înlocuiască arborii care au fost distruşi.Această obligaţie are la fel scopul de a menţine destinaţia şi folosireanormală a terenului-obiect al uzufructului.

Articolul 407 Dreptul uzufructuarului asupra pădurilor destinate tăierii.

(1)Dacă uzufructul cuprinde păduri destinate de proprietarul lor unortăieri periodice, uzufructuarul este dator să păstreze ordinea şicantitatea tăierii, potrivit regulilor stabilite de lege, de nudulproprietar sau potrivit uzanţelor locale, fără ca uzufructuarul săpoată pretinde vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate întimpul uzufructului.

(2)Arborii care se scot din pepinieră fără degradarea acesteia nu facparte din uzufruct decît cu obligaţia uzufructuarului de a seconforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale în ceea cepriveşte înlocuirea lor.

(3)Uzufructuarul poate, conformîndu-se dispoziţiilor legale şi uzanţeiobişnuite a nudului proprietar, să exploateze părţile de păduriînalte care au fost destinate tăierii regulate, fie că aceste tăierise fac periodic pe o întindere determinată, fie că se fac numaipentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului. Încelelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia arborii înalţi. Vaputea însă întrebuinţa, la reparaţiile la care este obligat, arboricăzuţi accidental, chiar să taie arborii trebuincioşi, cuîndatorirea însă de a demonstra, în prezenţa proprietarului, aceastătrebuinţă.

Prezentul articol prevede condiţiile de obţinere şi de exercitare adrepturilor uzufructuarului asupra pădurilor destinate tăierii, când acesteadevin obiect al uzufructului. (1)Uzufructuarul obţine dreptul asupra pădurilor destinate tăierii în

următoarele condiţii:a) Dacă pădurile indicate devin obiect al uzufructului.b) Dacă destinaţia şi ordinea tăierii sînt stabilite prin:- Lege;- Voinţa nudului proprietar;- Uzanţele locale. Aceste uzanţe urmează a fi existente, cunoscute,

acceptate de majoritatea populaţiei regiunii şi folosite timpîndelungat în această regiune (art.4) al prezentului Cod) înainteaconstituirii uzufructului.

Uzufructuarul îşi exercită dreptul asupra pădurilor destinate tăierii înurmătoarele condiţii:

a) Să respecte ordinea şi cantitatea tăierii;b) Să nu pretindă la vre-o despăgubire pentru părţile de păduri destinate

tăierii, dar netăiate de către uzufructuar în timpul uzufructului,acestea urmând a fi întoarse nudului proprietar la stingereauzufructului.

(2)Uzufructuarul are dreptul de a scoate arborii din pepinieră în condiţiile:a) Nedegradării acestea;b) De a înlocui arborii scoşi, respectând prevederile legale şi uzanţele

locale relative la această înlocuire.(3)Conformându-se prevederilor legale şi uzanţei obişnuite a nudului

proprietar, uzufructuarul are dreptul să exploateze părţile de păduriînalte destinate tăierii regulamentare, fie că aceste tăieri se fac pesuprafaţa unui sector determinat, fie că se fac numai pentru un număr de

arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului de păduri. În celelalte cazuriuzufructuarul nu are dreptul de a tăia arborii înalţi. În virtutea executării obligaţiei sale de reparare şi de întreţinere

(art. 412), păstrându-le substanţa, uzufructuarului are dreptul:a) De a întrebuinţa arborii căzuţi accidental;b) De a tăia chiar arbori înalţi în caz de trebuinţă, purtând îndatorire

de a demonstra, în prezenţa nudului proprietar, această trebuinţă

Articolul 408. Dreptul asupra carierelor.

(1)În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudulproprietar de carierele care se aflau în exploatare la constituireadreptului de uzufruct.

(2)Uzufructuarul nu are nici un drept asupra carierelor nedeschise.

Prezentul articol se referă la regimul juridic al carierelor, când elesingure constituie obiectul unui uzufruct sau se află pe un anumit teren-obiect al uzufructului. (1)Uzufructuarul are dreptul de a se folosi în condiţiile legii doar de

carierele care erau deschise la momentul constituirii uzufructului. Uzufructuarul are dreptul de a folosi aceste cariere întocmai ca nudul

proprietar, adică în acelaşi volum, cu aceiaşi intensitate. (2)Dacă pe acelaşi teren, în apropierea celor aflate în exploatare, mai sunt

zăcăminte subterane, pentru valorificarea cărora pot fi deschise sau afost deschise de către proprietarul terenurilor noi cariere, uzufructuarulnu are nici un drept asupra carierilor nedeschise la momentul constituiriiuzufructului .

Articolul 409. Uzura obiectului uzufructului.

Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile,se uzează ca urmare a utilizării lor, uzufructuarul le va folosi ca un bunproprietar şi potrivit destinaţiei lor. El nu este obligat să le restituiedecît în starea în care se află la data stingerii uzufructului.

Prezentul articol prevede condiţiile determinării gradului de uzură aobiectului uzufructului, când acesta, fiind un obiect neconsumptibil, înprocesul utilizării, se uzează .

În condiţiile prezentului articol uzufructuarul întoarce bunul în stareaîn care el se află la data stingerii uzufructului, dacă uzufructuarul:

a) A folosit bunul ca un bun proprietar;b) A folosit bunul potrivit destinaţiei acestuia.

Articolul 410. Obligaţia de informare.

(1)Dacă bunul este deteriorat, distrus sau dacă sînt necesare lucrăride reparare, îmbunătăţire a lui ori măsuri de preîntîmpinare a unorpericole, uzufructuarul este obligat să-l informeze imediat pe nudulproprietar.

(2)Uzufructuarul este obligat să denunţe de îndată nudului proprietarorice uzurpare a terenului şi orice contestare a dreptului deproprietate, sub sancţiunea obligării la plata de daune-interese.

Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a-l informa pe

nudul proprietar despre starea obiectului uzufructului, cazurile în caretrebuie imediat să-l informeze şi efectele juridice ale neinformării. (1)Uzufructuarul este obligat să informeze nudul proprietar în cazurile când:

a) Bunul (obiectul uzufructului) este deteriorat;b) Bunul este distrus (de fenomene naturale sau acţiuni frauduloase); c) Sunt necesare lucrări de reparare, înbunătăţire a bunului, atât în

cazurile prevăzute la punctele “a” şi “b” al comentariului la prezentulaliniat, cît şi în alte cazuri;

d) Există necesitatea de a lua măsuri de preîntâmpinare a unor pericole dedeteriorare sau distrugere a obiectului uzufructului (a bunului).

(2)Uzufructuarul este obligat să denunţe imediat (să aducă la cunoştinţă)nudul proprietar despre: a) Orice uzurpare a terenului (obiect al uzufructului) de către oarecare

persoană terţă. b) Orice contestare a dreptului de proprietate asupra obiectului

uzufructului. Neinformarea nudului proprietar despre situaţiile prevăzute la punctele

“a ” şi “b”ale alin (2), aduc la aplicarea faţă de uzufructuar a sancţiuniide plată a daunelor interese. Sancţiunea indicată poate fi aplicată lainiţiativa nudului proprietar.

Articolul 411. Obligaţia de păstrare a destinaţiei bunului.

Uzufructuarul este obligat în exercitarea dreptului său să respectedestinaţia dată bunului de nudul proprietar.

Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a păstradestinaţia bunului în procesul exercitării dreptului de uzufruct.

Din conţinutul prezentului articol rezultă că uzufructuarul, laexercitarea dreptului de uzufruct (art.395 (1)), este obligat să respecte (săpăstreze) destinaţia bunului dată de nudul proprietar. Aceasta înseamnă că,dacă nudul proprietar a decis destinaţia terenului (obiect al uzufructului )pentru efectuarea lucrărilor agricole, uzufructuarul nu are dreptul săconstruiască iazuri sau să deschidă cariere pe acest teren ; dacă pentrucultivarea culturilor anuale, uzufructuarul nu are dreptul de a sădi pe acestteren culturi multianuale .

Articolul 412. Obligaţia efectuării reparaţiilor

(1)Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere abunului.

(2)În cazul în care uzufructuarul face în legătură cu bunul cheltuielipe care nu era obligat să le facă, obligaţia nudului proprietar de ale restitui se determină în funcţie de regulile privind gestiunea deafaceri.

(3)Reparaţiile capitale sînt în sarcina nudului proprietar, fără caacesta să poată fi obligat să le facă.

(4)Reparaţiile mari sînt în sarcina uzufructuarului atunci cînd sedatorează neefectuării reparaţiilor de întreţinere.

(5)Uzufructuarul este obligat să-l înştiinţeze pe nudul proprietardespre necesitatea reparaţiilor mari.

(6)Atunci cînd nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiilecapitale, uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudulproprietar fiind obligat să restituie contravaloarea acestora lastingerea uzufructului.

Prezentul articol prevede distribuirea obligaţiilor de reparare aobiectului uzufructului între uzufructuar şi nudul proprietar în scopul de a-i păstra substanţa pe parcursul existenţei uzufructului. (1)Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a

bunului în conformitate cu natura bunului şi modul obişnuit de întreţinerea bunului în condiţiile art. 395 (1) şi art. 411.

(2)Dacă în procesul de folosire a obiectului uzufructului uzufructuarul facecheltuieli pe care nu era obligat să le facă, obligaţia nudului proprietarde a le restitui să determină conform regulilor privind gestiunea deafaceri fără mandat (art. 1378-1385).

(3)Reparaţiile capitale a obiectului uzufructului sînt sarcina nuduluiproprietar. Fiind o obligaţie prevăzută expres prin lege, nu este nevoiede a obliga nudul proprietar în alt mod la constituirea uzufructului.

(4)Obligaţia uzufructuarului de a efectua reparaţii mari poate apărea încondiţiile neexecutării reparaţiilor prevăzute la alin (1) al prezentuluiarticol.

(5)Obligaţia uzufructuarului prevăzută la acest aliniat apare şi încondiţiile aliniatului(4), dat fiind că nudul proprietar este cointeresatîn efectuarea calitativă a reparaţiilor mari.

(6)În cazul când nudul proprietar nu-şi îndeplineşte la timp obligaţiaprevăzută la aliniatul (3 ) al prezentului articol, uzufructuarul poateefectua aceste reparaţii pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligatsă restituie contravaloarea cheltuielilor la stingerea uzufructului. Acesta în cazurile când uzufructul este gratuit (art. 400). Însă, conform

aceluiaşi art. 400, uzufructul poate fi constituit şi cu titlu oneros. Înacest caz uzufructuarul poate atribui aceste cheltuieli la plăţile cuvenitepentru uzufruct.

Articolul 413. Executarea obligaţiei de reconstruire.

Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sînt obligaţi să reconstruiascăceea ce s-a distrus datorită vechimii ori unui caz fortuit.

Din conţinutul acestui articol rezultă că atât uzufructuarul, cât şinudul proprietar nu sînt obligaţi să reconstruiască ceea ce s-a distrusdatorită vechimii sau unui caz fortuit. În asemenea caz soarta uzufructuluise determină prin prevederile art. 422. Însă din aceasta nu rezultă călucrările de reconstrucţie nu pot fi efectuate în baza unui acord dintrepărţi sau la iniţiativa uneia dintre părţi.

Articolul 414. Plata primelor de asigurare.

Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sîntplătite de uzufructuar.

Plata primelor de asigurare a obiectului uzufructului este pusă pe seamauzufructuarului . Întrucât prezentul articol nu specifică cazurile apariţieiacestei obligaţii, uzufructuarul suportă plata primelor de asigurare în toatecazurile: şi în cazul când obiectul uzufructului a fost asigurat până ladeschiderea uzufructului şi termenul asigurării continuie, şi când obiectul afost asigurat în momentul deschiderii uzufructului, şi când obiectul a fostasigurat după deschiderea uzufructului.

Articolul 415 Modificarea sau stingerea dreptului grevat.

Dreptul grevat cu uzufruct poate fi modificat sau stins prin act juridicnumai cu acordul uzufructuarului.

Prezentul articol determină condiţiile modificării sau stingerii dreptuluisubiectiv grevat cu uzufruct. Din conţinutul articolului rezultă că, dacă modificarea sau stingereadreptului subiectiv grevat cu uzufruct se efectuează printr-un act juridic,nudul proprietar poate efectua aceste acţiuni numai cu acorduluzufructuarului.

Articolul 416. Dreptul de dispoziţie şi de exercitare a acţiunilor deapărare.

Nudul proprietar este în drept să înstrăineze bunul, să-l greveze cu sarcinişi să exercite toate acţiunile de apărare a dreptului de proprietate.

Păstrând după sine dreptul subiectiv de proprietate asupra obiectuluiuzufructului, şi, deci, de a dispune de el, nudul proprietar este în dreptsă-l înstrăineze şi să-l greveze cu sarcini în condiţiile art. 415. Câtpriveşte exercitarea acţiunilor de apărare a dreptului de proprietate (art.374 şi 376), acestea pot fi exercitate fără abţinerea acorduluiuzufructuarului.

Articolul 417. Obligaţia nudului proprietar de a garanta drepturileuzufructuarului.

Nudul proprietar este obligat să se abţină de la orice act juridic şi faptăprin care ar împiedica sau ar tulbura uzufructuarul în exerciţiul liber şideplin al dreptului său, să garanteze uzufructuarul împotriva evicţiunii, sădespăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a micşoratvaloarea uzufructului.

Prezentul articol este consacrat obligaţiei nudului proprietar de agaranta uzufructuarului exercitarea dreptului de uzufruct.

Din conţinutul prezentului articol rezultă că nudul proprietar esteobligat:

a) Să se obţină de la orice act juridic şi fapt prin care ar împiedica sauar tulbura uzufructuarul în exerciţiul liber şi deplin al dreptului săude uzufruct;

b) Să garanteze uzufructuarul împotriva evicţiunii;c) Să despăgubească uzufructuarul în cazul în care, prin fapta sa, a

micşorat valoarea uzufructului.

Articolul 418. Plata datoriilor aferente patrimoniului grevat cu uzufruct

(1)Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteştedatoriile aferente patrimoniului sau părţii de patrimoniu grevate cuuzufruct, nudul proprietar trebuie să restituie, la stingereauzufructului, sumele avansate fără nici o dobîndă.

(2)În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute laalin.(1), nudul proprietar poate, la alegere, să le plătească sau săvîndă o parte suficientă din bunurile date în uzufruct. Dacă nudulproprietar plăteşte aceste datorii, uzufructuarul datorează dobînzipe toata durata uzufructului.

(3)Dacă plata datoriilor nu se face în modul prevăzut la alin.(1) şi(2), creditorii pot urmări bunurile date în uzufruct.

Prezentul articol determină regimul juridic al sumelor achitate deuzufructuar în contul datoriilor obiectului uzufructului. (1) În conţinutul prezentului aliniat întâlnim 3 sintagme, asupra

interpretării cărora trebuie să ne oprim în primul rând. Aceste sintagmesânt:

a) uzufruct universal;b) uzufruct cu titlu universal;c) sumele avansate.

Uzufruct universal este uzufructul constituit în condiţiile art. 395 (1) asupra unei universalităţi de bunuri (art. 399 (2)). I. Uzufruct cu titlu universal este uzufructul constituit în

condiţiile art. 395 asupra unei anumite cote - părţi din obiectuluzufructului sau asupra unui lucru concret dintr-o universalitate debunuri.

Sumele avansate trebuie înţelese ca sume achitate de uzufructuar în contul datoriilor aferente obiectului uzufructului (art. 412-414) pentru

segmentul de timp care depăşeşte data stingerii uzufructului. De exemplu, datoriile aferente sânt achitate, pentru termenul de un an, iar uzufructul a fost stins peste şase luni. Prin urmare, la stingerea uzufructului nudul proprietar este dator să restituie uzufructuarului sumele avansate pentru cele şase luni rămase. Aceste sume se întorc uzufructuarului fără nici o dobândă, indiferent dedobânda care ar putea fi adusă de aceste sume în termenul rămas. (2) dacă uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la aliniatul (1),

nudul proprietar are dreptul: a) să le achite din propriile resurse;b) să vândă o parte din bunurile date în uzufruct, achitând

datoriile uzufructuarului din suma obţinută. De subliniat că nudul proprietar obţine dreptul de a vinde “o parte suficientă” adică doar atâta cât este necesar pentru achitarea datoriilor neplătite de uzufructuar.

În asemenea caz uzufructuarul întoarce nudului proprietar sumele cu dobânzi pe toată durata uzufructului. (3) dacă plata datoriilor nu se face nici în modul prevăzut la alin. (1),

nici în modul prevăzut la alin. (2), creditorii pot urmări bunurile date în uzufruct.

Articolul 419. Descoperirea unei comori

Dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara descoperită în bun.

Prezentul articol este consacrat regimului juridic al comoarei, descoperite în obiectul uzufructului. Uzufructuarul este în drept să folosească obiectului uzufructului în condiţiile art. 395 (1), art. 401 şi art.411. Comoara (art.327) nu este fructal obiectului uzufructului. Prin urmare, dreptul uzufructuarului ne se extinde asupra drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara descoperită în bunul grevat cu uzufruct. Relaţiile dintre uzufructuar şi nudul proprietar cad sub incidenţa art. 327 al prezentului Cod.

Articolul 420. Stingerea uzufructului

(1)Uzufructul se stinge la expirarea termenului pentru care esteconstituit, prin întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii deproprietar şi a celei de uzufructuar, prin renunţareauzufructuarului la dreptul său, prin moartea sau, după caz,lichidarea uzufructuarului.

(2)Uzufructul încetează şi în cazul în care instanţa de judecată apronunţat rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic prin care celcare a instituit uzufructul a dobîndit titlul de proprietate.

Prezentul articol prevede anumite fapte juridice care stau la baza stingerii uzufructului. (1) Uzufructul se stinge prin:

a) expirarea termenului pentru care el a fost constituit;b) întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi

uzufructuar; c) renunţarea uzufructuarului la dreptul său;d) moartea uzufructuarului – persoană fizică;e) lichidarea uzufructuarului –persoană juridică.

(2) Dat fiind că uzufructul poate fi constituit asupra unui bun ce aparţine unui subiect cu drept de proprietate, uzufructul se stinge şi în cazurile când instanţa de judecată a pronunţat rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic, prin care cel ce a constituit uzufructul a dobândit dreptul de proprietate.

Aricolul 421. Stingerea uzufructului la cererea nudului proprietar

Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci cânduzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, îi aduce stricăciuni ori îl lasăsă degradeze.

Nudul proprietar este în drept să ceară stingerea uzufructului în cazurile când uzufructuarul:

a) abuzează de folosinţa bunului. În sensul acestei prevederiuzufructuarul depăşeşte limitele folosirii bunului prevăzute laarticolele 395,406,407 şi 409.

b) Îi aduce sticăciuni obiectului uzufructului. Acesta înseamnă căuzufructuarul în mod activ cauzează prejudiciu bunului ca în cazulprevăzut la art. 1398 sau întreprinde acţiuni ce contravinprevederilor art. 395,406, 407,409, plus nerespectarea obligaţiilorprevăzute la art. 395 (1) şi 411.

c) Lasă obiectul uzufructului să degradeze. Această prevedere ar trebuiînţeleasă în sensul ca uzufructuarul nu respectă în mod pasivprevederile articolelor indicate la punctele “a” şi “b” alecomentariului la prezentul articol.

Articolul 422. Stingerea uzufructului în cazul distrugerii bunului

(1)Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus înîntregime într-un caz fortuit. Dacă bunul este distrus în parte,uzufructul continuă asupra părţii rămase.

(2)Uzufructul va continua asupra indemnizaţiei de asigurare dacăaceasta nu este folosită pentru repararea bunului.

Prezentul articol prevede condiţiile stingerii uzufructului în urma distrugerii bunului. (1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că uzufructul se stinge doar în

cazul când obiectul uzufructului a fost distrus în întregime în urma unuicaz fortuit. Şi invers, dacă obiectul uzufrucrului a fost distrus în urmaunui fapt culpabil, obiectul uzufructului urmează a fi restabilit de cătredelicvent şi uzufructul continuă.

Iar dacă obiectul uzufructului a fost distrus parţial în urma aceluiaşi caz fortuit, uzufructul continuie să existe asupra părţii rămase. (2) Uzufructul continue să existe şi asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă

sumele respective nu suntfolosite la repararea bunului

Prevederile alin. (2) îşi pot realiza efectul în cazurile când: a) bunul a fost distrus integral în urma unui caz fortuit, dar, fiind

asigurat, s-au primit indemnizaţiile de asigurare, asupra cărora continue dreptul de uzufruct,

b) bunul a fost distrus parţial în urma aceluiaşi caz fortuit, iar sumele indemnizaţiilor de asigurare au fost folosite pentru reparareabunului, uzufructul continuând să continuie asupra bunului reparat.

Articolul 423. Efectul stingerii uzufructu lui

(1)La stingerea uzufructului, uzufructuarul este obligat să restituienudului proprietar, în starea corespunzătoare, bunurile pe care ledeţine în virtutea dreptului său de uzufruct.

(2)În cazul pieirii sau al deteriorării bunului din culpauzufructuarului, acesta este obligat să despăgubească proprietarul.

(3)În cazul imobilelor, stingerea uzufructului trebuie înscrisă înregistru.

(1) Obligaţia uzufructuarului de a restitui nudului proprietar bunurile care

le deţine în virtutea dreptului de uzufruct în starea în care ele se aflăse referă la toate cazurile de stingere a uzufructului, cu excepţiacazului de moarte a uzufructuarului şi distrugerii integrală a bunului înurma unui caz fortuit. În caz de moarte bunul se întoarce de câtremoştenitori, iar în cazul distrugerii integrale, riscul pieirii fortuite abunului îl suportă nudul proprietar.

(2) Dacă uzufructul se stinge în baza pieirii sau deteriorării bunului dinculpa uzufructuarului, acesta este obligat să restituie pagubeleproprietarului.

(3) Dacă obiectul uzufructului este un imobil, trebuie respectate regulile deînregistrare în registrul cadastral.

Capitolul IIDREPTUL DE UZ SI DREPTUL DE ABITATIE

Articolul 424. Dispoziţii generale cu privire la dreptul de uz şi la dreptul de abitaţie

(1)Uz este dreptul real asupra bunului altuia, în virtutea căruiauzuarul poate folosi bunul şi culege fructele lui necesare pentrunevoile proprii şi ale familiei sale.

(2)Titularul dreptului de abitaţie are dreptul să locuiască în locuinţaunei alte persoane împreună cu soţul şi copiii săi chiar dacă nu afost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituitabitaţia.

(3)Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic ori allegii, dispoziţiile privind registrul bunurilor imobile fiindaplicabile pentru bunurile imobile.

(4)Actul prin care este instituit uzul poate limita sau extinde dreptulde uz. Uzuarul nu poate pretinde la mai multe fructe decît la celecare se cuvin pentru nevoile proprii şi ale familiei sale dacă actulnu prevede altfel.

Articolul este consacrat definirii noţiunii şi temeiurilor deconstituire a dreptului de uz şi de abitaţie. (1) Din conţinutul acestui aliniat dreptul de uz este un drept subiectiv :a) Real, dat fiind drept obiect un lucru (res-reales), absolut, dat fiind

că el este opozobil unui cerc nedeterminat de persoane, inclusiv şiproprietarului bunului grevant cu drept de uz ;

b) Constituit asupra unui bun ce aparţine cu drept de proprietate alteipersoane ;

c) Care îi asigură uzuarului folosirea bunului şi posibilitatea de aculege fructele de la el (naturale şi civile) (?), necesare pentrunevoile proprii şi ale familiei sale.

După cum rezultă din conţinutul aliniatului (1), dreptul de uz este undrept real de aceeaşi natură ca şi cel de uzufruct, numai că primul are oîntindere mai limitată. În virtutea dreptului de uz, uzuarul are dreptul de aculege fructele de la obiectul acestui drept doar în limitele necesităţilorpersonale şi ale familiei sale. Fructele care rămân după satisfacerea acestornecesităţi aparţin proprietarului bunului.(2) Dreptul de obitaţie este un drept subiectiv de aceiiaşi natură juridică

ca şi dreptul de uz. Titularul acestui drept are dreptul de a locui înlocuinţa care aparţine altei persoane cu dreptul de proprietate. Deciobiect al dreptului subiectiv de abitaţie poate fi un apartament, oanumită cameră sau anumite camere dintr-un apartament, o casă de locuitsau anumite camere dintr-o casă de locuit.

Conform prezentului aliniat, titularul dreptului subiectiv are dreptulde a locui împreună cu soţul şi copii săi, chiar dacă nu era căsătorit sauera căsătorit şi nu avea copii la data constituirii abitaţiei. Deci dinconţinutul sintagmei “împreună cu soţul şi copii săi” rezultă că    alţimembri ai familiei titularului abitaţiei nu au dreptul să locuiască înobiectul acestui drept. Asta în cazul interpretării restrictive. Consider că printr-o interpretare extensivă, instanţa, în cazuri şicircumstanţe concrete, ar putea decide posibilitatea de a locui, împreună cutitularul abitaţiei, şi altor membri ai familiei (părinţii soţului sau aisoţiei). (3) uzul şi abitaţia se constituie în temeiul :a) unui act juridic ;b) legii.

La instituirea uzului şi abitaţiei este necesar de respectat dispoziţiilelegale privind registrul bunurilor imobile pentru cazurile când obiect al

acestor drepturi este un bun imobil. Dacă obiect al abitaţiei în toatecazurile este un bun imobil, apoi obiect al uzului pot fi atât bunurilemobile, cât şi imobile.(4) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că prin actul juridic care stă

la baza instituirii uzului, acesta poate fi limitat sau extins Cât priveşte extinderea uzuarul nu poate pretinde la mai multe fructe,decât i se cuvine pentru nevolile proprii şi ale familiei sale. Acesta pe deo parte. Pe de altă parte, proprietarul este în drept să ofere uzuarului prinactul juridic de constituire posibilitatea de a culege fructe într-ocantitate ce depăşeşte nevoile de consum ale uzuarului şi ale familiei sale,restul percepându-le şingur. Cât priveşte limitarea dreptului de uz, proprietarul, pe de o parte nupoate limita dreptul uzuarului de a culege fructele în cantităţile necesarepentru îndestularea nevoilor de consum ale uzuarului şi ale familiei lui. Pede altă parte, uzuarul este în drept să dovedească de ce cantitate de fructeel are nevoie pentru satisfacerea necesităţilor proprii şi ale familiei sale.

Articolul 425. Exercitarea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

(1)Dreptul de uz şi de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care faceobiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau arendat.

(2)Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie suportă cheltuielile decultură sau de întreţinere proporţional părţii de care se foloseşte.

Articolul este consacrat determinării condiţiilor şi limitelor exercităriidreptului de uz şi de abitaţie.

(1) Fiind ca şi uzufructul un drept personal (o servitute personală),dreptul de uz şi de abitaţie nu poate fi cedat altei persoane. Nicibunul ce constituie obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sauarendat.

(2) Titularul dreptului de uz şi al celui de abitaţie este ţinut săsuporte cheltuielele de cultură sau de întreţinere proporţional părţiiobiectului de care se foloseşte. Din aceasta rezultă că dacă uzul sauabitaţia este instituită integral asupra unui bun, atunci titularulacestor drepturi este obligat să suporte toate cheltuielele ce ţin deîntreţinerea şi bunăstarea obiectului. Dacă aceste drepturi suntinstituite asupra unei cote-părţi din obiectul respectiv, titulariisuportă cheltuielele indicate în raport direct poporţional cu cota –parte asupra căreia se extind aceste drepturi.

Articolul 426. Dreptul de folosire a facilităţilor comune

Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie al cărui drept poartă numaiasupra unei părţi din bun are dreptul să folosească facilităţile destinateuzului comun.

Din conţinutul acestui articol rezultă că uzuarul şi titularul dreptuluide abitaţie, al cărui drept se extinde doar asupra unei cote-părţi dinobiectul acestor drepturi, are dreptul să folosească facilităţile destinateuzului comun. De exemplu, dacă dreptul de abitaţie se extinde asupra unor

anumite odăi din apartamentul altei persoane, titularul are dreptul să sefolosească de ascensor, de baia din apartament, plita de gaz, veceu etc.

Articolul 427. Aplicarea dispoziţiilor privitoare la uzufruct

Dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică în modul corespunzător uzuluişi abitaţiei.

Prezentul articol determină corelaţia dintre reglementările privitoare lauzufruct cu cele ce se referă special la uz şi abitaţie. Această corelaţie semanifestă prin aceea că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică atuncişi în acea măsură, când şi în ce măsură lipsesc normele special consacrateuzului şi abitaţiei. De exemplu, normele special consacrate uzului şiabitaţiei nu prevăd termenul acestora. Prin urmare, la stabilirea termenuluiuzului şi abitaţiei se aplică art. 397. Alt exemplu; determinarea stăriibunului asupra căruia se instituie uzul sau abitaţia se efectuează conformart. 399 etc.

Capitolul IIISERVITUTEA

Articolul 428. Dispoziţii generale cu privire la servitute.

(1)Sevitute este sarcina care grevează un imobil (terenul aservitut)pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenuldominant). Utilitatea poate constata în sporirea confortuluiterenului dominant ori poate rezulta din destinaţia lui economică.

(2)Obligaţia de a face ceva poate fi conexată la o servitute şi impusăproprietarului terenului aservitut. Această obligaţie este accesorieservituţii şi nu poate fi stipulată decât în favoarea sau pentruexploatarea imobilului.

Conţinutul alin.(1) al acestui articol este consacrat definirii servitutei şideterminării scopului acestei instituţii juridice.

Din analiza conţinutului primului alineat rezultă că servitutea, întâide toate, se aplică asupra relaţiilor privind bunurile imobile, în specialterenurile, iar în al doilea, instituind “sarcina care grevează” un imobil(terenul aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar(terenul dominant), face aparentă iluzia precum că se instituie un raportjuridic între două terenuri (cel dominant şi ce aservit) sau între terenulaservit şi proprietarul terenului dominant. Doctrina însă a depăşit demultaceastă aparenţă (iluzie), afirmând cu certitudine că raporturile juridice nupot apărea între lucruri (obiecte), sau între acestea şi subiecţii de drept.Prin urmare, conţinutul alin (1) trebuie înţeles că “sarcina care grevează,”ea grevează nu terenul aservit propriu zis, ci dreptul subiectiv deproprietate asupra acestui teren, având scopul de a crea condiţii cât maieficiente sau cât mai e pentru proprietarul terenului dominant în procesulde exercitare a dreptului subiectiv de proprietate ce îi aparţine asupra

acestui teren. Deci, servitutea instituie raporturile juridic dintreproprietarul terenului aservit şi între proprietarul terenului dominant.

Această situaţie se confirmă şi prin conţinutul aliniatului (2) alacestui articol care prevede că “obligaţia de a face ceva …” poate fi impusăproprietarului terenului aservit, această obligaţie fiind accesorieservituţiei putând fi stipulată doar în favoarea sau pentru exploatareaimobilului, rezultatele acestei exploatări aparţinându-i în ultima instanţăproprietarului lotului dominant.

Aceiaşi situaţie se confirmă şi prin prevederile alin. (2) şi (3) aleart.429 al prezentului Cod.

Articolul 429. Condiţiile servituţii.

(1)La realizarea servituţii, persoană împuternicită trebuie să respecteinteresele proprietarului terenului aservit.

(2)Proprietarul terenului dominant poate fi obligat să plătească, laanumite perioade, o recompensă (dispăgubire) proprietaruluiterenului aservit.

(3)Shimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului dominant sau al terenului aservit, precum şi împărţirea terenurilor, nu afectează dreptul de servitute.

(4)Sevitutea se poate constitui în vederea asigurării unei utilităţi viitoare a terenului dominant.

(5)Servitutea constituie asupra unei construcţii ce se va edifica ori asupra unui teren ce va fi dobândit se naşte numai la data edificării ori dobândirii.

(6)Un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu servitute numai cu acordul uzufructuarului sau al superficiarului.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de existenţă şi de realizare adreptului subiectiv de servitute.

(1) Conform alin. (1) al acestui articol, la exercitarea (realizarea)dreptului subiectiv de servitute titularul acestui drept esteobligat să respecte interesele proprietarului lotului aservit,adică să nu facă abuz de dreptul ce îi revine şi să îl exerciteţinând cont de prevederile art. 9 al prezentului Cod.

(2) În alin. (2) al prezentului articol se subliniază caracteruloneros al dreptului subiectiv de servitute, proprietarul lotuluidominant putând fi obligat să plătească o recompensă (despăgubire)proprietarului terenului aservit. Însă sintagma “poate fi obligat săplătească” nu îi dă servituţii caracter oneros obligatoriu, elsurvenind în mod logic din conţinutul patrimonial al acestui raportjuridic. Totul însă depinde de condiţiile faptelor juridiceprevăzute la art. 431 (1) care stau la baza constituirii servituţii.

(3) După cum s-a menţionat în comentariul articolului precedent,raportul juridic de servitute se constituie între proprietarullotului aservit şi proprietarul lotului dominant, drepturile şiobligaţiile ne având caracter personal. Deaceea schimbareaproprietarului terenului dominant sau al terenului aservit, precumşi împărţirea terenurilor, nu influenţează dreptul de servitute;

cine devine proprietar al terenului aservit, asupra aceluia cadesarcina care grevează dreptul de proprietate asupra acestui teren.Cine devine proprietar al lotului dominant, acela beneficiază deefectele dreptului subiectiv de servitute.

(4) Conform alin (4), servitutea poate fi constituită atât în favoareaunei utilităţi curente, cât şi în favoarea unei utilităţi viitoare aterenului dominant.

(5) Acest aliniat are strânsă legătură cu alin. precedent, dat fiindcă, dacă se constituie servitutea asupra unei construcţii ce se vaedifica sau asupra unui teren ce va fi dobândit, ea se naşte la dataedificării construcţiei sau a dobândirii terenului.

(6) Acest aliniat prevede cazurile când un teren grevat cu uzufructsau superficie poate fi grevat cu servitute. Acesta poate avea loc“numai cu acordul uzufructuarului sau al superficiarului.”

Articolul 430. Clasificarea servituţilor .

(1)Apatente sînt servituţile care se cunosc prin semne exterioare, iarneaparente — cele care nu se atestă prin astfel de semne.

(2)Continue sînt servituţile al căror exerciţiu este sau poate ficontinuu fără a fi necesară fapta omului, iar necontinue — celepentru a căror existenţă este necesară fapta omului.

(3)Pozitive sînt servituţile care îndreptăţesc pe proprietarulterenului dominant să facă în mod direct anumite acte de folosinţăpe terenul aservit, iar negative — cele care impun proprietaruluiterenului aservit anumite restricţii în exerciţiul dreptului său deproprietate.

Prezentul articol stabileşte clasificarea servituţilor după modul lor de manifestare.

(1) Aliniatul (1) al acestui articol clasifică servituţile în aparenteşi neaparente. Cele aparente sunt servitutile care se cunosc prin semnele lor

exterioare, cum ar fi un canal, un apeduct, a fereastra. Însemnătatea acestei categorii de clasificare constă în aceea că numai servituţile aparente pot fi constituite prin uzucapiune ( a se vedea art. 431(1);i comentariul la el ). Cele neaparente sunt servituţile care nu se manifestă în exterior prin nici un semn vizibil, cum ar fi interzicerea de a construi ungard, un zid.

(2) Acest aliniat clasifică servituţile în continue şi necontinue. Servituţile continue sunt acelea, exerciţiul cărora este sau poate ficontinuu, fără a fi necesară fapta omului, cum ar fi servitutea de apeduct sau de scurgere a apelor de ploae peste terenul vecinului.Servituţile necontinue sunt acelea care, spre a fi exercitate, implică fapte reale ale titularului, cum este servitutea de trecere,servitutea de a lua apă din bazinul aflat pe terenul vecinului.

(3) Acest aliniat clasifică servituţile în cele pozitive şicele negative.

Pozitive sunt servituţile care îndreptăţesc proprietarul terenului dominnt să facă în mod direct anumite acte defolosinţă pe terenul aservit: să treacă pe terenul aservit cu orice mijloace de transport sau numai cu anumite din ele, să ia apă din bazinul ce se află pe terenul aservit etc. Negative sunt servituţile “care impun proprietarului terenului aservit anumite restricţii în exerciţiul dreptului său de proprietate: de a nu construi pe terenul ce-i aparţine careva clădiri mai înalte de cât înălţimea stipulată, de a nu construi cevamai aproape de o anumită distanţă de la hotarul ce desparte terenul aservit de cel dominant etc. ”

Articolul 431. Constituirea servituţii

(1) Servitutea poate fi constituită prin destinaţia stabilită deproprietar. prin acte juridice ori prin uzucapiune.

(2) Actul juridic prin care se constituie servitutea se încheie în formăautentică.

(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă după înscriereîn registrul bunurilor imobile.

Acest articol determină condiţiile de fond şi de formă ale constituirii servituţii.

(1)Aliniatul (1) prevede faptele juridice care pot sta la baza constituiriiservituţii. Ele sunt: a) destinaţia stabilită de proprietar. Acesta poate fi cazul când

proprietarul a două terenuri alăturate a construit un apeduct pesteunul din terenuri pentru a uda celălant teren. Aceste acţiunitrebuiesc efectuate cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.432al prezentului Cod. Dacă terenul pentru udarea căruia a fostconstruit apeductul devine obiect al dreptului de proprietate alaltei persoane, ultima obţine dreptul de servitute asupra terenuluipeste care este construit apeductul, adică acest teren devine terenaservit, iar terenul noului proprietar-teren dominant. În baza unuiasemenea fapt juridic poate fi constituit o servitute continuie şiaparentă.

b) Actele juridice. Legea nu stabileşte anume acte juridice prin carese poate constitui o servitute, ele putând fi diverse (contract,testament), principalul e că ele trebuie să corespundă condiţiilor devaliditate ale acestora, prevăzute la articolele 199-215 aleprezentului Cod.

c) Uzucapiunea , ceea ce înseamnă dobândirea dreptului de servitute încondiţiile art.433.

(2)În cazul când servitutea se constituie în baza unui act juridic , acestact juridic se încheie în formă autentică. Concomitent el trebuie săcorespundă tuturor condiţiilor de valabilitate a actului juridicprevăzute în art. 199-215 ale prezentului Cod, iar de vreme ce dreptulde servitute este un drept real legat de u n bun imobil, acest drepttrebuie înregistrat în registrul bunurilor imobile ţinut de unitatea

cadastrală teritorială unde se află imobilul în conformitate cuarticolele 497 şi 499 ale prezentului Cod.

(3)Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă terţilorpersoane, inclusiv şi proprietarului lotului aservit, din momentulînscrierii în registrul bunurilor imobile în conformitate cu prevederilearticolelor 496,497 şi 499 ale prezentului Cod.

Articolul 432. Constituirea servituţii prin destinaţia stabilită de proprietar

Servitutea prin destinaţia stabilită de proprietar este constatată printr-un înscris al proprietarului de teren care, în vederea unei eventualeparcelări, instituie imediat natura, scopul şi situaţia servituţii unei părţidin teren în favoarea altor părţi.

Acest articol stipulează condiţiile de fond şi de formă ale constituirii unei servituţii prin destinaţia stabilită de proprietar.

Constituirea servituţii în baza art.432 în mare măsură se aseamănă cu constituirea acesteea în baza unui act juridic (a se vedea comentariul alin. (2) şi (3) ale art.431). Înscrisul întocmit de însuşi proprietarul terenului , fiind un act juridic unilateral, trebuie să fie întocmit în conformitate cu prevederile art. 196 alin (1)şi (2) şi cu respectarea condiţiilor de valabilitate prevăzute la art. 199-215. Diferă însă prin aceeacă :

a) înscrisul – este întocmit “în vederea unei eventuale parcelări” a terenului ;b) acest înscris - determină destinaţia viitoarelor părţi de teren care vor

apărea în rezultatul parcelării;c) acest înscris – “instituie imediat natura ,scopul şi situaţia unei părţi de teren în favoarea

altor părţi ” de teren .E necesar de subliniat că sintagma “instituie imediat” se referă doar la “natura, scopul şi situaţia” viitoarei servituţii. Servitutea nu apare imediat, dat fiind căînscrisul, întocmit de proprietar “în vederea unei eventuale parcelări” a terenului, este un act juridic unilateral întocmit sub condiţie (art.234 şi 236 (2)), aceasta fiind o condiţie suspensivă (art.239). Deci, servitutea propriuzisă cu “natura , scopul şi situaţia ” servituţii unei părţi de teren în favoarea altor părţi va apărea cu condiţia parcelării terenului şi cu condiţială părţile terenului, - cea destinată de proprietar de a fi aservită şi cea sau cele destinate de a fi dominante, - vor nimeri în proprietatea diferitelor persoane.

O altă interpretare a acestui articol ar veni în contradicţie cu prevederile articolelor 428 (1) şi 440 lit.a)

Articolul 433. Dobândirea servituţilor prin uzucapiune

(1)Servituţile continue şi aparente, precum şi cele neaparente şipozitive, se pot dobândi prin uzucapiune, în condiţiile legii.

(2)Actele materiale corespunzătoare unor servituţi necontinue sîntprezumate a fi exercitate cu simpla îngăduinţa a proprietaruluiterenului aservit. Proprietarul terenului dominant va putea prescriedovedind contrariul.

(3)Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prinuzucapiune.

Prezentul articol stabileşte care servituţii pot fi dobândite prinuzucapiune şi în ce mod şi care servituţii nu pot fi dobândite prinuzucapiune.

(1) Aliniatul (1) al prezentului articol prevede că prin uzucapiunepot fi dobândite următoarele servituţii:-continue şi aparente;-neaparente şi pozitive.

Caracteristica fiecărei categorii din servituţile indicate la alin (1)al art. 433 o găsim în comentariul art. 430 al prezentului Cod. Aliniatul (1) al art. 433 mai prevede că servituţiile indicate pot fidobândite prin uzucapiune “… în condiţiile legii.” Dat fiind că în normele instituţiei juridice de servitute nu găsim normecare direct ar conţine noţiunea de uzucapiune şi condiţiile dobândiriiservituţii prin uzucapiune, este necesar să ne adresăm la alte norme aleCodului Civil care prevăd noţiunea de uzucapiune şi condiţiile dobândiriidrepturilor subiective în baza acestui temei. Cu alte cuvinte, suntem impuşisă recurgem la analogia legii (art.5 al prezentului Cod).

În cazul de faţă este necesar de a porni de la natura juridică adreptului subiectiv de servitute care este un drept subiectiv real, care seinstituie asupra unui bun imobil şi care este supus înregistrării (a se vedeaart. 290 al prezentului Cod).

Pornind de la acest deziderat, găsim art.332 al prezentului Cod, îlaplicăm la dobândirea servituţii prin uzucapiune, soluţionând cauza prinanalogia legii (a se vedea art.5 al prezentului Cod).

(2) Alin (2) al acestui articol stipulează că actele materialecorespunzătoare unor servituţii necontinuie sunt prezumate a fiexercitate cu simpla îngăduinţă a proprietarului terenului aservit.

Din conţinutul primei faze a acestui aliniat rezultă că dacă “actelematerialele…” sânt exercitate “cu simpla îngăduinţă a proprietarului terenuluiaservit” care se prezumă, atunci servitutea necontinuă se dobândeşte nu înbaza uzucapiunii, ci în baza unui alt temei, care în cazul de faţă ar puteafi calificat drept act juridic încheiat prin acţiuni concludente. Fraza a doua a acestui aliniat stipulează că pentru a dobândiservitutea necontinue anume prin uzucapiune, ale cărei acte materiale au fostexercitate, proprietarul lotului dominant va dovedi contrariu. Cu altecuvinte, proprietarul lotului dominant va fi ţinut să dovedească că actelemateriale corespunzătoare servituţii în cauză au fost exercitate în pofidasimplei îngăduinţe a proprietarului lotului aservit în termenul prevăzut delege. Şi dacă proprietarul lotului aservit nu s-a îngrijit de apărareapurităţii dreptului său de proprietate asupra terenului prin judecată înacest termen, el devine impus de a suferi mai departe exercitarea actelormateriale corespunzătoare servituţii în cauză din partea proprietaruluilotului dominant. (3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobândi prinuzucapiune.

Articolul 434. Exercitarea servituţii

(1)Sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservitconstă în obligaţia proprietarului de a permite efectuarea anumitoracţiuni pe terenul său, deasupra acestuia sau sub pământ. Servituteapoate consta şi din obligaţia proprietarului de a se abţine de laanumite acţiuni în favoarea proprietarului terenului dominant.

(2)Servitutea se extinde asupra a tot ceea ce este necesar pentruexercitarea ei.

(3)Dacă servitutea s-a exercitat benevol şi fără obiecţii în termen decel puţin 3 ani, atunci, în cazul apariţiei unor litigii întreproprietari, această modalitate de exercitare poate servi ca temeideterminant la soluţionarea litigiului.

(4)Proprietarul terenului aservit este obligat să se abţină de la oriceact care limitează oii împiedică exerciţiul servituţii. Astfel, nuva putea schimba starea locurilor ori strămuta exercitareaservituţii în alt loc.

(5)Proprietarul terenului aservit poate indica, pentru exercitareadreptului de servitute, o altă parte a terenului decât cea indicatăla alin. (3), dar numai în cazul în care o astfel de transferare nuprejudiciază proprietarul terenului dominant. Cheltuielile aferentetransferării sînt suportate de proprietarul terenului aservit.

(6)Dreptul de servitute al proprietarului terenului dominant trebuie săfie exercitat astfel încât să creeze cît mai puţine dificultăţiproprietarului terenului aservit.

Acest articol determină modalităţile şi condiţiile de exercitare a servituţii.

(1) Acest aliniat stipulează că sarcina pe care o instituie servituteaasupra terenului aservit constă în obligaţia proprietaruluiterenului aservit de a permite proprietarului terenului dominantefectuarea anumitor acţiuni: a) pe terenul aservit, de exemplu, de a trece peste acest teren, de

a lua apă din fântâna sau bazinul aflat pe acest teren etc; b) deasupra terenului aservit, de exemplu, pătrunderea unor elemente

ale anumitei construcţii (balconului sau terasei) în spaţiul dedeasupra terenului aservit sau a unui cablu de aprovizionare cuenergie electrică etc;

c) sub terenul aservit, de exemplu, construirea unui apeduct, a uneiconducte de gaz, de energie termică sau un cablu detelecomunicaţie.

Servitutea poate consta şi în obligaţia proprietarului terenului aservit de a se obţine de la anumite acţiuni în favoarea proprietarului terenului dominant. Drept exemplu de asemenea obligaţie ar putea servi obligaţia de a nu construi în genere pe acest teren aservit, de a nu construi vre-un zid, dea nu construi vre-o clădire care ar depăşi o anumită înălţime etc.

(2) Din conţinutul acestui aliniat rezultă că servitutea se extinde şiasupra oricărui accesoriu necesar pentru exercitarea ei. Deexemplu, dacă servitutea oferă titularului dreptul de a lua apă dinfântâna sau bazinul ce se află pe terenul aservit, da pentru ascoate apa din fântână sau bazin se folosesc pompe şi alte

instalaţii, ele fiind accesorii, dreptul de servitute se extind şiasupra lor.

(3) Prevederile acestui aliniat se referă la efectul juridic alterenului de 3 ani de exercitare a servituţii într-o anumitămodalitate. Adică, dacă în termen de 3 ani proprietarul terenuluidominant a exercitat “benevol şi fără obiecţii” servitutea de a trece pe jospeste terenul aservit, iar apoi, procurându-şi tractor sauautomobil, trece şi cu acest tractor sau automobil, trece şi cuacestea peste terenul aservit, în urma cărui fapt între proprietariapare litigiu, atunci modalitatea folosită (trecerea pe jos pesteterenul aservit) “poate servi ca temei determinant la soluţionarea litigiului” .Altfel spus, proprietarul lotului dominant poate trece pe jos pesteterenul aservit şi în viitor, da pentru a trece cu tractorul sau cumaşina, trebuie de obţinut bunăvoinţa (acceptul) proprietaruluilotului aservit.

(4) Acest aliniat este corelat cu alin (1) al art. 429 şi se reduce laobligaţia proprietarului lotului aservit să se obţină de la oriceact care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii, inclusiv dea nu schimba starea locului ori strămuta exercitarea servituţii înalt loc.

(5) Conform prezentului aliniat, în procesul de exercitare aservituţii proprietarul lotului aservit poate indica o altă parte aterenului decât cea pe care s-a exercitat servitutea până la anumitmoment, dar numai cu condiţia că o astfel de transferare nuprejudiciază proprietarul lotului dominant.

Din cele prevăzute rezultă, că dacă proprietarul lotului dominant, exercitând, de exemplu, servitutea de trecere cu mijloace de transport pe o anumită parte a terenului aservit, a suportat cheltuieli pentru amenajarea părţii corespunzătoare de pe terenul său, în cazul permutării locului de exercitare a acestei servituţi, proprietarului terenului dominant i se cauzează prejudiciu. Mărimea acestuia se determină prin costul demontării amenajărilor şi transferarea lor în alt loc sau, dacă transferarea este imposibilă,- cu costul distrugerii lor şi costul amenajărilor în altă parte aterenului dominant. În acesz caz proprietarul lotului aservit nu are dreptul de a indica o altă parte a terenului pentru exercitarea servituţii. În caui când indicarea unei alte părţi a terenului aservit nu prejudiciază proprietarul terenului dominant, proprietarul terenului aservit este îndreptăţit să o facă, dar să suporte cheltuielile aferente terenului aservit.

(6) Prevederile acestui aliniat sunt racordate cu prevederile alin (1)al art. 429 şi impun condiţia că proprietarul lotului dominant, laexercitarea dreptului de servitute, trebuie să creeze cât mai puţinedificultăţi proprietarului terenului aservit.

Articolul 435. Abandonarea terenului aservit

In toate cazurile în care, conform contractului, cheltuielile lucrărilor deexercitare şi conservare a servituţilor revin proprietarului terenuluiaservit, acesta se va putea exonera de obligaţie abandonând în folosulproprietarului ternului dominant partea din terenul aservit necesarăexercitării servituţii.

Acest articol stipulează temeiul exonerării proprietarului lotului aservitde la cheltuielile legate de efectuarea lucrărilor de exercitare şiconservare a servituţii, în cazurile când, conform contractului ce stă labaza apariţiei servituţii, proprietarul lotului aservit este obligat să lesuporte.

Întâii de toate, atragem atenţia la discordanţa dintre denumirea şi nutulacestui articol. În denumire abandonarea se referă la întregul teren aservit,pe când în conţinut abandonarea se referă doar la partea terenului necesarăexercitării servituţii. Din conţinutul prezentului articol rezultă că drept temei de exoner a proprietarului lotului aservit de la cheltuielile necesare exercitării şi conservării servituţii serveşte abandonarea de către acesta a părţii terenului aservit necesare exercitării servituţii în favoarea proprietarului terenului dominant.

Articolul 436. Drepturile proprietarului terenului dominant

(1)Proprietarul terenului dominant este în drept să se folosească deservitute, să efectueze pe terenul aservit orice lucrare necesarăexercitării dreptului de servitute, să conserve dreptul de servitutedacă contractul nu prevede altfel.

(2)In lipsa unei prevederi contrare, proprietarul terenului dominantpoate lua toate măsurile şi poate face, pe cheltuiala sa, toatelucrările de exercitare şi conservare a servituţii. Cheltuielile deefectuare a acestor lucrări revin celor doi proprietari,proporţional avantajelor pe care le obţin, în măsura în carelucrările efectuate pentru exerciţiul servituţii sînt necesare şi deele profită inclusiv terenul aservit.

(3)Proprietarul terenului dominant poate înlătura toate construcţiileşi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenul aservit, în cazulnecesităţii de readucere a acestuia la stare normală pentruexploatare, şi trebuie să o facă la cererea proprietarului terenuluiaservit.

Acest articol stipulează drepturile proprietarului terenului dominant şi condiţiile de exercitare a acestora.

(1) Conform acestui aliniat, proprietarul terenului dominant este îndrept: a) să se folosească de servitute;b) să efectueze pe terenul aservit orice lucrare necesară exercitării

dreptului de servitute;c) să conserve dreptul de servitute, adică să ia toate măsurile

pentru a menţine servitutea în stare ne alterată, dacă contractulnu prevede altfel.

(2) Conform acestui aliniat, în lipsa unei prevederi contrare în actulde constituire a servituţii, proprietarul lotului dominant poateface, pe cheltuiala sa, toate lucrările şi lua toate măsurile deexercitare şi conservare a servituţii. Ulterior, însă , cheltuielile

de efectuare a acestor lucrări pot fi împărţite între proprietariicelor două terenuri în condiţiile:

a) când de lucrurile efectuate pentru exerciţiul servituţiiprofită şi proprietarul terenului aservit;

b) proprietarul lotului aservit participă la împărţirea numai acelorcheltuieli care se referă la costul lucrărilor necesare pentruexerciţiul servituţii.

c) Cheltuielile necesare pentru exerciţiul servituţii se împart întreproprietarii celor două terenuri în raport proporţional direct cuavantajele care le revin .

(3) Din conţinutul alin.(3) al acestui articol rezultă, că, în cazulnecesităţii de readucere a părţii terenului aservit destinateexercitării servituţii în starea ei normală pentru exploatare,proprietarul lotului dominant este ţinut să înlăture toateconstrucţiile şi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenulaservit, dacă această înlăturare o cere proprietarul terenuluiaservit. În caz contrar proprietarul terenului dominat poate să nufacă aceste lucrări.

Articolul 437. Obligaţiile proprietarului terenului dominant

(1)Proprietarul terenului dominant este obligat să întreţinăconstrucţiile şi plantaţiile amplasate pe terenul aservit în măsuraîn care asigură prin aceasta interesele terenului aservit.

(2)Proprietarul terenului dominant este obligat să repare dauneleaduse proprietarului terenului aservit.

(3)Dacă dreptul de servitute este instituit în favoarea a doi sau maimulţi proprietari de terenuri dominante, obligaţia de întreţinere aconstrucţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul aservit şi dereparare a daunelor, cauzate proprietarului terenului aservit,aparţine proporţional beneficiului fiecărui proprietar de terendominant dacă legea sau actul prin care s-a constituit servitutea miprevede altfel.

Acest articol prevede obligaţiile proprietarului terenului dominant şi condiţiile exercitări acestora când titular al servituţii este un singur subiect şi când sânt mai mulţi subiecţi.

(1)Din conţinutul acestui aliniat rezultă că proprietarul terenuluidominant esteţinut să întreţină construcţiile şi plantaţiileamplasate pe terenul aservit în măsura în care prin aceasta asigurăinteresele proprietarului terenului aservit. Conţinutul acestuialiniat este armonizat cu alin. (6) al art. 434 şi cu alin (1) alart. 429 ale prezentului Cod.

(2)Aliniatul (2)Prevede că proprietarul terenului dominant este obligatsă repare daunele aduse proprietarului lotului aservit.

Acest aliniat nu leagă expres daunele aduse cu exercitarea servituţii. Dar din interpretarea logică şi sistematică a acestei norme ajungem la concluzia că este vorba despre daunele aduse proprietarului terenului aservit în procesul de exercitare a serviţii. În caz contrar această normă nu-şi găsea locul anume aici, da să fie prevăzută în alt loc nu are nici un sens, dat

fiind că repararea daunelor cauzate atât din raporturile juridice contractuale, cât şi din cele delictuale sânt prevăzute la alte capitole.

(3)Acest aliniat prevede modalitatea de distribuire a obligaţiei deîntreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenulaservit şi de reparare a daunelor, cauzate proprietarului aservit,în cazul când dreptul de servitute este constituit în favoareaproprietarilor a două sau mai multe terenuri dominante. În asemeneacaz, dacă legea sau actul juridic prin care a fost constituităservitutea nu prevede altfel, obligaţia indicată aparţineproprietarilor terenurilor dominante în raport direct proporţionalcu beneficiul obţinut în urma exercitării servituţii.

Articolul 438. Drepturile asupra construcţiilor şi plantaţiilor

Proprietarul terenului aservit nu are nici un drept asupra construcţiilorşi plantaţiilor amplasate pe terenul său de proprietarul terenului dominant.

Conţinutul acestui articol logic survine din conţinutul art.436 şi al aliniatului (1) al art.437 din prezentul Cod.

Articolul 439. Concurenţa mai multor drepturi

Dacă servitutea unui teren concurează cu o altă servitute sau cu un altdrept real de folosire a imobilului, astfel încât aceste drepturi nu pot fiexercitate concomitent, total sau parţial, având acelaşi grad de prioritate,fiecare persoană îndreptăţită poate cere stabilirea unei ordini de exercitarecare ar corespunde în mod echitabil binelui tuturor persoanelor interesate.

Articolul 440. Temeiurile de stingere a servituţii

Servitutea se stinge prin radierea ei din registrul bunurilor imobile încaz de:

a) consolidare, când ambele terenuri ajung să aibă acelaşi proprietar;b) renunţare a proprietarului terenului dominant;c) expirare a termenului;d) răscumpărare;e) imposibilitate de exercitate;f) neuz pentru o perioadă de 10 ani;

g) dispariţie a oricărei utilităţi a lor: h) expropriere a terenului aservit dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat.

Prezentul articol prevede temeiurile, forma şi momentul stingerii dreptului de servitute.

Conform art. 440, dreptul de servitute se stinge în baza următoarelor temeiuri:a) prin consolidare, adică în cazul când proprietarul terenului dominant devine

proprietar şi al terenului aservit. Consolidarea poate avea loc în baza diverselor acte juridice întocmite în condiţiile legii asupra terenului aservit sau prin moştenire acestuia în baza legii.b) prin renunţarea în condiţiile legii la dreptul de servitute a

proprietarului terenului dominant. c) prin expirarea termenului servituţii fixat în actul juridic care stă la

baza constituirii servituţii. d) prin răscumpărarea în condiţiile art. 442, respectându-se celelalte

condiţii impuse de lege vizând actul de răscumpărare. e) prin imposibilitatea de exercitare. Drept exemplu ar putea aservi

stingerea servituţii de a lua apă din fântâna ce a secat sau o altă pieirefortuită a obiectului aservit.

f) prin neuz într-o perioadă de zece ani în condiţiile art. 441.g) prin dispariţia oricărei utilităţi a lor.

În cazul de faţă este vorba despre dispariţia utilităţii pentru titularul servituţii şi dispariţia utilităţii nu trebuie să fie creată de proprietarul terenului aservit.

h) prin exproprierea terenului aservit, dacă servitutea este contrarăutilităţii publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat.

Drept exemplu putem lua exproprierea în condiţiile legii a unei păşuni private, asupra căreea era constituită o servitute de a paşte un anumit număr de animale, în scopul construirii unui teren de fotbal şi a altor obiecte cu destinaţie publică. Stingerea servituţii în toate temeiurile prevăzute la art. 440 are loc prin radierea servituţii din registrul bunurilor imobile în condiţiile art. 499 (2) şi se consideră stinsă din momentul radierii.

Articolul 441. Calcularea termenului de neuz

(1)Termenul prevăzut la art.440 lit.f) începe să curgă de la dataultimului act de exerciţiu al servituţilor necontinue ori de la dataunui act contrar servituţiloi continue.

(2)Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către unuzufructuar face să se întrerupă termenul faţă de ceilalţicoproprietari ori faţă de nudul proprietar.

Acest articol fixează momentul din care începe scurgrea termenului prevăzut la art. 440 lit (f) şi prevede condiţiile de întrerupere a acestui termen.

Conform art. 441 (1) termenul de neuz începe să curgă de la data ultimului act de exerciţiu al servituţiilor necontinuie sau la data unui act contrar servituţiilor continuie

(2)Prevederile alin (2) al art. 441 sunt destinate cazurilor cândasupra terenului dominant sunt mai mulţi proprietari sau servitutea

aparţine mai multor uzufructuari, apoi exercitarea servituţii măcarde unul din coproprietari sau cauzufructuari întrerupe scurgereatermenului de neuz al servituţii faţă de toţi ceilanţicoproprietari ai lotului dominant ori faţă de nudul proprietar.

Articolul 442. Răscumpărarea servituţii de trecere

(1)Servitutea de trecere poate fi răscumpărată de proprietarulterenului aservit dacă există o disproporţie vădită între utilitateape care o procură terenului dominant şi inconvenientele saudeprecierea provocată terenului aservit.

(2)In caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată poatesuplini consimţământul proprietarului terenului dominant. Lastabilirea preţului de răscumpărare, instanţa va ţine cont devechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două terenuri.

Acest articol stabileşte posibilitatea răscumpărării servituţii de trecere de către proprietarul terenului aservit.

(1) Din conţinutul acestui aliniat rezultă:a) Subiect al răscumpărării este proprietarul lotului aservit;b) Prin răscumpărare poate fi stinsă doar servitutea de trecere,c) Există o disproporţie vădită între utilitatea pe care o procură

terenul dominant şi inconvenienţele sau deprecierea provocatăterenului aservit.

(2) Prezentul aliniat prevede că între părţi nu este posibilă oînţelegere, proprietarul lotului aservit se poate adresa instanţeide judecată, aducând probe în justificarea existenţei disproporţiei.Examinând litigiul, instanţa poate suplini prin hotărârea saconsimţământul proprietarului lotului dominant. În acest cazjudecata, stabilind preţul de răscumpărare, va ţine cont de vechimeaservituţii şi de schimbarea valorii celor două terenuri. Ultimacondiţie urmează a fi înţeleasă în aşa mod, că dacă prin exercitareaservituţii în cauză timp îndelungat s-a produs deprecieri terenuluiaservit, preţul răscumpărării va fi mai mic. Altfel spus, mărimeapreţului de răscumpărare este în raport invers proporţional cuvechimea exercitării servituţii şi avantajele obţinute de terenuldominant.

Capitolul IVSUPERFICIA

Articolul 443. Noţiunea de superficie

(1)Superficie este dreptul real imobiliar de a folosi terenul altuia invederea edificării si exploatării unei construcţii, deasupra si subacest teren, sau a exploatării unei construcţii existente. Acestdrept este alienabil, se transmite prin succesiune si poate fiobiect al unui contract de locaţiune.

(2)Daca nu se prevede altfel, dreptul de superficie nu se poateexercita decât asupra suprafeţei construite sau asupra suprafeţei pecare urmează sa se ridice construcţia, precum si asupra suprafeţeineconstruite, necesare, potrivit naturii sau destinaţieiconstrucţiei, exploatării ei normale.

(3)Întinderea dreptului superficiarului de a folosi terenul grevat estestabilita prin contract sau lege. In lipsa unor prevedericontractuale, terenul este grevat cu servitutea necesara exercităriidreptului de superficie. Servitutea încetează la stingerea dreptuluide superficie.

(4)Asupra dreptului de superficie se aplica in modul corespunzătorregulile dreptului de proprietate asupra imobilelor daca legea nuprevede altfel.

(5)Construcţia este o parte componenta esenţiala a dreptului desuperficie.

(6)Dreptul de superficie nu poate fi constituit sub condiţierezolutorie.

(7)Dreptul de superficie nu poate fi limitat la o parte dinconstrucţie.

Acest articol defineşte superficia, stabileşte obiectul şi caractereleacesteia. (1)Potrivit acestui aliniat superficia este un drept real, absolut, cu

titlu gratuit sau oneros, de lungă durată, alienabil şi imobiliaral unei persoane (superficiar) de a folosi terenul altei persoane(proprietar) în vederea edificării şi exploatării unei construcţiideasupra şi sub acest teren sau exploatării unei construcţiiexistente la momentul constituirii superficiei. Din definiţie desprindem că obiect al superficiei poate fi un teren, pe care

urmează a fi edificată şi exploatată o construcţie, sau pe care există o construcţie şi aceastaurmează a fi exploatată.

Din conţinutul aceluiaşi aliniat rezultă că dreptul desuperficie, fiind un drept de lungă durată şi alienabil, poate fitransmis prin moştenire şi poate fi obiect al unui contract delocaţiune.

Considerăm necesar de a comenta în mod special sintagma “deasupraşi sub acest teren.” Din interpretarea gramaticală a acestei sintagmerezultă că, fiind legate prin conjuncţia “şi”, aceste circumstanţe potfi privite numai împreună şi numai în limitele suprafeţei terenuluicuprinse de perimetrul construcţiei, i-ar sub teren,-numai în limitelenecesare edificării construcţiei, potrivit naturii şi destinaţieiacesteea, respectându-se regulile şi normele de construcţie. Cu altecuvinte , ne impune o interpretare restrânsă, din care rezultă căfolosirea de către superficiar a altor suprafeţe “deasupra” sau“sub”, ale terenului grevat este posibilă în condiţiile alin (2) şi (3)ale prezentului articol.

Însă din interpretarea logică a acestei sintagme rezultă că înbaza dreptului de superficie nu s-ar putea efectua şi exploata carevaconstrucţii sub terenul altuia. Ce-i drept, normele consacratesuperficiei nici nu interzic direct acest lucru . Prin urmare, s-arputea proceda conform principiului: “Se admite totul ce direct nu seinterzice”. Dar, în opinia noastră, mai raţional ar fi de îmbunătăţitredacţia acestui aliniat pe două căi: sau de înlocuit conjuncţia “si”

prin conjuncţia “sau,” sau după sintagma “deasupra şi sub acest teren”de adăugat cuvintele “sau sub acest teren” şi mai departe după text.Aceasta ar face conţinutul acestui aliniat mai adecvat naturiisuperficiei. (2)Acest aliniat concretizează şi mai precis obiectul superficiei,

indicând că, dacă în actul de constituire nu se prevede de altfel,dreptul de superficie nu poate fi exercitat decât:a) asupra suprafeţei construite sau asupra suprafeţei pe care

urmează să se ridice construcţia; b) asupra suprafeţei neconstruite, dar necesare exploatării ei

normale, potrivit naturii sau destinaţiei acesteia. (3)Acest aliniat stipulează temeiurile de stabilire a întinderii

superficiei asupra terenului grevat, ele putând fi contractul saulegea.

Dacă la baza constituirii superficiei stă un contract, limiteleîntinderii dreptului superficiarului asupra terenului grevat se stabilescprin clauzele acestui contract. Dacă aceste limite nu sunt stipulate încontract, ele se stabilesc în baza prevederilor din fraza a doua a acestuialiniat, instituindu-se asupra terenului grevat o servitute necesarăexercitării dreptului de superficie. Însă dreptul de servitute în cazul dateste accesoriu celui de superficie, dat fiind că, conform frazei a treia aacestui aliniat, servitutea încetează la stingerea dreptului de superficie.

(4)Din conţinutul acestui aliniat rezultă că asupra dreptului desuperficie se aplică condiţiile de înregistrare prevăzute la TitlulV (art. 498-511) al prezentului Cod.

(5)Considerăm că ar fi mai corect de exprimat acest aliniat înurmătoarea redacţie: “Construcţia este o parte componentă esenţialăa superficiei ca instituţie juridică deoarece construcţia nu poatefi parte componentă a unui drept subiectiv. ”

Edificarea şi exploatarea construcţiei sau exploatarea unei construcţiiexistente la momentul constituirii dreptului de superficie îi demonstreazăscopul şi îi determină natura acestuia, dat fiind că grevarea unui teren înalt scop ar fi sau un uzufruct, sau o servitute, sau o emfiteză, ultima nefiind cunoscută legislaţiei ţării noastre.

(6)Acest aliniat stipulează că dreptul de superficie nu poate ficonstituit sub condiţie rezolutorie (art. 240 al prezentului Cod),dat fiind că el are propriile temeiuri de stingere stipulate laart.450 al prez. Cod.

(7)Acest aliniat stipulează condiţia că dreptul de superficiu nu poatefi limitat la o parte din construcţie, dar trebuie să fie constituitasupra întregii construcţii.

Articolul 444. Constituirea dreptului de superficie

(1)Dreptul de superficie se naşte in temeiul unui act juridic sau alunei dispoziţii legale, fiind opozabil terţilor din momentulînscrierii in registrul bunurilor imobile.

(2)) Dreptul de superficie se constituie pentru un termen de 99 de anidaca nu a fost stabilit un alt termen.

(3)Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţiesuspensiva

Acest articol determină termenul constituirii superficiei şi limiteleextinderii în timp a acesteia.

(1) Acest aliniat stipulează că dreptul de superficie poate luanaştere în baza unei dispoziţii legale, el fiind opozabilterţilor din momentul înscrierii în registrul bunurilorimobile.

(2) Dacă prin actul juridic sau dispoziţiile legale n-a foststabilit altfel, dreptul de superficie poate fi constituit peun termen maxim de 99 de ani.

(3) Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţiesuspensivă (art.239 al prezentului Cod).

(4)

Articolul 445. Dreptul de superficie in cazul demolării sau pieiriiconstrucţiei

Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei.

Acest articol stipulează soarta juridică a superficiei în caz de demolare saupieirii construcţiei. Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei .Deşi construcţia este o parte componentă esenţială a obiectului dreptului desuperficie (art.443(5) şi comentariul la el), superficia este un drept “de afolosi terenul altuia” (art.443(1) şi comentariul la el), de aceea soartadreptului de superficie nu se leagă de soarta construcţiei.

Articolul 446. Rangul superficiei

Dreptul de superficie se înscrie in registrul bunurilor imobile numai cu rangul întâi. Rangul nu poate fi modificat.

Acest articol determină rangul sub care se înscrie superficia în

registrul bunurilor imobile şi imposibilitatea schimbării ulterioare a acestuia.

Dreptul de superficie se înscrie în registrul bunurilor imobile numai cu rangul întâi, acesta ne putând fi schimbat ulterior.

Articolul 447. Exercitarea dreptului de superficie

Superficiarul poate dispune in mod liber de dreptul sau. In cazul uneiconstrucţii existente, superficia se poate înstrăina ori ipoteca numai o datacu aceasta. In caz de înstrăinare a construcţiei de către superficiar,proprietarul terenului are dreptul de preemţiune.

Acest articol stipulează modalităţile de exercitare a dreptului desuperficie .

Superficiarul este îndreptăţit să dispună liber de dreptul ce-iaparţine prin orice act juridic ce nu contravine legii. În cazul cândsuperficia este constituită asupra unei construcţii existente, superficia sepoate înstrăina sau ipoteca numai împreună cu aceasta.

În cazul înstrăinării construcţiei de către superficiar, proprietarulterenului are dreptul de preemţiune. Este necesar de subliniat că dreptul depreemţiune proprietarul îl are doar în cazul când superficia a fostconstituită asupra unei construcţii existente.

Articolul 448. Obligaţia superficiarului de a plăti o redevenţă

(1) Daca actul juridic nu prevede altfel, superficiarul datoreazăproprietarului terenului, sub forma de rate lunare, o suma egala cu chiriastabilita pe piaţă, ţinând seama de natura terenului, de zona in care seafla el, de destinaţia construcţiei, precum si de orice alte criterii dedeterminare a contravalorii folosinţei. Redevenţa se determina la dataconstituirii superficiei.

(2) Redevenţa poate fi ajustata la cererea uneia din părţi, in cazul in carecondiţiile economice fac ca neajustarea sa fie inechitabila. Măsuraajustării se va aprecia ţinându-se seama de schimbarea condiţiiloreconomice si de principiul echităţii.

(3) In cazul in care superficiarul nu plăteşte redevenţa timp de 3 ani,proprietarul terenului are dreptul sa ceara vânzarea superficiei lalicitaţie. Proprietarul terenului are dreptul de a participa la licitaţie.

(4) In cazul in care superficia aparţine mai multor persoane in relaţiile cuproprietarul, acestea răspund solidar pentru plata redevenţei.

Acest articol prevede condiţiile de plată a unei redevenţe, pe caresuperficiarul o datorează proprietarului terenului, ordinea achitării,metodele de stabilire a mărimii acesteia, precum şi consecinţele juridice aleneachitării ei.

(1)(1) Superficiarul datorează proprietarului terenului o sumă egalăcu chiria stabilită pe piaţă, ţinând seama de natura terenului, dezona în care se află el, de destinaţia construcţiei, precum şi deorice alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei.

Redevenţa se determină la data constituirii superficiei şi se plăteşteîn rate lunare, dacă actul juridic nu prevede altfel.

(2)La cererea uneia din părţi, redevenţa poate fi ajustată, adicămărimea redevenţei poate fi schimbată, dacă condiţiile economiceulterioare fac ca neajustarea (neschimbarea ) să o pună pe partearespectivă în situaţie inechitabilă.

Ajustarea se va efectua în măsura schimbării condiţiilor economice,ţinându-se cont de principiu echităţii. (3)În cazul în care superficiarul nu plăteşte redevenţa în timp de 3

ani, proprietarul terenului obţine dreptul de a cere vânzareasuperficiei la licitaţie, obţinând concomitent dreptul să participela această licitaţie.

(4)Dacă dreptul de superficie aparţine mai multor persoane, acestearăspund solidar pentru plata redevenţei în faţa proprietaruluiterenului.

Articolul 449. Stingerea dreptului de superficie

Dreptul de superficie se stinge: a) la expirarea termenului;

b) prin consolidare, daca terenul si construcţia devin proprietatea aceleiaşipersoane;

c) în alte cazuri prevăzute de lege.

Prezentul articol prevede temeiurile stingerii dreptului de superficie.La lit. a) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge la

expirarea termenului. Termenul superficiei poate fi fixat prin actul juridic ce stăla baza constituirii acesteia, durata căreia nu poate fi mai mare decât ceaindicată la art. 444 al prezentului Cod.

La lit. b) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge princonsolidare, adică în cazul când proprietarul terenului devine proprietar şi al construcţiei.

Consolidarea poate avea loc în cazurile când proprietarul terenului obţinedreptul de proprietate şi asupra construcţiei sau prin moştenire încondiţiile art. 1432, 1449,1449, sau reorganizării persoanei juridice încondiţiile art. 70 (1) şi (2), sau în condiţiile art.447, art. 448 (3) aleprezentului Cod, sau în baza altor acte juridice întocmite în condiţiilelegii.

La lit. c) acest articol prevede alte cazuri prevăzute de lege. Acestea pot fi: a) cazul prevăzut la art. 450;b) cazul declarării nulităţii actului juridic (art.216-233) ce stă la

baza constituirii dreptului de superficie.

Articolul 450. Stingerea dreptului de superficie la cererea proprietarului terenului

Daca superficiarul nu a ridicat construcţia în termenul specificat în actul juridic privind instituirea superficiei sau daca încalcă obligaţia privind conservarea construcţiei, proprietarul terenului are dreptul sa cearastingerea dreptului de superficie.

Acest articol stabileşte temeiurile de stingere a dreptului de superficie la cererea proprietarului terenului.

Proprietarul terenului poate avea dreptul să ceară stingerea dreptuluide superficie în cazurile când:

a) superficiarul nu a edificat construcţia în termenul specificat în actul juridic ce stă la baza construirii dreptului de superficie;

b) superficiarul încalcă obligaţia privind conservarea (păstrarea) construcţiei.

Articolul 451. Efectele stingerii dreptului de superficie

(1)La stingerea dreptului de superficie, construcţia aflata pe teren setransmite de drept proprietarului acestuia.

(2)Proprietarul terenului trebuie să plătească superficiarului o despăgubire corespunzătoare pentru construcţie. Despăgubirea nu estecorespunzătoare daca nu acoperă cel puţin două treimi din valoarea de piaţa a construcţiei.

(3)Proprietarul terenului se poate elibera de plata despăgubirii daca prelungeşte dreptul superficiarului, înaintea expirării acestui drept, pe durata previzibilă de exploatare a construcţiei. În cazul

în care refuza prelungirea, superficiarul pierde dreptul la despăgubire.

(4)Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de superficie, să ridice construcţia sau părţi ale ei.

Prezentul articol stipulează efectele juridice ale stingerii dreptului desuperficie.

(1) Acest aliniat prevede că la stingerea dreptului de superficieconstrucţia ce se află pe teren se transmite cu drept de proprietateproprietarului terenului.

(2) La stingerea dreptului de superficie în condiţiile alin (1) alprezentului articol proprietarul terenului este dator să plăteascăsuperficiarului o despăgubire corespunzătoare pentru construcţie.Corespunzătoare poate fi doar despăgubirea care cuprinde cel puţin două treimidin valoarea de piaţă a construcţiei.

(3) Dacă înainte de expirarea dreptului de superficie proprietarulterenului prelungeşte dreptul superficiarului pe durata previzibilăde exploatare a construcţiei, el, proprietarul terenului, se poateelibera de plata despăgubirii. În cazul în care superficiarul refuzăprelungirea, acesta pierde dreptul la despăgubire.

(4) Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului desuperficie, să ridice construcţia sau părţi ale ei.

Articolul 452. Garanţia pentru despăgubire

(1)Superficiarul are dreptul de retenţie a construcţiei până la platadespăgubirii.

(2) Pretenţia in despăgubire este garantată cu teren în loc desuperficie si cu rangul acesteia.

(3)Dacă dreptul de superficie la stingerea acesteia mai este grevat cuo ipotecă, creditorii ipotecari au un drept de gaj asupradespăgubirii.

Prezentul articol prevede modalităţile de garanţie a exercitării decătre superficiar a dreptului de superficie. (1) Superficiarul are dreptul de a reţine posesia şi exploatarea

construcţiei, la stingerea dreptului de superficie, până cândproprietarul va plăti despăgubirea corespunzătoare prevăzută la art.451 al prezentului Cod.

(2) Dreptul superficiarului de a primi despăgubirea corespunzătoare lastingerea dreptului de superficie este garantat cu teren în loc desuperficie, acest drept fiind de rangul întâi (art.446).

Din conţinutul sintagmei “este garantat cu teren în loc de superficie”,în opinia noastră, rezultă că, dacă proprietarul terenului nu plăteştedespăgubirea în condiţiile art. 451 (1) şi (2) şi nici nu prelungeşte dreptulde superficie în condiţiile art. 451 (3), superficiarul poate dispune de acea parte de teren, asupra căreia a fost instituită superficia, pentru a-şicompensa despăgubirea prevăzută la art. 451 (1) şi (2).

(3) Dacă dreptul de superficie este ipotecat, la stingerea acestui dreptcreditorii superficiarului obţin dreptul de gaj asupra despăgubirii.

Articolul 453. Subrogarea în contractele în curs de executare

La stingerea dreptului de superficie, proprietarul terenului se subrogăsuperficiarului în contractele de locaţiune şi arendă în curs de executare.

Prezentul articol prevede temeiurile şi ordinea de subrogare asuperfiaciarului de către proprietarul terenului.

Dacă în timpul exercitării dreptului de superficie superficiarul atransmis acest drept unei persoane terţe printr-un contract de locaţiune încondiţiile art. 443 (1) şi art 447 şi la stingerea dreptului de superficiecontractul de locaţiune rămâne în curs de executare, proprietarul terenuluise subrogă superficiarului în raportul juridic apărut în baza acestuicontract.

Capitolul VGAJUL

S e c t i u n e a 1DISPOZITII GENERALE

Articolul 454. Noţiunea de gaj

(1) Gajul este un drept real în al cărui temei creditorul (creditorul gajist)poate pretinde satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţicreditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor depuse în gaj în cazul încare debitorul (debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată prin gaj.(2) Gajul se află în legătură cu obligaţia garantată prin gaj, reprezintă unraport de drept accesoriu faţă de obligaţia principală şi este condiţionat întimp de durata acesteia dacă legea sau contractul de gaj nu prevede altfel.

Alineatul 1„Gajul” este însă folosit în legislaţia moldoveană ca termin generic degaranţie reală. În accepţiunea lui largă, termnul „gaj” este folosit pentru adetermina o garanţie reală atît asupra mobilelor cît şi asupra imobilelor.Termenul de „gaj” este folosit în sens îngust atunci cînd determină ogaranţie reală asupra bunurilor mobile. În textul Codului civil termenul degaj este îndeosebi folosit în accepţiunea lui largă, cu excepţia cazului încare se prevede în mod expres sau implicit accepţiunea lui îngustă. „Gajul”desemnează de asemenea un bun grevat, adică atît dreptul de gaj asupra unuibun cît şi lucrul (în cazul bunurilor corporale) care constituie obiectulacestui drept de gaj. Termenul de „gaj” mai desemnează şi obligaţia caregrevează un bun pentru a asigura îndeplinirea unei obligaţiei către uncreditor. Gajul se constituie pentru a garanta o creanţă (vezi comentariu la art. 461).Cel în favoarea căruia se constituie gajul (creditorul gajist) are un dreptde preferinţă faţă de alţi creditori ai debitorului gajist asupra aplicăriivalorii bunului gajat în contul plăţii creanţei pentru garantarea căreia afost constituit gajul. Astfel, creanţa unui creditor gajist are un drept depreferinţă faţă de creanţa unui creditor ordinar (chirografar), indiferent detimpul şi temeiul apariţiei acesteia din urmă, cu excepţia cazurilorprevăzute de lege. Între creanţele mai multor creditori gajişti, dreptul depreferinţă (grad de prioritate, ordine de preferinţă, rangul gajului, rangul

creanţei asigurate cu gaj) o are creanţa pentru garantarea căreia gajul afost constituit primul în timp (vezi art. 481). Creditorul gajist îşi poatesatisface creanţa garantată cu gaj cu preferinţă faţă de alţi creditori doardin valoarea bunului gajat. Creditorul gajist nu are nici un rang depreferinţă faţă de alte bunuri ale debitorului gajist. Satisfacerea cu preferinţă din contul valorii gajului poate avea lor doarstrict în condiţiile prevăzute de acest cod (vezi art. 487. În alin. 2 alart. 487, cuvintele „prezentei secţiuni” trebuie interpretate în sensul„prezentului cod”. Prevederile art. 487 sunt de drept imperativ, drepturileprevăzute de acest articol pezintă o enumerare completă ale drepturilor pecare le conferă gajul înregistrat. Prevederile art. 487 nu pot fi eludateprin contract sau în alt mod, adică creditorul gajist nu poate exercita cuprivire la bunul gajat alte drepturi (cum ar fi vînzarea bunului cătrecreditorul gajist sau darea în plată a bunului către creditorul gajist),decît cele prevăzute de art. 487). În acest sens este şi prevederea art. 13alin. 7 din Legea gajului. Prezentul articol specifică că satisfacerea seface din „contul valorii”, ceea ce (în mod implicit) nu înseamnă în modneapărat (sau nu doar) din contul preţului bunului gajat. Astfel, în cazul încare creditorul gajist ia bunul gajat în posesiune în scopul administrăriilui, el va aplica productele şi fructele bunului gajat în contul plăţiidatoriei. În cazul în care bunul gajat este vîndut, preţul obţinut va fidistribuit cu preferinţă asupra creanţei garantate conform rangului deprioritate a acesteia. Prevederile Codului civil nu permit darea în plată abunului gajat în contul executării obligaţiei garantate prin gaj. Alineatul 1 stipulează că satisfacerea creditorului gajist din valoareabunului gajat are loc doar în cazul în care debitorul obligaţiei principalenu execută această obligaţie. Art. 487 alin. 1 enumără temeiurile exercităriide către creditorul gajist a dreptului de gaj. Prevederea alin. 1 al art. 487trebuie totuşi interpretată în sensul că creditorul poate să exercite dreptulde gaj în cazul în care debitorul obligaţiei principale nu şi-a executatobligaţia şi nu în cazul în care debitorul gajist nu şi-a executat obligaţia.Aceasta devine relevant în cazul în care debitorul obligaţiei principale şidebitorul gajist sunt persoane diferite, caz în care debitorul gajist nu areobligaţia să aducă la îndeplinire obligaţia (principală) garantată prin gaj,ci are obligaţiile prevăzute de acest capitol şi de contractul de gaj (sauclauza de gaj). Doar creditorul obligaţiei principale (garantate) se obligăpersonal, pe cînd debitorul gajist se obligă doar cu bunul gajat.Gajul se constituie în temeiul contractului sau a legii (vezi art. 466 alin.1). În cazul gajului constituit în baza contractului, denumirea contractului(tranzacţiei) nu este relevantă pentru a şti dacă dispoziţiile prezentuluicapitol şi în general a legislaţiei cu privire la gaj se aplică.Aplicabilitatea normelor cu privire la gaj se va determina mai curînd în bazarealităţii economice a tranzacţiei. Astfel, de exemplu, un contract poate fidenumit de părţi ca o vînzare sau un leasing a bunurilor, dar dacă înrealitatea economică a fost creat un gaj asupra bunurilor, se vor aplicaprevederile acestui capitol şi a Legii cu privire la gaj. La fel, suntasimilate gajului clauzele de inalienabilitate a bunului gajat, clauzele derezervă a proprietăţii sau clauzele de răscumpărare. De asemenea, nu depindede terminologia folosită de părţi, dacă în realitate a fost creat un gajasupra bunurilor. Nu depinde nici de forma contractului încheiat între parţi,dacă prin contract a fost creat în realitate un gaj. Deci toate contracteleşi operaţiunile care au drept scop, direct sau indirect, garantareaexecutării unei obligaţii cu un bun, nu sunt opozabile terţilor care au

dobîndit drepturi asupra acelui bun, decît dacă sunt înscrise în registreleprevăzute la art. 470, în conformitate cu regulile stabilite pentru gaj. Gajul creat în străinătate nu are efecte în Moldova decît dacă se spuneprevederilor prezentului capitol, Legii cu privire la gaj şi altor normerelevante, în mod special prevederilor cu privire la înregistrarea gajului.De asemenea, vînzarea cu rezerva proprietăţii (pactul sau clauza de rezervarea proprietăţii) nu are efecte în Moldova pentru un bun importat/introdus înMoldova, decît dacă este înregistrat în conformitate cu prezentul capitol.Pactul de rezervare a proprietăţii va fi deci interpretat (în acest caz) cafiind din punct de vedere a realităţii economice un contract de gaj, avîndefectele acestuia. În cazul în care creditorul gajist se adresează în instanţa de judecată cuprivire la transmiterea bunului gajat în posesia lui, instanţa va examinacerea în cadrului procedurii de ordonanţă judecătorească (procedură simplă),în conformitate cu art. 345 a Codului de procedură civilă. Alineatul 2Gajul este un accesoriu al creanţei garantate. Independent de temeiulnaşterii gajului, în baza legii sau contractului, gajul garantează oobligaţie principală (obligaţia garantată), care se poate naşte atît în bazalegii, cît şi a contractului. Gajul poate fi prevăzut în contractul în bazacăruia s-a născut obligaţia principală sau într-un contract separat(contractul de gaj). În cazul unui contract de gaj, acesta trebuie săstipuleze şi să descrie obligaţia principală garantată într-un mod rezonabilde detaliat. Caracterul accesorial al gajului îi determină existenţa: gajul subzistă numaiatît cît există obligaţia pe care o garantează. Dreptul de gaj apare doar lamomentul naşterii obligaţiei principale (vezi şi comentariu la art. 466 alin.2 şi 3). În cazul cesiunii creanţei garantate prin gaj, gajul urmează creanţa(vezi art. 484 şi 558 alin. 2).Volumul răspunderii debitorului gajist şiexecutarea asupra bunului gajat depinde de obligaţia principală (garantată).Totuşi legea conţine anumite limitări ale principiului accesorialităţiigajului. Astfel, de exemplu, prescrierea unei creanţe garantate prin gaj nuînlătură dreptul de gaj al creditorului gajist (vezi art. 282 alin. 1 dinprezentul cod, limitat la rîndul lui prin alin. 3). Temei pentru stingerea gajului serveşte în orice caz: (a) stingerea în oricemod a obligaţiei garantate, şi (b) neîndeplinirea sau îndeplinireaevenimentului de care depinde naşterea sau stingerea obligaţiei garantate.Părţile pot însă să convină ca gajul să fie păstrat pentru garantarea uneiobligaţii determinate sau determinabile, fără a putea înlătura însădrepturile asupra bunului gajat dobîndite de alte persoane, inclusiv un dreptde gaj. Acesta poate fi, de exemplu, cazul unei linii de finanţare carederulează un termen îndelungat. Gajul se poate stinge şi independent de existenţa obligaţiei principale.Astfel, temei pentru stingerea gajului este: (a) neîndeplinirea sauîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ori stingerea gajului;(b) renunţarea creditorului gajist la gaj; (c) întrunirea în aceeaşi persoanăa calităţilor de creditor gajist şi proprietar al bunului gajat; (d) pieireabunului gajat; (e) punerea obiectului gajului înafara circuitului civil; (f)alte cazuri prevăzute de lege sau contract. Independent de temei, gajul sestinge prin radierea din registru, în cazul gajului înregistrat, sau prinremiterea amanetului către debitorul gajist sau a reprezentantului lui. Laconsumarea evenimenului care serveşte temei pentru stingerea gajului,creditorul gajist trebuie să ia acţiunile necesare pentru eliberarea de gaj a

bunului, inclusiv pentru radierea din registru sau, după caz, pentruremiterea amanetului.

Articolul 455. Tipurile de gaj

(1) Gajul este de două tipuri: gajul înregistrat (gajul fără deposedare) şiamanetul (gajul cu deposedare).(2) În cazul gajului înregistrat, obiectul gajului ramîne în posesiuneadebitorului gajist sau a unui terţ care acţionează în numele debitoruluigajist. În cazul amanetării, obiectul gajului se transmite în posesiunecreditorului gajist sau unui terţ care acţionează în numele creditoruluigajist. Conform contractului dintre creditorul gajist şi debitorul gajist,obiectul gajului, sigilat de către creditorul gajist, poate fi lăsat ladebitorul gajist.(3) După natura raporturilor de drept, în categoria de gaj înregistrat intra:a) ipoteca - gajarea pamîntului, construcţiilor, altor imobile legatenemijlocit de pamînt, împreună cu terenul aferent necesar asigurăriifuncţionale a obiectului gajat sau cu dreptul de folosinţă a acestui teren.Constituie ipotecă şi grevarea chiriilor, prezente şi viitoare, pe care leproduce un imobil. Ipoteca trebuie înscrisă în registrul bunurilor imobile;b) ipoteca de întreprinzator - gajul întreprinderii, care se extinde asupraîntregului ei patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante,asupra altor bunuri şi drepturi patrimoniale reflectate în bilanţulîntreprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel;c) gajul mărfurilor care se află în circulaţie sau în proces de prelucrare;d) gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobîndi în viitor.

Alineatul 1Alineatul 1 reglementează tipurile gajului. În condiţiile legislaţieimoldovene pot exista doar două timpuri de gaj, gajul înregistrat (gajul fărădeposedare) şi amanetul (gajul cu deposedare). Asupra bunurile mobile pot ficonstituite ambele tipuri de gaj. Asupra bunurilor imobile poate ficonstituit doar gajul înregistrat – ipoteca. Creanţa garantată printr-oipotecă rămîne în continuare bun mobil. Alineatul 2În cazul gajului înregistrat, bunul gajat rămîne în posesia debitoruluigajist. Bunul gajat rămîne în posesiunea debitorului gajist din raţiunieconomice şi practice. Drepturile debitorului gajist cu privire la bunulgajat sunt însă limitate de prevederile legii (a prezentului cod şi a Legiigajului), precum şi de prevederile contractului în condiţiile legii (veziart. 476 şi următoarele, precum şi art. 48 şi următoarele din Legea gajului).Astfel, debitorul gajist trebuie să păstreze bunul gajat ca un bun proprietarşi să ia toate măsurile pentru a-l proteja de influenţele negative caredepăşesc uzura normală a a acestuia. Debitorul gajist poate folosi bunulconform destinaţiei sale şi dobîndi fructele, veniturile şi producteleacestuia dacă din natura gajului nu rezultă altceva (vezi art. 477).Debitorul gajist poate greva bunul gajat cu un gaj ulterior sau îl poatetransmite în folosinţă sau în arendă unui terţ (vezi art. 477 alin. 2). Dacădebitorul gajist înstrăinează bunul gajat, cel către care s-a înstrăinatbunul (noul proprietar) devenind astfel debitor gajist, cu excepţiileprevăzute de art. 478. Bunul gajat poate fi transmis în posesia unui terţcare acţionează din numele debitorului gajist. În acest caz trebuie să existe

un acord în scris între debitorul gajist şi terţ, că acesta din urmă deţinebunul pentru creditorul gajist.În cazul amanetului, bunul este transmis creditorului gajist în posesiune.Amanetul se constituie prin remiterea bunului sau a titlului către creditorsau, în cazul în care bunul se află la creditor, prin menţinerea posesiuniicreditorului cu consimţămîntul debitorului gajist. La momentul executăriiobligaţiei principale de către debitor, bunul se remite debitorului gajistsau reprezentantului acestuia. În cazul în care amanetul a fost vîndut decătre debitorul gajist iniţial, bunul este remis noului proprietar albunului, care este şi debitorul gajist. Drepturile şi obligaţiilecreditorului gajist în calitate de posesor al amanetului sunt reglementate decătre art. 458 al prezentului cod şi 20-23 din Legea gajului). Rangul depreferinţă în cazul amanetului este stabilit în dependenţă de data remiteriiobiectului gajului sau data la care creditorul a început să menţină obiectulgajului cu acordul debitorului gajist. Transmiterea în posesiune a amanetuluivalorează publicitatea acestuia. În cazul în care amanetul se transmite înposesiune unui terţ, acesta are obligaţiile cu provire obiectul amanetului,pe care le are şi creditorul gajist în calitate de deţinător. Obiectul amanetului poate rămîne în posesia debitorului gajist, el nu areînsă un drept de folosinţă sau de înstrăinare a acestuia. Un asemenea acordtrebuie întocmit în scris. Obiectul gajului se sigilează în prezenţapărţilor. Asemenea cazuri se prezintă totuşi dificile şi conţin un riscpentru creditorul gajist. Astfel, în cazul înstrăinării obiectului amanetuluicare a rămas în posesiunea debitorului, terţul va dobîndi bunul negrevat degaj, deoarece cu privire la un asemenea bun, gajul nu a fost făcut public.Publicitatea poate fi făcută doar prin remiterea bunului către creditorulgajist sau către un terţ care acţionează din numele creditorului gajist sauprin înregistrarea gajului (vezi art. 466 alin. 2 şi 3). Alineatul 3 lit. aAlineatul 3 prevede care sunt speciile gajurilor care fac parte din gajulînregistrat: ipoteca, ipoteca de întreprinzător, gajul mărfurilor şi gajulbunurilor viitoare. De notat, că această enumerare nu este exhaustivă. Pe dealtă parte prevederea acestui alineat nu se armonizează întru totul cuprevedea art. 470. În caz de dubiu se va lua în considerare prevederea art.470.Ipoteca este constituită la data înregistrării în registrul imobilelor.Ipoteca este valabil constituită doar în cazul în care bunul ipotecat estedeterminat în mod expres şi exact. Aceasta se referă mai ales la ipotecarealoturilor de pămînt. Lotul ipotecat trebie să fie descris cu exactitate, îndeosebi cu privire la hotarele şi mărimea acestuia. În cazul în care nu toatăconstrucţia este ipotecată, trebuie să fie specificat cu exactitate careîncăperi sau obiecte sunt grevate cu ipotecă. Actul juridic prin care debitorul gajist se obligă faţă de creditorul gajistsă nu folosească, să nu arendeze sau să nu ipotecheze mai departe imobiluleste nul. Efectele actelor juridice între debitorul gajist şi terţi cuprivire la folosinţă, arendă sau ipotecare nu pot fi dependente de acordulcreditorului gajist. În cazul înstrăinării bunului ipotecat, noul proprietardobîndeşte bunul grevat de ipotecă, cu excepţiile prevăzute de prezentul codşi de Legea gajului. Cesiunea creanţei garantate cu ipotecă produce efecte faţă de debitorulgajist cînd noul creditor este înscris în registrul bunurilor imobile. Cu privire la imobilul ipotecat terţii ar putea să aibă anumite drepturi (deexemplu, dreptul de preemţiune, etc.). Orice terţ căruia îi este lezat un

drept sau a cărui situaţie juridică se înrăutăţeşte prin constituireaipotecii asupra unui imobil are dreptul să achite creanţa garantată faţă decreditorul ipotecar (gajist) şi să devină el însuşi creditor ipotecar faţă dedebitorul ipotecar. Calitatea sa de creditor ipotecar va trebui înscrisă înregistrul bunurilor imobile în locul creditorului ipotecar creanţa căruia afost satisfăcută. La fel, terţii a căror drepturi sunt prejudiciate prinlicitaţia bunului ipotecat au dreptul să satisfacă creanţa garantată şi săprevină licitaţia bunului ipotecat. Creditorul ipotecar are obligaţia săprimească plata de la aceşti terţi. Creditorului gajist îi stau la dispoziţie dreptul de a vinde bunul gajat (săîl vîndă el însuşi sau prin intermediul instanţei) sau de a-l administra(vezi art. 487 alin. 2). În anumite circumstanţe poate apărea ca rezonabilluarea bunului imobil în posesiune în scopul administrării acestuia. Se valua în consideraţie faptul dacă veniturile administrării vor depăşicheltuielile curente ale acesteia. Toate veniturile din administrarea bunuluiimobil, cu excepţia cheltuielilor de administrare, vor fi distribuite asuprasatisfacerii creanţei garantate. Administratorul bunului va prezenta un plande distribuire a veniturilor. În cazul în care creanţa creditorului gajisteste satisfăcută, el va ridica dreptul de administrare asupra bunul imobil.Modificările respective vor trebuie introduce în registrul imobilelor. În cazul în care a fost constituit un drept de ipotecă asupra chiriei(rentei, sau altor plăţi sistematice la care este îndreptăţit proprietarulbunului ipotecat în baza legii sau contractului cu un terţ, creditorul gajistpoate decide să încaseze aceste plăţi în contul executării creanţeigarantate. În preavizul cu privire la exercitarea dreptului de gaj se vamenţiona încasarea acestor plăţi în contul executării creanţei garantate. Alineatul 3 lit. bIpoteca de întreprinzător este un drept de gaj asupra anumitor bunuri aleunei întreprinderi sau asupra tuturor bunurilor unei întreprinderi Grevareacu gaj a unei părţi din bunurile întreprinderii se face astfel, încît săcuprindă bunurile necesare şi capabile să funcţioneze ca o întreprindere. Încazul în care creditorul gajist îşi va exercita drepturile de gaj, bunurilegrevate prin ipoteca de întreprinzător ar putea trece în mîinile unui altproprietar. Bunurile grevate trebuie să poată funcţiona separat de bunurilenegrevate cu ipotecă de întreprinzător ale întreprinderii. În sensulprezentului articol, prin întreprindere nu se înţelege forma juridică deorganizare sau o persoană juridică, ci un patrimoniu separat sau un complexpatrimonial care aparţine unei persoane juridice, unei societăţi comercialesau unui întreprinzător. Astfel, de exemplu, în cazul în care o societatecomercială are în proprietate linii de producţie în mai multe localităţi, eapoate greva prin ipotecă de întreprinzător una din aceste linii de producţiepentru a garanta un credit (o linie de credit) necesar finanţării unui nouprodus sau cumpărării de nou echipament. Cu privire la ipoteca deîntreprinzător se aplică îndeosebi art. 27 – 31 din Legea gajului. În conformitate cu art. 470 alin. 2 lit. b, ipoteca de întreprinzător seînregistrează la biroul notarial în a cărui rază teritorială se aflăîntreprinderea. În practică, funcţionarea unui astfel de mecanism aînregistrării ipotecii de întreprinzător ar putea să se lovească de cîtevadificultăţi. În primul rînd, o întreprindere se poate află în razateritorială a mai multor birouri notariale şi deci va fi dificil sauimposibil de verificat, dacă a fost sau nu înregistrată o ipotecă deîntreprinzător. În al doilea rînd, asupra bunurilor grevate cu ipotecă de

întreprinzător ar putea să existe un drept de gaj înregistrat în registrulgajului bunurilor mobile sau în registrul imobilelor. În cazul în care s-au părţile contractului de gaj prevăd restricţii asupradreptului de dispoziţie a bunurilor grevate prin ipoteca de întreprinzător,acestea nu trebuie să cuprindă producţia, mărfurile, materia primă, etc. Deasemenea, restricţiile nu trebuie să afecteze capacitatea societăţiicomerciale sau a întreprinzătorului de a menţine în stare funcţionalăbunurile grevate. Alineatul 3 lit. cGajul asupra mărfurilor poate fi constituit numai de către un antreprenor.Gajul care grevează bunuri în stoc va subzista asupra bunurilor noi care levor înlocui pe cele care au fost vîndute. Dacă bunurile vîndute nu suntînlocuite cu altele, gajul subzistă (se strămută de drept) asupra produsului(sumei) obţinut la vînzare. Cumpărătorul nu trebuie să verifice registrulgajului sau alt registru unde a fost înregistrat gajul, dacă bunurile suntvîndute în cursul activităţii normale ale unei întreprinderi. Echipamentulunei întreprinderi nu face obiectul prevederii alin. 3 lit. c. Nu este fixatun termen pentru înlocuirea mărfurilor vîndute cu altele noi. Termenuldepinde de procesul de producere, de prelucrare, etc. Cu privire laparticularităţile gajării mărfurilor vezi art. 459 din prezentul cod. Cuprivire la grevarea cu gaj a titlurilor reprezentative ale mărfurilor veziart. 778 din Legea gajului. Alineatul 3 lit. dAceastă prevedere se aplică bunurilor care vor fi create în viitor, precum şibunurilor care există în prezent, dar vor intra în proprietatea debitoruluigajist în viitor. Gajul asupra bunurilor viitoare poate fi constituit înconformitate cu art. 466 alin. 2, totuşi momentul ataşării dreptului de gajla un bun viitor are loc în momentul în care debitorul gajist dobîndeşteproprietatea asupra bunului care corespunde descrierii stabilite în contract.Cu privire la ataşarea dreptului de gaj vezi comentariu la art. 466. Gradulde prioritate asupra bunurilor viitoare se stabileşte în dependenţă demomentul constituirii gajului şi nu de la momentul dobîndirii proprietăţii decătre debitorul gajist.

Articolul 456. Creditorul gajist şi debitorul gajist

(1) Creditorul gajist este persoana obligaţiile faţă de care sînt garantateprin gaj.(2) Debitor gajist este proprietarul sau un alt posesor şi uzufructuar legalal bunurilor depuse în gaj care are dreptul de a înstrăina aceste bunuri.(3) Gajul poate fi constituit atît de debitorul obligaţiei garantate, cît şide un terţ.

Alineatul 1Noţiunile juridice de creditor şi debitor se aplică unei varietăţi largi derelaţii sociale. O persoană cui i se datorează ceva ce poate fi urmărit îninstanţa de judecată şi transformat într-o hotărîre judecătorească (cucaracter pecuniar) este creditorul părţii care datorează. „Creditorul”cuprinde o varietate de caracteristici într-o multitudine de circumstanţe. Cuexcepţia cazului în care un creditor contractează cu debitorul un statut decreditor gajist sau un creditor dobîndeşte în condiţiile legii statutul decreditor gajist, creditorul va fi un creditor ordinar (creditor chirografar).

Un creditor gajist este deci o persoană care deţine creanţe garantate pringaj. În exercitarea drepturilor sale cu privire la gaj, creditorul gajistpoate fi reprezentat de un administrator sau de către un terţ. Calitatea de creditor gajist apare din momentul constituirii (perfectării)gajului (vezi art. 466). Pînă la momentul constituirii gajului, creditorulcare a încheiat un contract de gaj nu are un drept prioritar faţă de alţicreditori la satisfacerea din valoarea bunului prevăzut pentru a fi gajat.

Alineatul 2Un debitor este o persoană care datorează plata sau executarea obligaţiei. Undebitor gajist este o persoană care are dreptul de proprietate asupra bunuluicare a fost gajat în scopul garantării executării unei obligaţii. Acestalineat de asemenea prevede, că debitor gajist este de asemenea o persoanăcare posedă bunuri depuse în gaj şi care are dreptul de înstrăinare a acestorbunuri. În fine, alineatul prevede că debitor gajist este o persoană care înfavoarea căreia s-a constituit un uzufruct legal, în cazul în care aceastăpersoană are dreptul de a înstrăina aceste bunuri. Cu privire la posesorul şiuzufructuarul bunului se impun însă largi limitări, care sunt descrise maijos.O persoană poate întruni calitatea de debitor a obligaţiei principale şi dedebitor gajist. Debitorul obligaţiei principale şi debitorul gajist pot însăfi persoane diferite. Astfel, de exemplu, un terţ poate garanta cu bunul săuo obligaţie a debitorului unui contract de credit. De asemenea, prindobîndirea proprietăţii asupra unui bun gajat, noul proprietar devine debitorgajist, sub rezerva prevederilor legale (vezi art. 478 şi 486). În acestecaz, proprietarul bunului gajat (debitorul gajist) nu are obligaţia să aducăla îndeplinire obligaţia garantată prin gaj, ci are obligaţiile prevăzute deacest capitol şi de contract. Debitorul gajist are însă dreptul să satisfacăcreanţa creditorului gajst atunci cînd creanţa a devenit scadentă faţă deacesta sau cînd debitorul obligaţiei garantate are dreptul să-şi executeobligaţia (să efectueze prestaţia). În acest caz, creanţa creditorului gajisttrece la debitorul gajist în măsura în care debitorul gajist a executataceastă creanţa. La solicitarea debitorului gajist, creditorul gajist vaînmîna acestuia actele necesare pentru înscrierea (radierea) respectivă înregistru unde a fost înregistrat gajul. Bunul care se află în coproprietate poate fi gajat doar cu acordul tuturorcoproprietarilor, fiecare de ei devenind în acest caz co-debitor gajist. Înbaza principiului indivizibilităţii gajului, aceşti codebitori gajiştirăspund în mod solidar faţă de creditorul gajist. Astfel, în cazul în careunul dintre aceşti codebitori gajişti plăteşte contravaloarea părţii sale înbunul proprietate comună, partea sa rămîne în continuare gajată, cu excepţiacazului în care creditorul gajist îşi dă acordul asupra terminării gajuluiasupra acestei părţi. Acordul trebuie să fie făcut în formă scrisă. Deşi alin. 2 prevede că un posesor al bunului este debitor gajist, dacă elare dreptul de înstrăina bunul. Această prevedere vine însă în contradicţiecu multe norme ale prezentului cod, astfel încît o reduc la ineficienţă. Înprimul rînd, nu sunt debitori gajişti acei posesori care nu pot înstrăinabunul gajat din nume propriu. Astfel, de exemplu, un titular al unei procuricare îi dă dreptul să înstrăineze un bun nu poate fi debitor gajist. În aldoilea rînd, nu sunt debitori gajişti acei posesori, care pot înstrăina bunulîn nume propriu, dar pe contul şi riscul străin. Astfel, de exemplu, nu estedebitor gajist un comisionar. Se desprinde concluzia, că doar cazul în careposesorul poate înstrăina bunul în nume propriu, pe contul propriu şi riscul

propriu s-ar putea pune problema. În legislaţia curentă un asemenea posesoreste întreprinderea de stat. Însă şi în cazul întreprinderii de stat se impuno limitare importantă. Mai întîi, în cazul grevării cu gaj în baza unuicontract, întreprinderea de stat trebuie să aibă autorizaţia fondatorului,deci a proprietarului. Prin extensiune, autorizarea fondatorului estenecesară şi atunci, cînd întreprinderea de stat procură bunuri gajate. Ca şi în cazul întreprinderilor de stat, unii proprietari pot deveni debitorigajişti doar în cazul în care contractul de gaj este în prealabil autorizat(aprobat) de către un terţ. Astfel, de exemplu, în cazul minorilor şi apersoanelor cu capacitate de exerciţiu restrînsă, gajarea bunurilor acestorase face doar cu acordul autorităţii de tutelă sau curatelă. Posesorul bunului gajat, care are dreptul de înstrăinare a acestui bun estemai curînd un terţ. Contra terţului la care se află sau care deţine bunulgajat, creditorul gajist îşi poate exersa drepturile în conformitate cuprezentul capitol, cu excepţia cazului în care terţul deţine un drept de gajde rang superior. Deşi alin. 2 prevede că un uzufructuar este debitor gajist, în condiţiilelegislaţiei în vigoare, uzufructuarul nu are poziţia juridică necesară şisuficientă pentru a putea fi debitor gajist. Astfel, conform prevederilorprezentului cod, uzufructuarul nu poate înstrăina bunul (vezi art. 395 alin.1). Înstrăinarea bunurilor de către uzufructuar ar contraveni şi prevederilorart. 398 alin. 1, 405 alin. 1, 416 şi 423 alin. 1. S-ar pune întrebarea, dacăuzufructuarul poate pune în gaj bunurile consumptibile pe care el le poateînstrăina în conformitate cu art. 402. S-ar părea, că în scopul protejăriicircuitului civil nici aceste bunuri nu pot fi puse în gaj de cătreuzufructuar. De asemenea, gajarea bunurilor acordă creditorului gajistdreptul de urmărire a lor sau a produsului vînzării acestora, iar la momentulrestituirii acestora sau a contravalorii lor de uzufructuar către nudulproprietar, proprietarul devine debitor gajist fără să fi consimţit laaceasta. Există o situaţie diferită atunci cînd un bun gajat devine ulterior obiectulunui uzufruct. În acest caz debitor gajist rămîne în continuare (şi dupăcrearea uzufructului) proprietarul bunului gajat. Exercitarea dreptului degaj în acest caz se face însă în mod simultan contra nudului proprietar şicontra uzufructuarului şi ambii trebuie notificaţi pînă la exercitareadreptului. Nudul proprietar poate greva cu gaj bunurilor aflate lauzufructuar, cu excepţia cazului în care el s-a obligat să nu le greveze saudacă din actul de constituire a uzufructului reiese altceva. În conformitate cu art. 26 a Legii cu privire la gaj este debitor gajist şipersoana care a depus în gaj o creanţă garantată printr-un gaj înregistrat pecare o deţine contra unui terţ. În general nu este necesar ca debitorul gajist să aibă bunul gajat înposesiunea lui atît la momentul constituirii gajului cît şi ulterior. Bunulgajat poate fi în posesiunea unui terţ, însă în acest caz trebuie să existeun acord în scris între debitorul gajist şi terţ, că acesta din urmă deţinebunul pentru creditorul gajist. Alineatul 3Alineatul 3 prevede, că debitor gajist poate fi atît debitorul obligaţieigarantate, cît şi un terţ. În cazul în care debitor gajist este un terţ,acesta nu are obligaţia să aducă la îndeplinire obligaţia garantată prin gajca atare, ci are obligaţiile prevăzute de acest capitol şi de contractul degaj.

Articolul 457. Obiectul gajului

(1) Obiect al gajului (bun gajat) poate fi orice bun, inclusiv ouniversalitate de bunuri, titluri de valoare şi drepturi confirmate princertificate de acţiuni.(2) Nu pot constitui obiect al gajului bunurile retrase din circuitul civil,bunurile inalienabile sau insesizabile.(3) Prin contract poate fi prevăzută extinderea gajului asupra bunurilor carevor fi dobîndite în viitor.(4) Bunurile care, conform legii, nu pot fi transmise separat nu pot figrevate separat cu un gaj. Nu poate fi obiect al gajului o parte a bunuluiindivizibil.(5) Bunurile care se află în proprietate comună pot fi depuse în gaj doar cuacordul tuturor coproprietarilor.(6) Unul dintre coproprietari poate depune în gaj cota sa din bunurileproprietate comună pe cote-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari dacălegea sau contractul nu prevede altfel. În cazul imobilelor, menţiunea cuprivire la necesitatea unui asemenea acord urmează a fi înscrisă în registrulbunurilor imobile.(7) Dreptul de gaj se extinde asupra accesoriilor bunului principal obiect algajului dacă în contract nu este prevăzut altfel.(8) Dreptul de gaj se extinde asupra fructelor bunurilor gajate doar încazurile prevăzute de contract.(9) Cel care are asupra bunului un drept afectat de modalităţi saususceptibil de nulitate poate constitui doar un gaj afectat de aceleaşimodalităţi sau condiţii de nulitate.

Alineatul 1Obiect al gajului pot fi toate bunurile mobile şi imobile, corporale şiincorporale, cu excepţiile stabilite de acest articol. Pot fi obiect algajului de asemenea bunurile accesorii (corporale şi incorporale) unuiimobil. Obiect al gajului pot servi animalele, stocurile de mărfuri,echipamente, instalaţii, maşini agricole. Titlurile de valoare pot fi obiectal gajului, cum ar fi certificatul de depozit, warantul, conosamentul, gajulasupra lor constituindu-se de regulă prin amanetarea acestora. Poate fiobiect al gajului chiria pe care o produce un imobil închiriat sau arendat(vezi art. 17 alin. 2 din Legea gajului). Acţiunile şi părţile sociale însocietăţile pe acţiuni şi cu răspundere limitată pot fi obiect al gajului,precum şi drepturile confirmate prin certificate de acţiuni. Drepturile deproprietate intelectuală (drepturile de autor, de proprietate industrială,cum ar fi drepturile din invenţii, brevete şi mărcile comerciale) şicomercială pot fi constitui obiecte ale gajului. Anumite drepturi potconstitui obiect al unui gaj. În condiţiile legii poate fi depus în gaj undrept exclusiv, care reiese dintr-o licenţă sau autorizaţie. Obiect a gajuluipoate servi şi o creanţă garantată printr-un gaj (vezi art. 26 din Legeagajului), precum şi o creanţă negarantată. Obiect al gajului poate servi şi ouniversalitate de bunuri mobile, care poate include bunuri circulante şibunuri viitoare. Obiect al gajului pot fi bunurile viitore, cum ar fi lemnulcopacilor sau recolta agricolă. S-ar pune şi problema grevării cu gaj abunurilor mobile care fac obiectul unui contract de leasing. Gajul asupra unui bun se extinde şi asupra produselor obţinute în urmadispoziţiei bunului prin vînzare, schimb sau în alt mod, fructelor bunului

gajat dacă este prevăzut în contract, sumelor obţinute prin operaţiunileulterioare, precum şi asupra pretenţiilor din pierderea, folosirea non-conformă, împiedicarea folosirii sau deteriorarea bunului gajat. Gajul seextinde asupra despăgubirilor de asigurare pentru pieirea, pierderea saudeteriorarea bunului gajat, indiferent în a cărui favoare bunul a fostasigurat, cu excepţia cazului în care pieirea, pierderea sau deteriorareabunului se datorează actului sau acţiunilor (sau omisiunii) culpabile alecreditorului gajist. Soft-ul este un program de computer şi include informaţia de suport adecvată.Soft-ul încorporat într-un bun este în mod normal considerat parte a bunuluişi este tratat în conformitate cu prezentul capitol. Soft-ul care nu esteincorporat într-un bun, poate fi obiect separat al unui contract de gaj. Ipoteca poate fi constituită şi asupra dreptului de superficie. Dacă şi înmăsura în care dreptul de uzufruct poate fi înstrăinat, el poate fi grevat cugaj. Bunul imobil care face obiectul unei ipoteci trebuie să fie descris cuprecizie suficientă pentru a-l determina, pentru ca să nu existe nici oîndoială asupra identificării bunului gajat. Aceasta se referă mai ales laloturile de pămînt care fac obiectul ipotecii. Alineatul 2Sub prevederile alin. 2 cad în primul rînd bunurile care fac parte dindomeniul public (vezi art. 296). Bunurile care sunt interzice în circuitulcivil nu pot face obiectul gajului. Nu pot servi obiect al gajului bunuriledin patrimoniul cultural. S-ar părea că nu pot constitui obiectul gajuluibunurile care servesc în mod direct necesităţile vitale persoanei fizice şide care persoana fizică nu poate lipsită, cum ar fi mobilierul şi obiectelecasnice aflate în locuinţa principală a debitorului gajist.Alineatul 3Bunurile care vor fi dobîndire în viitor de către debitorul gajist pot faceobiectul gajului. Astfel, recolta agricolă viitoare, inclusiv cea ce se varecolta de pe pomi fructiferi, viţa de vie, tufari, etc., copacii pentrulemn, mineralele care urmează să fie extrase, animalele nenăscute. Acestebunuri pot face doar obiectul unui gaj convenţional (prin contract). Chiardacă un gaj asupra unor bunuri viitoare a fost înregistrat, dreptul de gaj seva ataşa bunului dat doar la momentul în care debitorul gajist va dobîndiproprietatea asupra bunului (vezi comentariu la art. 466). Gradul deprioritate se stabileşte în dependenţă de momentul constituirii gajuluiasupra bunurilor viitoare şi nu din momentul dobîndirii proprietăţii de cătredebitorul gajist. În unele situaţii, contractul de gaj este formulat astfel încît să cuprindăbunurile prezente cît şi bunurile care for fi procurate şi vor intra înproprietatea debitorului gajist în viitor. Ar putea apărea probleme cuprivire la faptul dacă toate bunurile viitoare vor fi grevate cu gaj sau doaranumite bunuri. Aceste probleme vor ţine de interpretarea contractului. Cîndterţii sunt în conflict cu privire la bunurile care au intrat ulterior înproprietatea debitorului gajist, important este conţinutul menţiunii cuprivire la gaj care s-a înregistrat în registrul respectiv. Alineatul 4Scopul alineatului 4 este de a face eficientă exercitarea de către creditorulgajist o drepturilor de gaj. În cazul în care bunul gajat nu poate fiînstrăinat separat, pentru că legea nu o permite, valoarea gajului sediminuează. La fel, în cazul gajului asupra unei parţi a bunului indivizibil,valoarea gajului va fi diminuată prin dificultatea sau chiar imposibilitatea

exercitării dreptului de gaj. S-ar pune problema, dacă, în cazul în care unbun şi-a pierdut individualitatea după grevarea lui cu gaj, gajul subzistăasupra bunului in care bunul gajat a fost incorporat.Alineatul 5Bunul care se află în coproprietate poate fi gajat doar cu acordul tuturorcoproprietarilor, fiecare coproprietar devenind în acest caz co-debitorgajist. În baza principiului indivizibilităţii gajului, aceşti codebitorigajişti răspund în mod solidar faţă de creditorul gajist. În cazul în careunul dintre aceşti codebitori gajişti plăteşte contravaloarea părţii sale înbunul proprietate comună, partea sa rămîne în continuare grevată prin gaj, cuexcepţia cazului în care creditorul gajist îşi dă acordul asupra terminăriigajului asupra acestei părţi. Acordul trebuie să fie făcut în formă scrisă.În cazul partajării (împărţelii) bunului gajat care se află în proprietatecomună, gajul va subzista asupra fiecărui bun rezultat din partajare sau asumelor de bani atribuite. Creditorul gajist are dreptul să se opunăpartajării bunului gajat. În cazul în care asupra bunului care a rezultat dinpartajare este înregistrat un nou gaj, acest nou gaj va avea un grad depreferinţă inferior faţă de gajul înregistrat anterior, cînd bunul făceaparte dintr-un bun proprietate comună. Alineatul 6Alineatul 6 dispune că o cotă-parte poate fi grevată de gaj fără acordulcelorlalţi coproprietari ai bunului. Dacă însă coproprietarii au convenit căfiecare din ei poate greva bunul prin gaj doar cu acordul celorlalţicoproprietari, atunci un asemenea acord trebuie înregistrat în registrulbunurilor imobile. Prevederea propoziţie 2 se aplică doar cu privire labunurile imobile. Un acord înregistrat le este opozabil terţilor. Astfel,dacă există un asemenea acord înregistrat în registrul bunurilor imobile şiun coproprietar a gajat cota sa parte contrar prevederilor acordului, terţulîn favoarea căruia a fost creat gajul nu se consideră a fi de bună credinţăşi va trebui să înfrunte existenţa acordului între coproprietari. În cepriveşte bunurile mobile, coproprietarii pot conveni ca fiecare din ei săgajeze cota parte doar cu acordul celorlalţi. Nu este necesar şi nici posibilînregistrarea unui asemenea acord (care priveşte bunurile mobile). În cazulîn care există un asemenea acord, iar unul dintre coproprietari a gajat cotasa parte fără consimţămîntul celorlalţi coproprietari, el va răspund doar înfaţa celorlalţi coproprietari pentru încălcarea acordului. Gajul va ficonsiderat, în lipsa altor impedimente, valabil creat şi terţul în favoareacăruia a fost gajat bunul nu va fi afectat de acordul coproprietarilor princare fiecare se obligă reciproc să nu gajeze fără acordul celorlalţi. Se puneproblema, dacă o prevedere legală ar putea să se opună grevării unei cote-părţi fără acordul coproprietarilor. O asemenea prevedere ar limita dreptulcoproprietarului de a dispune de cota sa parte. Asemenea limitări ar putea săexiste doar în cazul în care interesul celorlalţi coproprietari ar ficonsiderat net superior dreptului coproprietarului, ceea ce ar putea fi doarun caz extrem. În cazul împărţelii (partajării) bunului proprietate comună, gajul caregrevează o cotă parte din bun se menţine asupra bunului rezultat dinpartajare şi asupra sumelor de bani atribuite la partajare. În cazul în careasupra bunului care a rezultat din partajare este înregistrat un nou gaj,acest nou gaj va fi un grad de preferinţă inferior faţă de gajul înregistratasupra cotei părţi, cînd bunul făcea parte dintr-un bun comun. Alineatul 7

Gajul se extinde asupra accesoriilor bunului gajat. Dacă asupra unuiaccesoriu al bunului gajat a fost constituit în mod separat un drept de gaj,acesta primează. Bunurile mobile gajate care sunt accesorii unui imobil, darnu sunt incorporate în acesta şi nu şi-au pierdut individualitatea, suntconsiderate în scopul executării obligaţiei garantate ca bunuri care şi-auconservat caracterul de bunuri mobile. Ipoteca se întinde si asupra bunurilormobile accesorii imobilului ipotecat, chiar dacă acestea din urmă nu erauafectate exploatării imobilului la data constituirii ipotecii. Alineatul 8Bunul asupra căruia s-a constituit un drept de gaj rămîne în folosinţadebitorului gajist, acesta dobîndind fructele şi veniturile bunului gajist.În cazul în care creditorul gajist şi debitorul gajist convin prin contract,gajul poate greva şi fructele bunului gajat. Cînd bunul gajat este la creditor, creditorul este obligat să culeagăfructele bunului gajat. În cazul în care părţile au convenit, creditorulgajist va trece valoarea fructelor în contul stingerii obligaţiei garantateprin gaj (vezi art. 477). Ordinea în care loc achitarea este următoarea: maiîntîi se achită costurile, în al doilea rînd dobînzile şi în ultimul rînd adatoriei propriu-zise. Alineatul 9Debitorul gajist care are asupra bunului gajat un drept anulabil sau afectatde o condiţie poate consimţi doar un gaj afectat de aceleaşi nulităţi saucondiţii. El trebuie să îl informeze pe creditorul gajist cu privire lacondiţiile sau alte circumstanţe care ar putea afecta dreptul lui deproprietate asupra bunului.

Articolul 458. Amanetarea bunurilor la lombard

(1) Amanetarea bunurilor la lombard se realizează în conformitate cu legea.(2) Pentru bunul preluat se emite chitanţa de amanetare, care confirmaîncheierea contractului de amanet.(3) Lombardul este obligat ca, în momentul transferării posesiunii, saasigure bunul amanetat pe propria cheltuiala, în favoarea debitorului şicorespunzător valorii evaluate, care se determina în funcţie de preturile depiaţă pentru categoriile şi calitatea obiectelor amanetate. Este nula clauzacare exclude obligaţia de asigurare.(4) Lombardul nu are dreptul sa folosească şi sa dispună de bunurileamanetate şi răspunde pentru pierderea sau deteriorarea lor în măsura în carenu poate dovedi ca pierderea sau deteriorarea este urmare a unei situaţii deforţă majora.(5) În cazul în care creditul garantat prin amanetarea bunurilor la lombardnu va fi restituit în termen, lombardul are dreptul, în baza unui actnotarial cu caracter executoriu, sa vîndă, după expirarea termenului degratie de o luna, bunul amanetat conform regulilor de valorificare apatrimoniului amanetat. Creanţele lombardului fata de debitor se sting şiatunci cînd cîştigul din vînzare nu acoperă datoria.(6) Condiţiile contractului de amanetare la lombard prin care se limiteazădrepturile debitorului în raport cu cele conferite prin prezentul cod şi prinalte legi sînt nule. În locul unor astfel de condiţii se aplica dispoziţiilelegale corespunzătoare.

Lombardul este un împrumutător de bani. Lombardul împrumută bani contraconstituirii unui amanet asupra bunurilor personale ale unui debitor gajist,deci ale unui consumator, nu şi asupra bunurilor care fac obiectulactivităţii de antreprenoriat. Amanetarea bunurilor la lombard, ca de altfelamanetarea bunurilor de către alţi creditori gajişti, este supusăprevederilor Codului civil şi Legii cu privire la gaj. Deşi prezentul articolse referă doar la amanetarea bunurilor la lombard, comentariul de mai joscuprinde toate cazurile de amanetare, indiferent de calitatea creditoruluigajist şi debitorului gajist. Amanetul se constituie prin remiterea lucrului sau titlului către creditorsau, în cazul în care lucrul sau titlul se află la creditor, prin menţinereaposesiunii creditorului, cu consimţământul debitorului gajist, în scopulgarantării creanţei. Dacă titlul negociabil se transmite prin andosare sauprin tradiţiune, remiterea bunului către creditor are loc prin andosare sau,după caz, prin tradiţiune. Amanetul este făcut public şi deci este opozabilterţilor prin faptul posesiunii de către creditor a lucrului sau titlului.Publicitatea determină gradul de prioritate a amanetului în conformitate cuart. 481. Amanetul există numai atâta timp cât posesiunea exercitată decreditor este continuă. Posesiunea lucrului rămîne continuă chiar dacăexercitarea posesiunii este împiedicată de un terţ, fără consimtământulcreditorului, sau chiar dacă exercitarea posesiunii este întreruptă,temporar, prin remiterea lucrului sau a titlului către debitorul gajist saucătre un terţ pentru a-l evalua, repara, transforma ori ameliora. Creditorulgajist care este împiedicat să deţină lucrul poate revendica bunul de lapersoana care-l deţine, afară numai dacă această împiedicare rezultă dinexerciţiul de către un alt creditor a drepturilor rezultând dintr-un gaj(amanet). Creditorul poate, cu acordul debitorului gajist, exercitaposesiunea sa prin intermediul unui terţ, însă posesiunea exercitată de terţnu asigură opozabilitatea gajului decît din momentul în care a primitînscrisul constatator al amanetului. Creditorul gajist este obligat săelibereze, la cererea debitorului gajist, o recipisă cu privire la caracterulşi, în măsura în care este posibil, la mărimea obligaţiei, executarea căreiaeste garantată de bunul amanetat.Amanetul care grevează bunurile reprezentate printr-un conosament (bill of lading)sau printr-un alt titlu negociabil ori asupra creanţelor este opozabil (decieste constituit) celorlalţi creditori ai debitorului îndată ce creditorul aexecutat prestaţia sa, dacă titlul îi este remis în următoarele zece zile.Dacă titlul este negociabil prin andosare şi remitere sau numai prinremitere, transmiterea lui către creditorul gajist are loc prin andosare şiremitere sau numai prin remitere.În cazul în care creditorului gajist i-a fost predat un bun, care nu esteproprietatea debitorului gajist, asupra dobîndirii dreptului de amanet seaplică în mod corespunzător dispoziţiile cu privire la dobîndirea cu bunăcredinţă. În cazul în care bunul amanetat este grevat cu un drept al unuiterţ, amanetul are prioritate faţă de acest drept, cu excepţia cazului încare creditorul gajist nu a fost de bună credinţă în momentul constituiriiamanetului în ceea ce priveşte acest drept. Astfel, în cazul în care bunulamanetat este grevat de un gaj fără deposedare (gaj înregistrat), creditorulgajist nu se consideră de bună credinţă. În cazul în care creditorul gajist nu îşi îndeplineşte în mod corespunzătorobligaţiile ce îi revin cu privire la conservarea şi întreţinereacorespunzătoare a bunului amanetat, debitorul are dreptul la satisfacereacreanţei şi restituirea acestui obiect sau poate să solicite predare bunului

unui terţ pe cheltuiala creditorului gajist. În cazul în care existăpericolul dispariţiei bunului sau a diminuării apreciabile a valoriiacestuia, debitorul poate solicita restituirea bunului, dar trebuie să ofereun alt mijloc de garantare a creanţei. Dacă debitorul nu oferă creditoruluigajist o altă garanţie într-un termen stabilit de ultimul, atunci creditorulgajist are dreptul să valorifice obiectul amanetat. În dependenţă decircumstanţe, valorificarea bunului trebuie făcută la momentul şi de omaniera, care ar rezulta în obţinerea valorii maxime. Valorificarea bunuluise va face în condiţiile dispoziţiilor cu privire la valorificarea bunuluigajat. Dacă bunul este vîndut, suma de bani rezultată din vînzare (adicăprodusul) înlocuieşte obiectul amanetului şi va fi păstrată pînă la expirareatermenului contractului efectuîndu-se totodată compensarea corespunzătoare.Creditorul gajist răspunde pentru pierderea completă sau parţială sau pentrudeteriorarea totală sau parţială a obiectului amanetului în măsura în care nupoate dovedi că, conform dispoziţiilor prezentului Cod şi a Legii cu privirela gaj este eliberat de răspundere pentru neîndeplinirea corespunzătoare aobligaţiilor. Creditorul gajist nu răspunde pentru pierderea sau deteriorareabunului gajat, survenită în urma unei circumstanţe de forţă majoră saurezultată din maturarea bunului, perisabilitatea lui sau din utilizarea luinormală şi autorizată. În cazul în care obiectul amanetării s-a deterioratdin vina creditorului gajist, astfel încît nu mai poate fi folosit conformdestinaţiei sale directe, debitorul gajist are dreptul să renunţe la acestbun şi să solicite repararea prejudiciului.Creditorul gajist trebuie să facă toate actele necesare conservării şiîntreţinerii bunului pe care îl are în posesie. Debitorul gajist este obligatsă ramburseze creditorului cheltuielile necesare făcute de acesta pentruconservarea şi întreţinerea bunului. În cazul în care creditorul gajistefectuează alte cheltuieli decît cheltuielile necesare făcute de acestapentru conservarea şi întreţinerea bunului amanetat, obligaţia debitoruluigajist de acoperire a cheltuielilor se reglementează conform dispoziţiilorprezentului cod referitoare la gestiunea de afaceri.Creditorul gajist nu are dreptul să folosească obiectul amanetat, în măsuraîn care contractul nu prevede altceva. Creditorul gajist, care foloseştebunul amanetat cu acordul debitorului trebuie să prezinte debitorului gajisto dare de seamă. Dacă contractul nu prevede altceva, cîştigul obţinut dinutilizarea bunului se foloseşte pentru achitarea costurilor, dobînzilor şi adatoriei, în ordinea descrisă aici.În cazul cesiunii creanţei garantate prin amanet, noul creditor preiaamanetul. El poate pretinde fostului creditor gajist transferarea posesieiobiectului amanetului. Dreptul de amanet se stinge dacă la cesiunea creanţeis-a convenit că dreptul de amanet nu trebuie transmis. Nu este posibilătransferarea dreptului de amanet fără creanţa garantată.Pe lîngă temeiurile menţionate la art. 495 din prezentul cod şi a art. 80 dinLegea gajului , dreptul de amanet se stinge atunci cînd creditorul gajistpierde dreptul de posesie asupra bunului şi nu poate pretinde bunul sau cîndcreditorul gajist restituie debitorului bunul amanetat (în acest ultim caz,excepţie face cazul în care bunul amanetat este remis debitorului gajist sauunui terţ în scopul evaluării, reparării, transformării sau ameliorării lui).În cazul în care amanetul se stinge, creditorul gajist trebuie să restituiedebitorului obiectul amanetului. Creditorul gajist are dreptul să ia bunurilecu care a dotat obiectul amanetului, dacă acestea pot fi separate fără adeteriora bunul.

Articolul 459. Particularităţile gajării mărfurilor care se află încirculaţie şi în proces de prelucrare

(1) În cazul gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces deprelucrare, debitorul gajist este în drept să modifice componenţa şi formanaturală a obiectului gajului (stocurilor de mărfuri, materiei prime,materialelor, semifabricatelor, produselor finite etc.) cu condiţia cavaloarea lor totala sa nu se reducă faţă de valoarea menţionată în contractulde gaj.(2) Reducerea valorii mărfurilor gajate care se află în circulaţie şi înproces de prelucrare se admite proporţional cu partea executată a obligaţieigarantate prin gaj dacă în contract nu este prevăzut altfel.(3) Mărfurile ce se află în circulaţie şi în proces de prelucrare înstrăinatede debitorul gajist încetează a fi obiect al gajului în momentul treceriidreptului de proprietate asupra lor câtre persoana care le-a cumpărat, iarmărfurile cumpărate de debitorul gajist, menţionate în contractul de gaj,devin obiect al gajului în momentul în care debitorul gajist dobândeştedreptul de proprietate sau de gestiune asupra lor.(4) Debitorul gajist al mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces deprelucrare este obligat să înscrie în registrul gajului condiţiile gajăriimărfurilor şi datele despre toate operaţiunile ce conduc la modificareacomponenţei şi formei naturale a mărfurilor gajate.

Gajul asupra mărruilor poate fi constituit doar de către un debitor gajistcare este antrenat într-o activitate de întreprinzător. În cazul gajăriimărfurilor, nu este necesar individualizarea fiecărui bun în parte. Gajulasupra mărfurilor vîndute nu subzistă în cadrul activităţii obişnuite, dar seextinde asupra mărfurilor noi care le înlocuiesc pe cele vîndute. Dacămărfurile au fost pierdute, iar debitorul gajist le înlocuieşte, gajulsubzista asupra mărfurilor înlocuitoare, ţinînd seama de natura acestormărfuri şi de termenul în care ele au fost înlocuite. Dacă şi în măsura încare valoare mărfurilor se reduce, gajul se extinde de drept asupra sumelorde bani provenite din vînzarea mărfurilor.Creditorul gajist poate să solicite debitorului gajist să întocmească dări deseamă despre folosirea şi modul de dispoziţie asupra mărfurilor gajate. Înacest sens debitorul gajist are obligaţia să ţină un registru al mărfurilorgajate. În registru se înscriu condiţiile de gajare a mărfurilor şi toateactele juridice, care contribuie la modificarea inventarului (contracteleprin care mărfurile sunt înstrăinate şi contractele prin care seachiziţionează mărfurile) şi a formei naturale, inclusiv procesul deprelucrare din ziua ultimei operaţiuni sau a ultimului act juridic. Deşialin. 4 prevede înregistrarea acestor operaţiuni în registrul gajului, oastfel de înregistrare va fi dificil de realizat şi va spori costuriledebitorului gajist, fără însă a spori şi garanţiile creditorului gajist. Separe că este suficient pentru debitorul gajist să ţină un registru intern destrictă evidenţă, şnuruit şi stampilat, din care să se poată cu uşurinţăurmări toate operaţiunile care au avut drept obiect mărfurile înregistrate. Între un gaj constituit asupra unui stoc de mărfuri, inclusiv asupramărfurilor viitoare, şi un gaj constituit asupra unor anumite bunuriindividualizare generic din acelaşi stoc, are prioritate gajul care a fostînregistrat primul.

Articolul 460. Particularităţile gajării titlurilor de valoare

(1) Titlurile de valoare pot fi gajate în temeiul contractului de gaj.Gajarea titlurilor de valoare prin andosament se efectuează în conformitatecu legea.(2) Gajarea titlurilor de valoare care confirma dreptul asupra unor anumitebunuri (titluri reprezentative ale bunurilor) înseamnă şi gajarea bunurilorrespective.(3) Acţiunile gajate nu dau creditorului gajist dreptul de a participa caacţionar la adunările generale, dreptul de participare fiind rezervatacţionarului.4) Certificatele cu privire la dobânzi, dividende şi la alte venituriobţinute în temeiul dreptului exprimat în titlul de valoare constituieobiectul gajului doar în cazul în care contractul nu prevede altfel.

Alineatul 1Grevarea titlurilor de valoare, cum ar fi valori mobiliare, titlurireprezentative de mărfuri sau bunuri, inclusiv certificatele de depozit şiconosamentele negociabile, precum şi cecuri şi bilete la ordin, are loc deregulă prin remiterea acestora sau prin remitere şi andosare, după cumtransferul titlului în cauză necesită doar posesia sau posesia şi andosarea.Valorile mobiliare, care potrivit regulilor pieţei de valori mobiliare undesunt comercializate (vîndute) pot fi transferate prin simpla înregistrare înregistrele respective, vor fi grevate din acest moment. Asupra gajăriititlurilor de valoare care se remit creditorului gajist se aplică şi regulilespecifice amanetului, dacă regulile speciale cu privire la gajarea titlurilorde valoare nu prevăd ceva deosebit. Prevederea alin. 1 nu trebuie interpretată în sensul că gajul asupravalorilor mobiliare se constituie în mod exclusiv în temeiul contractului.Titlurile de valoare nu justifică un tratament diferenţiat de alte bunurimobile şi drepturi sub aspectul temeiului constituirii gajului. Gajul asupravalorilor mobiliare poate fi constituit în temeiul art. 467 lit. a) şi c). Alineatul 2Gajarea titlurilor de valoare care confirmă dreptul asupra unor anumitemărfuri este rezervată doar persoanelor care sunt antrenate în activitate deîntreprinzător. Aceste alineat prevede că grevarea cu gaj a titlurilor devaloare, care confirmă dreptul asupra unor mărfuri (titluri reprezentativeale mărfurilor) se extinde de drept şi asupra mărfurilor respective. În cazulîn care în completarea titlului de valoare există un warant şi dacă pe titlulde valoare este trecută o menţiune cu privire la gaj, cu privire la valoareadatoriei şi cu privire la scadenţa creanţei, atunci la constituirea gajuluiasupra mărfii este suficientă gajarea warantului. În cazul gajării unui titlude valoare la purtător, precum şi a unei cambii sau a unui alt titlu devaloare, care poate fi transferat prin andosare, creditorul gajist aredreptul să pretindă creanţa ce rezultă din titlurile de valoare menţionate,indiferent de scadenţa creanţei pe care debitorul trebuie să o execute faţăde creditorul gajist.Dacă creditorul gajist este îndreptăţit sa îşi exercite dreptul său de gajasupra unui titlu de valoare negociabil, el poate exercita dreptul de gajîmpotriva girantului sau avalistului. Alineatul 3

Cu privire la grevarea cu gaj a valorilor mobiliare corporative, veziRegulamentul privind gajul valorilor mobiliare corporative, aprobat prinhotărîrea nr. 4/4 din 06.02.2003 a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare(M.O. nr. 46-47 din 19.03.2003). Dreptul de participa la adunarea generală,de a vota, de a înainta candidaţi pentru consiliul societăţii şi pentru alteorgane ale societăţii pe acţiuni, de a solicita documente, de a acţiona înjudecată sunt exercitate de acţionar, fără ca creditorul gajist să aibă undrept de înrâurire asupra acestor aspecte.

Articolul 461. Creanţa garantată prin gaj

(1) Gajul poate garanta una sau mai multe creanţe legale, existente sauviitoare, pure şi simple sau afectate de modalităţi. Creanţa garantată pringaj trebuie sa fie determinată sau determinabilă. (2) Gajul poate fi constituit şi astfel încît doar suma maximă pentru carebunul trebuie să garanteze să fie determinată prin înscriere în registru. (3) Gajul este constituit valid numai dacă creanţa garantată este exprimatăîntr-o sumă bănească.(4) Dacă în contract nu se prevede altfel, gajul garantează creanţa învolumul existent la momentul satisfacerii, inclusiv capitalul, dobînzile,cheltuielile de urmărire şi cheltuielile de întreţinere a bunului gajat. Princontract, părţile pot extinde garanţia şi asupra penalităţilor şiprejudiciului cauzat prin neexecutare. (5) O creanţă poate fi garantată cu mai multe bunuri (gajul comun) şi de maimulte persoane.(6) Cu acordul creditorului gajist şi al debitorului gajist, în loculcreanţei pentru care este constituit gajul poate fi pusă o altă creanţă.Înlocuirea creanţei garantate nu trebuie să afecteze drepturile creditorilorgajişti cu grad de prioritate inferior. Cerinţele de formă şi de înregistrarese vor respecta în modul corespunzător.

GeneralităţiAcest articol este aplicabil creanţelor care pot grevate prin gajconvenţional. În cazul gajului legal, natura obligaţiei garantate estedeterminată la art. 467. O creanţă garantată cu gaj se satisface cupreferinţă faţă de celelalte creanţe din valoarea bunului grevat cu gaj încazul în care debitorul nu a executat. Prioritatea între creanţele garantateprin gajul asupra aceluiaşi bun se stabileşte în conformitate cu art. 481 dinprezentul cod şi art. 57 al Legii cu privire la gaj. În cazulinsolvabilităţii debitorului gajist, creanţa garantată cu gaj are prioritatefaţă de alte creanţe la satisfacerea capitalului împrumutat, a dobînzii şi acheltuielilor aferente în condiţiile Legii cu privire la insolvabilitate. Gajul poate garanta capitalul şi dobînda creanţei garantate. El poate deasemenea să garanteze costurile pentru recuperarea şi conservarea obiectuluigajului. Se pune problema, dacă în costurile de recuperare se includ şicheltuielile de judecată într-un proces contra unui terţ. S-ar părea că„costurile” includ atît cheltuielile de judecată cît şi costurileextrajudiciare. Gajul poate de asemenea să garanteze şi penalităţile sauprejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare aobligaţiei garantate. În orice caz, obligaţia garantată trebuie să fiesuficient de determinată pentru a putea fi garantată. La fel şi obligaţiileviitoare trebuie să fie determinate sau determinabile. În cazul în care

părţile contractului nu au specificat întinderea obligaţiei garantate pringaj, gajul va garanta capitalul şi dobînzile împrumutului, precum şicheltuielile de urmărire şi de întreţinere a bunului gajist, dacă asemenea aufost făcute de către creditorul gajist. Cheltuielile de întreţinere includ şicostul asigurării bunului şi plata oricăror taxe suportate de cătrecreditorul gajist. Actul în baza căruia se constituie gajul trebuie să prevadă în mod cert sumapentru care gajul se constituie. Mărimea trebuie să fie precizată, pentru apermite terţilor să cunoască în ce sumă creditorul gajist poate fi satisfăcutdin bunul gajat. Nu este necesar însă ca actul în baza căruia se constituiegajul să prevadă şi suma exactă a obligaţiei principale (a creanţeigarantate), este de ajuns indicarea sumei maxime. Părţile contractului de gaj pot prevedea ca locul unei creanţe garantate pringaj să îl ia o altă creanţă. Spre exemplu, debitorul a rambursat un credit şicreditorul convine cu debitorul gajist că un nou credit va fi garantat deacelaşi gaj. Asemenea înlocuire a creanţelor nu poate însă înlăturadrepturile de gaj asupra aceluiaşi bun dobîndite de alte persoane. Aceastaînseamnă că gradul de prioritate a creanţei noi care a înlocuit o creanţăanterioară apare de la momentul acordului părţilor cu privire la înlocuireauneia cu alta. Pentru certitudine, părţile trebuie să înregistreze gajulasupra noii creanţe la data la care au convenit înlocuirea lor şi gradul deprioritate a gajului astfel constituit va fi acel de la acea dată şi nu ladata la care a fost înregistrat gajul care garanta creanţa care a fostînlocuită (prima creanţă).

Articolul 462. Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani

(1) Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani este valabilchiar dacă, la momentul constituirii lui, debitorul gajist încă nu a primitsau a primit doar parţial prestaţia pentru care se obligă. Această regula seaplică în special la acordarea unui credit sau la emiterea obligaţiilor saualtor titluri de împrumut.(2) Dacă creditorul gajist refuză să predea sumele de bani pe care s-aobligat să le dea cu împrumut şi în a căror garantare deţine un gaj,debitorul gajist poate obţine, pe cheltuiala creditorului, reducerea (cuexcepţia ipotecii) sau radierea gajului, plătind, în ultimul caz, doar sumelecare i-au fost predate efectiv.

Aceste articol se aplică doar cu privire la gajul convenţional. Prevederilelui trebuie interpretate ţinându-se cont de importanţa ataşării dreptului degaj la bunul respectiv (vezi comentariul la articolul 466). Astfel, gajulcare se constituie pentru garantarea unui credit, emiterea obligaţiunilor sauunui titlu de împrumut pe care creditorul gajist s-a obligat să îl transmitădebitorului gajist va fi valabil şi va determina ordinea de prioritate de lamomentul înregistrării gajului în registrul respectiv. Ataşarea dreptului degaj la bunul în cauză va avea loc însă doar atunci cînd creditorul gajist vaacorda creditul debitorului gajist (sau va emite oblgaţiunea sau titlu deîmprumut respectiv). În practică acordarea creditului are loc la o datăulterioară constituirii (perfectării) gajului şi ataşarea gajului la bunulspecificat pentru a garanta creditul din momentul acordării creditoruluipermite eliminarea abuzurilor şi inconsistenţelor eventuale din parteacreditorului gajist.

Articolul 463. Indivizibilitatea gajului

(1) Gajul este indivizibil şi subzista integral asupra tuturor bunurilorgrevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra tuturor părţilor lor chiar şiîn cazul în care bunul sau obligaţia sînt divizibile.(2) Ipoteca asupra construcţiilor capitale, apartamentelor sau încăperilorizolate situate pe terenul care aparţine unui terţ se extinde asupradreptului de folosinţă (superficie, arenda etc.) a terenului sau cotei idealerespective.(3) Ipoteca se extinde asupra tuturor ameliorărilor bunului grevat dacă încontract nu este prevăzut altfel.

Gajul este indivizibil chiar dacă bunul grevat prin gaj sau obligaţiaprincipală sunt divizibile. Acest principiu se aplică asupra ambelor tipuride gaj, gajul cu deposedare (gajul înregistrat) şi amanetul. Principiulindivizibilităţii gajului nu permite stingerea (radierea) parţială a gajuluidacă, de exemplu, una din obligaţii a fost executată sau o obligaţie a fostexecutată într-o proporţie mare, dar totuşi nu integral. Doar în cazul încare şi în măsura în creditorul gajist o permite, o parte dintr-un bun gajatpoate fi eliberat de gaj.

Articolul 464. Transformarea bunurilor

Gajul subzistă asupra bunului mobil nou care rezultă din transformarea unuibun gajat. Gajul se extinde asupra a ceea ce rezultă din confuziunea(amestecul) sau unirea mai multor bunuri mobile dintre care cel puţin unul afost gajat.

Prevederea articolului 464 reglementează cazurile de transformare, confuziunesau unire a două sau mai multe bunuri dintre care cel puţin unul a fostgrevat cu gaj. Articolul cuprinde bunurile care şi-au pierdut identitatea înprocesul de producere (de exemplu, făina s-a transformat într-un produs depanificaţie) sau bunuri care şi-au pierdut identitatea prin unire sauconfuziune, astfel încît ele nu mai pot fi distinse. Gajul nu se stinge caurmare a transformării, confuziunii şi unirii, el subzistă asupra bunuluirezultat. Persoana care dobîndeşte proprietatea bunului mobil nou este ţinutăde acest gaj. Dacă mai multe bunuri au fost gajate pînă la transformare,confuziune sau unire, rangul de preferinţă asupra bunului transformat vadepinde de data la care a fost înregistrat gajul asupra bunurilor. Astfel, deexemplu, în cazul în care bunul A a fost gajat la o dată anterioară gajăriibunului B şi ulterior ambele bunuri au fost unite şi a rezultat bunul C,creditorul gajist care a înregistrat gajul asupra bunului A va avea un rangde preferinţă superior faţă de creditorul care a înregistrat gajul asuprabunului B. Dacă gajul a fost înregistrat la aceiaşi dată, rangurile depreferinţă a celor doi creditori sunt egale şi fiecare are un drept de gaj înbunul C în mod proporţional valorii gajului la momentul cînd bunurile gajateA şi B s-au unit, amestecat sau transformat. Dată fiind structura actuală aregistrelor în care se înregistrează gajul conform legislaţiei în vigoare, arputea apărea problematică aplicare prevederii prezentului articol asupra

determinării rangului de prioritate a gajului asupra bunului C, dacă gajulasupra bunurilor A şi B au fost înregistrate în diferite registre.

Articolul 465. Despăgubirea de asigurare

Creditorul gajist are dreptul de a fi satisfăcut în mod prioritar din contuldespăgubirii de asigurare pentru pieirea, pierderea sau deteriorarea bunuluigajat, indiferent de faptul în a cui favoare a fost asigurat bunul gajat,daca pieirea, pierderea sau deteriorarea nu se datorează culpei creditoruluigajist sau dacă în contractul de gaj nu este prevăzut altfel.

Indemnizaţiile de asigurare vor fi plătite de către asigurător directcreditorului gajist la prezentarea creanţei respective. Debitorul gajist aredreptul să aducă obiecţii asupra plăţii indemnizaţiei sau a modului în careasiguratorul trebuie să o plătească creditorului sau creditorilor gajişti.

Secţiunea a 2-aTEMEIUL APARIŢIEI GAJULUI. REGISTRUL GAJULUI

Articolul 466. Constituirea gajului

(1) Gajul se constituie în virtutea legii sau a contractului.(2) Gajul înregistrat apare în momentul înregistrării sale, conform normelorstabilite de prezentul cod.(3) În caz de amanet, gajul apare în momentul transmiterii obiectului gajuluidacă în contractul de gaj nu este prevăzut altfel.

GeneralităţiAtît înregistrarea gajului, cît şi transmiterea amanetului constituie formede publicitate, adică forme prin care se aduce la cunoştinţă publicului cuprivire la constituirea unui drept de gaj asupra bunului respectiv. Obligaţiade a înregistra gajul sau de a transmite bunul care face obiectul amanetuluise naşte în baza contractului sau legii. În dependenţă de temeiul naşterii,gajul este convenţional sau legal. Gajul care se naşte în temeiul uneihotărîri judecătoreşti este gaj legal. Alineatul 1Temei pentru constituirea gajului poate servi o prevedere legală, o clauzăcontractuală sau dispoziţia unei hotărîri judecătoreşti. Gajul deci nu seconstituie prin însăşi lege, contract sau hotărîre judecătorească, acesteaservind doar temeiuri pentru constituirea (sau perfectarea) gajului.Contractul poate obliga debitorul gajist să constituie un gaj, însuşicontractul nu are însă efecte constitutive. Nici hotărîrea judecătorească nuare efect constitutiv ea însăşi, ci constituie temeiul pentru acţiunile deconstituire a gajului. Dacă nu a fost constituit (perfectat), gajul nuexistă. Procedura constituirii (perfectării) gajului este prevăzută înprezentul capitol, precum şi în Legea gajului. Tipul gajului determinăprocedura constituirii (perfectării) gajului (vezi alin. 2 şi 3). Alineatul 2Constituirea (perfectarea) gajului înregistrat se face prin înregistrare.Înregistrarea are loc la momentul înscrierii în registrul respectiv lui în

conformitate cu prezentul capitol. Înregistrarea este importantă pentru adetermina ordinea de preferinţă asupra bunului gajat în conformitate cu art.481. Înregistrarea nu are însă în mod automat efectul ataşării dreptului degaj asupra bunului în cauză. Pentru ataşarea dreptului de gaj asupra bunuluiindicat este necesar ca: creditorul gajist (sau altcineva în numele acestuia) să fi transmisdebitorului valoarea pentru care debitorul gajist garantează cu bunurilegajate (de exemplu, creditul);debitorul gajist să aibă (să fi dobîndit) dreptul de proprietate asuprabunului (vezi comentariu la art. 456 alin. 2), iar în cazul art. 26 din Legeagajului, debitorul trebuie să fie titularul creanţei garantate prin gaj;să existe un contract semnat de către debitorul gajist care conţinedescrierea rezonabilă a bunului gajat. Descrierea bunului trebuie să fiefăcută pentru a permite identifica bunul din mai multe puncte de vedere:categoria, tipul, cantitatea sau altă formulă pentru calculare, standardul,listarea bunului, locul aflării, etc. Ataşarea este momentul în care dreptul de gaj se leagă bunului în cauză. Dela momentul ataşării dreptului de gaj asupra bunului indicat, gajul devine înprincipiu executoriu contra debitorului gajist. Pînă la acel moment, gajul nueste executoriu contra debitorului gajist, chiar dacă ar putea să existe înmod teoretic un temei de exercitare a dreptului de gaj enumerat la art. 487alin. 1. În mod normal, dacă cele trei condiţii enumerate mai sus suntprezente la data înregistrării, dreptul de gaj se ataşează asupra bunului dela momentul înscrierii. Însă în cazul în care se înregistrează un gaj asuprabunurilor viitoare, ataşarea dreptului de gaj asupra bunului are loc lamomentul dobîndirii de către debitorul gajist a dreptului de proprietateasupra bunului (şi nu la momentul înretgistrării, deşi ordinea de prioritatese stabileşte la momentul înregistrării). Tot aşa, în cazul în carecreditorul gajist transmite valoarea (de exemplu, un credit), pentrugarantarea căreia a fost înregistrat un gaj, la o dată mai tîrzieînregistrării gajului, ataşarea gajului asupra bunului în cauză are lor lamomentul transmiterii valorii. Prevederile art. 462 trebuie interpretate ţinându-se cont de importanţaataşării dreptului de gaj la bunul respectiv. Astfel, gajul care seconstituie (se perfectează) pentru garantarea unui credit, emitereaobligaţiunilor sau unui titlu de împrumut pe care creditorul gajist s-aobligat să îl transmită debitorului gajist va fi valabil şi va determinaordinea de prioritate de la momentul înregistrării gajului în registrulrespectiv. Ataşarea dreptului de gaj la bunul în cauză va avea loc însă doaratunci cînd creditorul gajist va acorda creditul debitorului gajist (sau vaemite oblgaţiunea sau titlu de împrumut respectiv). În practică acordareacreditului are loc la o dată ulterioară constituirii (perfectării) gajului şiataşarea gajului la bunul specificat pentru a garanta creditul din momentulacordării creditorului permite eliminarea abuzurilor şi inconsistenţeloreventuale din partea creditorului gajist. Alineatul 3Constituirea (perfectarea) amanetului se face prin remiterea bunului sautitlului, ori prin menţinerea posesiei bunului sau titlului, în cazul în carecreditorul gajist are bunul în posesie. Momentul remiterii sau menţineriiposesiei este important pentru a determina ordinea de preferinţă asuprabunului gajat în conformitate cu art. 481. Remiterea bunului sau menţinereaposesiei bunului nu are însă în mod automat efectul ataşării dreptului de gaj(amanetului) asupra bunului în cauză. Pentru ataşarea dreptului de gaj

(amanetului) asupra bunului remis sau menţinut în posesie sunt necesareurmătoare condiţii: creditorul gajist (sau altcineva în numele acestuia) să fi transmisdebitorului valoarea (de exemplu, un credit) pentru care debitorul gajistgarantează cu bunurile gajate;debitorul gajist să aibă dreptul de proprietate asupra bunului (vezicomentariu la art. 456 alin. 2);amanetul să fie cu învoirea debitorului în posesiunea creditorului gajist sauîn posesiunea unui administrator sau terţ determinat de creditorul gajist saucreditorul gajist să controleze în alt mod bunul amanetat. De la momentul ataşării dreptului de gaj (amantului) asupra bunului indicat,gajul devine în principiu executoriu contra debitorului gajist. Pînă la acelmoment, gajul nu este executoriu contra debitorului gajist, chiar dacă arputea să existe în mod teoretic un temei de exercitare a dreptului de gajenumerat la art. 487 alin. 1. În general, dacă cele trei condiţii enumeratemai sus sunt prezente la momentul remiterii bunului sau menţinerii posesiei,dreptul de gaj (amanetul) se ataşează asupra bunului de la acel moment. Însă,în cazul în care se remite un bun sau se menţine posesia asupra unui bundreptul de proprietatea asupra căruia va apărea la debitorul gajist doar înviitor, ataşarea dreptului de gaj (amanetului) asupra acestui bun are loc lamomentul dobîndirii de către debitorul gajist a dreptului de proprietateasupra bunului respectiv (şi nu la momentul remiterii sau menţineriiposesiunii, deşi ordinea de prioritate se stabileşte la momentul remiteriisau menţinerii posesiunii). La fel, în cazul în care creditorul gajisttransmite valoarea (de exemplu, un credit), pentru garantarea căreia a fostconstituit un amanet, la o dată ulterioară remiterii bunului sau menţineriiposesiei, ataşarea gajului (amanetului) asupra bunului în cauză are lor lamomentul transmiterii valorii (creditului).

Articolul 467. Creanţele din care se poate naşte gajul legal

Dacă legea nu prevede altfel, pot da naştere unui gaj legal creanţele:a) statului, pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;b) persoanelor care au participat la construcţia imobilelor;c) care rezultă dintr-o hotărîre judecătorească.

GeneralităţiEnumerarea creanţelor care dau naştere gajului legal este limitativă. Unuldin motivele pentru care doar aceste creanţe au fost stabilite de legiuitorpentru a da naştere gajului legal pare a fi valoarea pe care lipsa executăriilor ar putea-o aduce sporirii (îmbogăţirii) patrimoniului debitorului.Exercitarea dreptului de gaj în cazul gajului legal se face în conformitatecu prezentul capitol şi cu Legea cu privire la gaj.Litera a)În cazul creanţelor statului în conformitate cu legislaţia fiscală, gajullegal nu este constituit decît dacă este înregistrat în registrul respectiv.Pot fi gajate atît bunuri mobile, cît şi imobile. Cererea de înregistrare seface prin prezentarea unui aviz în care se indică bunurile pe care creditorulintenţionează să le valorifice, cauza şi mărimea creanţei. Creditorul gajistare obligaţia să aducă la cunoştinţa debitorului gajist avizul înregistrat.Acest instrument este în mod special eficient pentru stat în cazul în caredebitorul este în pragul insolvabilităţii sau chiar insolvabil, pentru că în

cadrul insolvabilităţii, creanţele statului au un rang inferior creanţelorgarantate cu gaj. Literal b)Ipoteca legală în favoarea persoanelor care au participat la construcţia unuiimobil nu poate greva decît acel imobil. Prin construcţie trebuie de înţelesatît construirea unui imobil nou, cît şi o reconstrucţie fundamentală a unuiimobil existent. Lucrările de construcţie sau de reparare care au adusimobilului doar o valoare nesemnificativă nu vor cădea sub incidenţa acestuiarticol. Ipoteca nu se constituie decît în favoarea arhitectului,inginerului, furnizorilor de materiale, muncitorilor-constructori,antreprenorului sau subantreprenorului, în temeiul lucrărilor solicitate decătre proprietarul imobilului sau în temeiul materialelor sau serviciilor pecare ei le-au furnizat sau le-au pregătit pentru aceste lucrări. Cu excepţiamuncitorilor-constructori, doar persoanele (fizice sau juridice) care au avutun contract cu proprietarul imobilului pot constitui o ipotecă legală asupraimobilului. Schimbarea proprietarului care a avut loc după începerealucrărilor nu afectează constituirea ipotecii legale asupra imobilului. Nupot constitui o ipotecă cei care au avut un contract cu locatarul (arendaş,etc) imobilului. Ipoteca legală în favoarea persoanelor care au participat laconstrucţia unui imobil apare în temeiul înregistrării unui aviz indicîndimobilul grevat şi mărimea creanţei (soldul). La aviz se depun copiiledocumentelor justificative: copia contractului, copiile documentelor caredovedesc prestarea lucrărilor sau serviciilor sau livrarea materialelor deconstrucţie. Avizul trebuie să identifice imobilul. Aceasta este importantmai ales în cazul în care proprietarul are în construcţie mai multe imobilesau în cazul în care persoanele care au dreptul să constituie ipoteca legalăau prestat proprietarului servicii, lucrări sau materiale care nu sunt legatede imobilul în cauză. Avizul trebuie adus la cunoştinţa proprietaruluiimobilului. Nu este suficientă proba trimiterii avizului, proprietarulimobilului trebuie să fi primit avizul. Nu pot fi grevate de cu ipotecăbunurile care fac parte din domeniul public. Ipoteca legală înregistrată în favoarea persoanelor care au participat laconstrucţia imobilului se stinge în şase luni de la finalizarea lucrărilor.Aceasta subzistă, dacă creditorul ipotecar depune o acţiune contraproprietarului imobilului sau dacă a înregistrat un preaviz de exercitare adreptului de ipotecă. Finalizarea lucrărilor înseamnă finalizarea tuturorlucrărilor (ansamblului de lucrări) asupra imobilului şi nu a fiecărui fel delucrări în parte. Se are în vedere momentul cînd imobilul este pregătitpentru a fi ocupat sau exploatat. Ocuparea de facto a imobilului poateconstitui un reper important pentru a determina finalizarea lucrărilor.Totuşi, întreruperea de lungă durată sau abandonarea lucrărilor dininiţiativa proprietarului poate fi interpretată servi ca temei pentruînregistrarea avizului. Această ipotecă garantează (se limitează doar la) plusvaloarea datăimobilului prin lucrările, materialele sau serviciile respective, furnizatesau pregătite pentru aceste lucrări. Plusvaloarea nu echivalează în modnecesar preţul lucrărilor, totuşi un creditor gajist nu poate să obţină osumă mai mare decît creanţa sa, chiar dacă plusvaloarea este mai mare.Dobînzile asupra preţului lucrărilor sau preţului materialelor nu dauplusvaloare imobilului şi de aceea nu sunt obiect al ipotecii. Totuşi,cheltuielile de judecată şi alte cheltuieli vor fi acoperite de ipotecă. Încazul în care cei în favoarea cărora există ipoteca nu au contractat eiînşişi cu proprietarul, ipoteca este limitată doar la lucrările, materialele

şi serviciile furnizate după notificarea contractului proprietarului. Astfel,doar preţul care este conform contractului poate fi acoperit de ipotecă.Totuşi în cazul muncitorilor-constructori nu este necesar să se facă probapreţului manoperei sau a lucrărilor prin contractul lor de muncă sau civil. Litera c)Orice creditor în favoarea căruia o instanţă judecătorească a pronunţat ohotărîre cu privire la încasarea unei sume de bani, poate obţine un gaj sauipotecă legală asupra unui bun al debitorului său. Trebuie să fie o hotărirecu privire la sume datorate în trecut, cu care debitorul este în arierat (înîntîrzere) şi nu sume pe care debitorul are să le plătească în viitor, cum arfi cazul pensiei alimentare pentru viitor. Numai hotărîrile cu privire laîncasarea unei sume de bani pot constitui temei de constituire a gajului.Creditorul obţine gajul sau ipoteca legală prin înregistrarea unui aviz, încare se indică bunul grevat de gaj sau ipotecă şi mărimea obligaţiei, iar încazul pensiei de întreţinere, mărimea plăţilor periodice şi coeficientul deindexare. Avizul este prezentat împreună cu o copie autentificată a hotărîriiinstanţei judecătoreşti şi cu dovada aducerii la cunoştinţa debitorului aavizului. Instanţa judecătorească poate, la cererea proprietarului bunurilor grevate deun gaj sau ipotecă legală, să determine bunurile care ar putea fi gajate sauipotecate, să reducă numărul acestor bunuri sau să permită reclamantuluisubstituirea gajului sau ipotecii legale o altă garanţie suficientă pentru agaranta plata creanţei. Instanţa judecătorească poate în acest caz săhotărască radierea gajului sau ipotecii legale.

Articolul 468. Contractul de gaj

(1) Contractul de gaj, cu exceptia contractului de amanet, se incheiein scris. In cazul in care pentru transmiterea bunului se cere formaautentica, contractul de gaj se incheie in forma autentica. (2) Contractul de ipoteca se incheie in forma autentica. Nerespectareaformei atrage nulitatea contractului. (3) Orice modificare sau completare a contractului de gaj seefectueaza in forma prevazuta pentru incheierea contractului. (4) In contractul de gaj trebuie sa se indice: numele sau denumireapartilor, domiciliul sau sediul lor, acordul expres al debitorului gajistde a constitui gajul in favoarea creditorului gajist, tipul gajului,descrierea bunului gajat, estimarea bunului gajat si locul aflarii lui,esenta, scadenta creantei garantate prin gaj si valoarea maxima aacesteia fara dobinzi si alte cheltuieli, permiterea sau interzicereagajului ulterior, precum si alte conditii stabilite cu acordul partilor. (5) Clauza privind gajul poate fi inclusa in contractul in a caruibaza apare obligatia garantata prin gaj.

1. Gajul convenţional aparte în virtutea contractului încheiat întrecreditorul obligaţiei garantate şi titularul dreptului asupra bunul oferit cagaranţie. După caracteristicile sale contractul de gaj este:a) accesoriu faţă de raportul principal pe care îl garantează (art.454 alin.(2). Caracterul accesoriu rezultă natura juridică a gajului, acesta avîndmenirea să garanteze executarea unei obligaţii;b) unilateral, pentru că dă naştere unor obligaţiuni de păstrare şiconservare a bunului în sarcina celui care va deţine bunul. Dacă bunul se

află în posesia creditorului gajist (gaj cu deposedare), acesta mai areobligaţia să restituie bunul la executarea obligaţiei. O obligaţie implicităa debitorului gajist este de a ţine bunul la dispoziţia creditorului pentru aputea fi urmărit, or aceasta este raţiunea finală a constituirii gajului. c) real (în cazul amanetului) sau consensual (în cazul gajului fărădeposedare). Astfel, contractul de amanet se consideră încheiat din momentultransmiterii bunului către creditor sau terţul desemnat de acesta, dacă încontract nu este prevăzut altfel (art.466 alin.(3). Pentru ca contractul degaj înregistrat să se considere încheiat, nu este necesară transmitereafizică a posesiunii bunului către creditor, ci doar respectarea cerinţelor deformă.2. Contractul de gaj fără deposedare trebuie să îmbrace forma scrisă. Spredeosebire de Legea cu privire la gaj, Codul civil nu mai consideră formascrisă a contractului de gaj drept o condiţie de valabilitate. Totuşi,contractul va fi nul dacă părţile au convenit că nerespectarea formei scriseatrage nulitatea (art.211 alin.(2) Contractul de gaj poate fi încheiat sub forma unui singur înscris, semnat deambele părţi sau în alt mod prevăzut de art.210 alin.(2). La acordulpărţilor, contractul poate fi încheiat la distanţă, în particular prinfolosirea mijloacelor tehnice accesibile şi acceptabile prin reglementărileîn vigoare. La încheierea contractului cu utilizarea telefaxului sau atehnicii electronice, o deosebită importanţă o prezintă posibilitateaprobaţiunii semnăturilor. Semnătura electronică (digitală) poate fi aplicatădacă părţile au convenit în prealabil asupra modului de identificare aacesteia.3. Clauza privind gajul poate fi inserată în contractul din care rezultăobligaţia garantată. În acest caz nu este necesară încheirea unui înscrisseparat pentru a constitui gajul, cu condiţia că în contratul din carerezultă creanţa garantată au fost incluse toate elementele contractului degaj prevăzute de art.468 alin.(4). Omiterea înscrierii în contractul din care rezultă obligaţia garantată aclauzei privind gajul nu are nici un efect asupra valabilităţii gajuluiconstituit printr-un înscris separat. În practică creditorul gajist ar puteaîncheia un contract de gaj cu un terţ chiar fără ca debitorul obligaţieigarantate să fi avut cunoştinţă de aceasta. O astfel de posibilitate esteimportantă în special în ipoteza debutării în activitatea economică a unorîntreprinderi mici sau începătoare, care nu dispun de garanţii suficiente,dar există persoane terţe (în special organizaţii specializate de susţinere aantreprenoriatului) care ar putea oferi garanţii, fără însă ca debitorii săcunoască acest lucru şi să conteze pe el.4. Contractul de amanet poate fi încheiat atît în formă scrisă, cît şi prinsimpla transmitere a bunului. În cazul în care bunul este deja în posesiuneacreditorului gajist, amanetul apare prin menţiunea posesiunii, dacă debitorulgajist consimte în mod expres grevarea lui cu titlu de garanţie. Amanetul bunului corporal se constituie prin remiterea lui conform tradiţieimateriale a lucrului, ca şi în cazul înstrăinării, cu diferenţa că lipseşteintenţia de strămutare a proprietăţii (nuda traditio în dreptul privat roman).Creditorul gajist care deţine amanetul acţionează în calitate de detentorprecar (vezi comentariul la art.477 alin.(6)5. Creanţele sunt amanetate prin remiterea către creditor a titlului. Gajulasupra valorilor mobiliare nominative se constituie prin contract în formăscrisă şi se înscrie în registrul deţinătorilor de valori mobiliare (vezicomentariul la art.470). Dacă dreptul la acţiuni sau obligaţiuni este

confirmat prin certificat, acesta urmează a fi transmis în posesiuneacreditorului gajist (art.28 alin.(3), Legea 199/1998). Transmiterea valoriimobiliare creditorului fără încheierea contractului de gaj nu constituiedreptul de gaj (art.165 alin.(2). Gajul se consideră constituit numai după cesunt întrunite două condiţii stabilite de lege: efectuarea înscrierilorrespective în registru şi transmiterea către creditorul gajist acertificatelor asupra valorilor mobiliare (art.28 alin.(4), Legea 199/1998).Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea gajului.Cambiile sunt grevate prin încheierea unui contract în scris. Cambia estetransmisă în posesiunea creditorului, făcîndu-se un gir cu menţiunea gajului.La constituirea gajului, creditorul are dreptul să ceara avalul deplin sauparţial a cambiei de către bancă (art. 73 alin.(2), Legea 1527/1993). Amanetul bunurilor în lombard se constituie prin emiterea unei chitanţe delombard, care este transmisă debitorului gajist. Regulile de emitere şicirculaţie a chitanţelor de lombard sunt stabilite prin Regulamentul cuprivire la modul de organizare, funcţionare si licenţiere a activităţiilombardurilor aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.204 din 28.03.95(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.23 din 27.04.1995)6. În cazul în care bunul gajat este înmagazinat, adică predat la un depozitde mărfuri, pe lîngă recipisa de magazinaj va fi întocmită şi o recipisă degaj al înmagazinării. Transmiterea gajului în acest caz se produce prinandosarea şi remiterea recipisei de gaj (art.1127). Crearea circuitului cambial şi al warrantelor (recipiselor de gaj alînmagazinării) este o premisă juridică importantă pentru catalizareaprocesului de reproducţie şi creştere economică în societate, iar utilizarealargă a warrantelor ar permite producătorilor agricoli să obţină mijloacecirculante la sezon fără a fi nevoiţi să comercializeze producţia agricolăînainte ca preţul acesteia să fie satisfăcător. Astfel, după depozitarearoadei şi primirea recipiselor de magazinaj şi de gaj, debitorul va puteaobţine finanţare contra gajului producţiei depozitate. În acest caz debitorulva transmite ambele recipise creditorului (cea de magazinaj – în custodie,iar cea de gaj – prin gir), acesta fiind obligat să i le restituie dupăstingerea obligaţiei garantate. Menţionăm că proprietarul poate ceremagazinerului eliberarea mai multor recipise pe părţi ale bunului şi le vautiliza pentru acoperirea necesităţilor de finanţare periodică. Pentrureglementarea circuitului recipiselor de înmagazinare şi de gaj, se impunenecesitatea elaborării unui act normativ special. 7. Contractul de gaj se încheie în formă solemnă (autentică) atunci cîndtransmiterea proprietăţii bunului se face prin formă autentică. Remarcăm cădin rîndul cerinţelor legale privitor la transmiterea bunului, numai cerinţafaţă de formă este obligatorie în cazul gajului. Alte cerinţe sunt aplicabiledoar în virtutea principiului analogiei dreptului (art.5 alin.(1), dacă nucontravin esenţei gajului.Nu se cere ca contractul de gaj să urmeze forma actului juridic care dănaştere obligaţiei garantate. Astfel, nu se cere a fi autentificat gajul doarpe motiv că obligaţia garantată rezultă dintr-un act autentic. Totuşi, dacăobligaţia principală şi gajul autentificat rezultă dintr-un singur contract(ex. împrumut garantat cu ipotecă), acesta va fi încheiat în formă autentică(vezi nota 3 supra).Urmează a fi autentificate următoarele gajuri:a) ipoteca (art.468 alin.(2), inclusiv ipoteca drepturilor reale (în virtuteaart.289): uzufructul (art.369 alin.(2), uzul şi abitaţia (art.427),servitutea (art.431), superficia (art.443 alin.(4);

b) ipoteca de întreprinzător, dacă în componenţa obiectului grevat suntimobile sau alte bunuri transmisibile prin act autentic. S-a considerat laacest capitol că ipoteca de întreprinzător ar putea lua naştere din mai multecontracte de gaj, fiecare făcut după forma ce-i este aplicabilă. O astfel deopinie nu este corectă pentru că în acest caz s-ar nega specificul acesteiforme a gajului, rezultat din conţinutul ei (art.27, Legea 449/2001).c) gajul părţilor sociale din societatea cu răspundere limitată (art.152alin.(9), coroborat cu art.468 alin.(1).8. Autentificarea contractelor de gaj se face de notar. Consulii saufuncţionarii abilitaţi cu autentificarea actelor ai autorităţilor publicelocale nu sunt în drept să autentifice contracte de gaj (art.36 şi art.37,Legea 1453/2002). Părţile se pot adresa oricărui notar, indiferent de loculde amplasare a bunului (art.35 alin.(1), Legea 1453/2002). Contractul va fi semnat în faţa notarului de către părţi sau reprezentanţiiacestora, împuterniciţi prin procură generală sau specială, autentificatănotarial (art.252 alin.(2). Dacă contractul a fost semnat anteriorprezentării pentru autentificare, semnatarul trebuie să confirme personal cădocumentul a fost semnat de el.Notarul va stabili identitatea părţilor şi reprezentanţilor, va verificacapacitatea de exerciţiu şi va solicita prezentarea documentelor necesarepentru autentificare. Notarul este obligat să verifice dacă contractul esteîn conformitate cu intenţiile reale ale părţilor şi dacă nu este încontradicţie cu legislaţia. Alte cerinţe faţă de procedura autentificăriisunt stabilite de Legea nr.1453-XV din 08.11.2002 cu privire la notariat. 9. Încălcarea cerinţei faţă de forma solemnă a contractului atrage nulitateaabsolută a acestuia. Dacă creditorul a executat obligaţiile ce cad în sarcinalui, iar debitorul se opune autentificării, creditorul poate cere instanţeide judecată validarea contractului de gaj (Dec. Col.Civil al Curt.Apel,nr.2r-470 din 10.08.1999). Contractul validat de judecată produce efectejuridice fără a mai fi autentificat (art.213 alin.(2).10. Contractul de ipotecă poate fi încheiat şi odată cu încheiereacontractului de vînzare-cumpărare a imobilului, ca gaj asupra bunurilorviitoare (art.11, Legea 449/2001). În acest caz dreptul de preferinţă acreditorului gajist apare de la momentul înregistrării dreptului deproprietate şi de ipotecă în registru.11. Conform regulii generale (art.208 alin.(5), orice modificare saucompletare a contractului de gaj va fi făcută în forma prevăzută pentrucontract.12. Alineatul (4) stabileşte clauzele esenţiale ale contractului de gaj.Acestea sunt.a) numele sau denumirea creditorului şi debitorului gajist. Numele persoaneifizice va include numele de familie şi prenumele (art.28 alin.(2), iardenumirea persoanei juridice – forma juridică de organizare şi denumireaindividuală (art.66). Atunci cînd părţile vor fi reprezentate de o altăpersoană, se vor indica acelaşi date despre reprezentant şi se va facereferire la actul de reprezentare. b) domiciliul (art.30) sau sediul (art.67) părţilor. Cu toate că răspundereapentru comunicarea datelor false rămîne a celui care le-a prezentat,creditorul gajist este încurajat să verifice documentar domiciliul sau sediuldebitorului gajist, în particular în ipoteza adresării în judecată pentrudeposedarea silită.

c) exprimarea acordului debitorului gajist de a constitui gajul în favoareacreditorului. Acordul trebuie să fie expres şi necondiţionat şi săîntrunească condiţiile de valabilitate a consimţămîntului (art.199). d) tipul gajului – gaj înregistrat (cu deposedare) sau amanet (fărădeposedare). Pentru motive practice, tipul gajului poate fi indicat şi întitlul contractului de gaj.e) descrierea bunului gajat, cerinţă care reiese din principiul specializăriigajului. Este recomandabil a insera următoarele date:(i) în cazul ipotecii – destinaţia bunului (este preferabil a se conduce denomenclatorul utilizat de oficiile cadastrale teritoriale ale Agenţiei deStat Relaţii Funciare şi Cadastru), adresa (localitatea, strada şi numărulpoştal – dacă există), componenţa şi suprafaţa imobilului, numărul cadastralşi data înregistrării dreptului de proprietate a debitorului gajist;(ii) în cazul bunurilor mobile corporale – denumirea, datele de înmatriculare(dacă bunul este supus înmatriculării de stat), cantitatea şi asortimentul(după caz);(iii) în cazul unei universalităţi de bunuri – caracteristicile de gen(individualizarea părţilor componente nu este necesară – art.24, Legea449/2001);(iv) în cazul creanţelor – debitorul, cuantumul creanţei, scadenţa,modalităţile ce o afectează (după caz). Indicarea numărului contului bancarîn cazul grevării depozitului bancar nu este obligatorie. f) estimarea bunului gajat. Părţile pot conveni ca estimarea (evaluarea) săfie făcută de creditorul gajist sau de un terţ, în ambele cazuri debitorulgajist fiind în drept să o conteste pînă la includerea ei în contract.Valoarea estimativă a bunului gajat este de regulă inferioară valorii reale,or la stabilirea ei se va ţine cont de amortizarea (uzura) viitoare şicheltuielile de urmărire posibile. Băncile care acordă credite trebuie sădispună de instrucţiuni detaliate care să prevadă modalităţi de evaluareadecvată a gajului şi indicatori relativi de acoperire a creditelor cu gaj(pct.4.2.2.1, Hotărîrea CA al BNM 153/1997). g) locul aflării bunului gajat, atît în cazul cînd acesta se află înposesiunea debitorului gajist, cît şi a creditorului. De regulă, princontract debitorul va fi oprit a deplasa bunul gajat în alt loc fără acordulcreditorului, cel puţin din raţiunea asigurării posibilităţii controluluigajului. h) esenţa şi scadenţa obligaţiei garantate, cuantumul obligaţiei pecuniare şivaloarea altor obligaţiei garantate fără dobînzi şi cheltuieli. În cazul încare debitorul gajist este debitor al obligaţiei garantate, clauza privindobligaţia poate fi inserată prin referire la contractul din care rezultăobligaţia principală, iar modificarea obligaţiei principale nu obligă lamodificarea contractului de gaj. Dacă debitorul gajist nu este debitor alobligaţiei garantate, modificarea obligaţiei determină modificareacorespunzătoare a contractului de gaj. În caz contrar modificarea nu-i va fiopozabilă debitorului gajist, iar gajul constituit pentru un anumit termen sestinge la expirarea acestui termen (pct.4, Hot. Plen. Curt.Supr.Just.11/1999). i) clauza privind permiterea sau interzicerea gajului următor (art.480).Interdicţia de a constitui gaj următor fără acordul creditorului poate fidepăşită prin obţinerea unui atare acord, fără a fi necesară modificareacontractului de gaj.

13. Pe lîngă clauzele esenţiale, părţile pot insera în contract şi altestipulaţiuni, care ar proteja adecvat interesele lor. Următoarele clauzefacultative sunt recomandabile:a) indicarea temeiului apariţiei dreptului de proprietate a debitoruluigajist asupra obiectului gajului. Verificarea actelor care au dat naşteredreptului debitorului asupra gajului face ca creditorul să fie cunoscut cudrepturile terţilor asupra gajului, coproprietarii, eventualele nereguli înactele de proprietate, protejîndu-se astfel de nulitatea gajului (a se vedeade ex. Deciziile Col.Civil al Curt.Supr.Just nr.2r/a-420/2001 din 14.11.2001,nr.2r/o-179/2001 din 11.05.2001, nr.2r/a-383/2001 din 14.11.2001; Hot PlenCurt.Supr.Just nr.4-2r/a-64/2000). b) declaraţii ale debitorului gajist prin care acesta ar confirma că el esteproprietar legitim al gajului şi dreptul său nu este contestat sau viciat.Declaraţiile false care au determinat cauzarea unor prejudicii creditoruluiatrag răspunderea, inclusiv penală, a debitorului gajist;c) modul de acoperire a cheltuielilor de constituire a gajului(autentificarea contractului, înregistrarea gajului etc.); a cheltuielilor depredare, transportare, întreţinere, păstrare şi conservare a amentului; acheltuielilor aferente controlului şi inspectării gajului fără deposedare;d) întinderea gajului;e) modul şi temeiurile modificării sau rezolvirii contractului (art.668 alin.(3);f) drepturile şi obligaţiunile părţilor (vezi comentariul la art.476).14. În cazul în care aceeaşi persoană constituie mai multe gajuri, princontract părţile pot stabili o prioritate a urmăririi.

Articolul 469. Informarea creditorului cu privire la drepturiletertilor

La incheierea contractului de gaj, debitorul gajist este obligat sanotifice in scris creditorul gajist cu privire la drepturile tertilorasupra obiectului gajului cunoscute de el la momentul constituiriigajului. Neexecutarea acestei obligatii acorda creditorului gajistdreptul de a cere executarea anticipata a obligatiei garantate prin gajsau modificarea conditiilor contractului de gaj daca drepturile tertilordiminueaza garantia creditorului.

1. Gajul, ca un drept real (ius in re), conţine două caracteristici esenţialecare îl definesc – dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul depreferinţă, definit ca dreptul de a fi plătit cu preferinţă faţă de alţicreditori din produsul exercitării dreptului de gaj, este un drept absolut,opozabil tuturor. Valoarea practică a dreptului de preferinţă este diminuatăînsă de viciile juridice ale bunului gajat (art.764). Pentru aprecierea corectă a conţinutului cantitativ al garanţiilor oferite degaj, creditorul trebuie să cunoască toate drepturile reale, care grevează unbun propus ca garanţie. Acestui drept îi este corelată obligaţia debitoruluigajist de a-l informa pe creditor privind drepturile terţilor, despre care elare cunoştinţă. Obligaţia numită nu se consideră încălcată dacă debitorulgajist a omis să notifice creditorul despre acele drepturi asupra bunului,care nu-i erau cunoscute (ex. un drept de restituţie obţinut de un terţ întemeiul unei decizii judiciare).

2. Notificarea se face în scris şi poate îmbrăca forma unei clauze acontractului de gaj sau poate fi emisă separat. În ultimul caz debitorultrebuie să dispună de probe că ea a fost adusă la cunoştinţa creditoruluigajist.3. Dacă în perioada acţiunii contractului de gaj creditorul va afla despreexistenţa la momentul constituirii gajului a unor drepturi ale terţilorasupra gajului, el are opţiunea alternativă să ceară executarea anticipată aobligaţiei garantate sau modificarea contractului. Dacă drepturile reale s-aunăscut fără cunoştinţa creditorului după constituirea gajului, ultimul esteîn drept să exercite opţiunile numite doar dacă aceasta a fost prevăzut decontract.Executarea anticipată poate fi cerută numai în situaţia cînd debitorul gajisteste şi debitor al obligaţiei garantate, în caz contrar debitorului nefiindu-i imputabilă încălcarea comisă de debitorul gajist (art.603). Totuşi, dacă încontractul ce dă naştere obligaţiei garantate va fi prevăzută răspundereadebitorului pentru încălcarea debitorului gajist, creditorul îşi va puteaexercita dreptul de a cere executarea anticipată.Creditorul nu va fi îndreptăţit să ceară executarea anticipată a obligaţieidacă drepturile tăinuite nu diminuează garanţia. Cu toate că nu este prevăzut expres, creditorul gajist care cere executareaanticipată pe motivul stabilit la art.469 poate iniţia şi exercitareadreptului de gaj, prin analogie cu art.483, dar numai atunci cînd drepturileterţilor nu determină stingerea dreptului de proprietate a debitorului asupragajului.

Articolul 470. Inregistrarea gajului

(1) Gajul fara deposedare trebuie sa fie inscris, in modul prevazut delege, intr-un registru public. (2) Gajul se inregistreaza in modul urmator: a) ipoteca se inregistreaza conform legislatiei privind cadastrulbunurilor imobile la organul cadastral teritorial in a carui razateritoriala este amplasat bunul imobil ipotecat. Contractul de gaj seprezinta pentru inregistrarea ipotecii in termen de 3 luni de la dataincheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nulitatea contractului.Daca contractul de vinzare-cumparare si contractul de gaj sint incheiateconcomitent, dreptul de proprietate si ipoteca trebuie sa fieinregistrate consecutiv; b) ipoteca de intreprinzator se inregistreaza, in conformitate cuprezentul cod, la biroul notarial in a carui raza teritoriala se aflaintreprinderea; c) gajul titlurilor de valoare nominative se inscrie in registruldetinatorilor titlurilor de valoare nominative; d) gajul titlurilor de valoare ale statului se inscrie in registruldetinatorilor titlurilor de valoare ale statului; e) gajul celorlalte bunuri mobile se inscrie in registrul gajuluibunurilor mobile; f) gajul drepturilor de proprietate intelectuala se inscrie inregistrul proprietatii intelectuale. (3) Particularitatile inscrierii gajului in registrele mentionate laalin.(2) se reglementeaza de legislatia privind functionarea registrelorrespective.

1. În virtutea principiului publicităţii gajului fără deposedare, acestaurmează a fi înscris într-un registru public. Aceasta este atît o condiţie deconstituire a gajului (ad validatem), cît şi una care determină exercitareadreptului de preferinţă faţă de terţi (ad probationem). La originea apariţiei sale gajul fără deposedare a fost ocult (clandestin).Aceasta permitea proprietarului să comită fraude, cele mai întîlnite fiindgrevarea repetată a aceluiaşi bun şi antedatarea constituirii gajului. Înacest mod creditorul nu era suficient de bine protejat, ceea ce-l determinasă fie refractar ideei de gaj fără deposedare, îngustînd astfel sfera deaplicare a lui. Evoluţia istorică a luat calea afirmării principiuluipublicităţii, care a fost aplicat iniţial ipotecii pentru ca ulterior să seextindă asupra altor gajuri fără deposedare. 2. Gajul fără deposedare se înscrie în unul dintre registrele în care esteţinută evidenţa bunurilor sau persoanelor în conformitate cu prevederileLegii cu privire la registre nr.1320-XIII din 25.09.1997 (Monitorul Oficialal Republicii Moldova nr.77-78 din 27.11.1997). Accesul la informaţia despregaj înscrisă în registru este publică, orice persoană fiind în drept asolicita şi primi informaţia ce-l interesează sub formă de extras dinregistru. În funcţie de caracterul bunului, legea stabileşte proceduri distincte pentruînregistrarea drepturilor în diferite registre.3. Modul şi procedura de înregistrare a ipotecii se stabileşte de Codul civil(Cartea a doua, Titlul V), Legea cadastrului bunurilor imobile nr.1543-XIIIdin 25.02.98 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.44-46 din21.05.1998) şi Instrucţiunea cu privire la înregistrarea bunurilor imobile şia drepturilor asupra lor, aprobată prin Ordinul nr.16 A din 23.10.1998 aAgenţiei Naţionale Cadastru, Resurse Funciare şui Geodezie (Cadastrulbunurilor imobile, Culegere..., Chişinău, 1999).Ipoteca este înregistrată de registratorul oficiului cadastral teritorial înraza cărui este amplasat imobilului la cererea creditorului sau debitoruluigajist. Raza de acţiune a fiecărui oficiu teritorial este stabilită deautoritatea publică ierarhic superioară. Ipoteca se înregistrează în bazacererii debitorului gajist sau a creditorului gajist, la care se anexeazăcontractul de gaj împreună cu o copie a acestuia şi documentele indicate încontract. Cererea de înregistrare împreună cu actele numite poate fi depusă în limitatermenul de trei luni de la data încheierii contractului de gaj, subsancţiunea nulităţii. Ipoteca se înscrie în subcapitolul trei din capitolulrespectiv al Registrului bunurilor imobile, prin inserarea datelor desprecreditorul gajist, obiectul ipotecii şi termenul de acţiune al acesteia (dacăacesta a fost stabilit), valoarea obligaţiei garantate sau modul dedeterminare a ei. Înscrierea se confirmă prin aplicarea parafei pe contractulde ipotecă şi eliberarea, la cerere, a extrasului din registru. Ipoteca seconsideră înregistrată de la data depunerii cererii de înregistrare.Dacă contractul de ipotecă se încheie odată cu contractul de vînzare-cumpărare a imobilului, registratorul va înscrie mai întîi dreptul deproprietate şi apoi ipoteca.4. În conformitate cu Codul civil ipoteca de întreprinzător se înregistreazăde notarul în a cărui rază teritorială se află întreprinderea. Norma prezintăinconveniente majore legate de restrîngerea competenţei generale atribuitenotarului la înregistrarea gajului şi mai ales de confuzia legată deregistrul în care urmează a fi înscrisă ipoteca de întreprinzător. Pentru că

nu este un act notarial, înregistrarea ipotecii de întreprinzător nu poate fiînscrisă în registrul actelor notariale, ţinut de fiecare notar. O soluţiepractică pentru depăşirea confuziei date ar fi înscrierea de către notar aipotecii de întreprinzător în registrul gajului bunurilor mobile, atîta timpcît obiectul gajului sînt bunuri mobile. Dacă în componenţa obiectuluiipotecii de întreprinzător sînt şi bunuri susceptibile înregistrării în alteregistre, gajul urmează a fi înscris şi în fiecare din aceste registre.Aceasta soluţie corespunde Legii cu privire la gaj, din care rezultă că gajul(ipoteca) de întreprinzător se înscrie în toate registrele în care se ţineevidenţa bunurilor din care se compune obiectul gajului.5. Reglementarea modului de constituire a gajului titlurilor de valoarenominative se conţine în Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliarenr.199-XIV din 18.11.98 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28din 23.03.1999) şi Regulamentului privind gajul valorilor mobiliarecorporative aprobat prin Hotărîrea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliarenr.4/4 din 6.02.2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.46-47 din19.03.2003). Gajul titlurilor de valoare corporative se înscrie în registrul deţinătorilortitlurilor de valoare în temeiul contractului de gaj la cererea creditoruluisau debitorului gajist. Registratorul va efectua înscrierea gajului înrubrica respectivă (art.164 alin.(4) în termen de cel mult trei zile din ziuaprimirii cererii de înregistrare a gajului. Efectuarea înregistrării va ficonfirmată printr-un extras din registru. 6. Gajul titlurilor de valoare ale statului este reglementat de dispoziţiileLegii privind datoria de stat si garanţiile de stat nr.943-XIII din 18.07.96(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.75-76 din 21.11.1996) şi aleRegulamentului cu privire la sistemul electronic de înscrieri în conturi alehîrtiilor de valoare de stat dematerializate aprobat prin HotărîreaConsiliului de Administraţie a BNM nr.9/08 din 02.02.96 (Monitorul Oficial alRepublicii Moldova nr.26-27 din 02.05.1996). Gajul bonurilor de trezorerie, a bonurilor de acoperire a decalajului de casaşi a obligaţiunilor de stat emise în formă de înscriere în conturi se înscrieîntr-un registru special numit „Sistemul de înregistrare în conturi”. Conformdefiniţiei, acesta este un sistem în formă de înscrieri în conturi prinintermediul căruia titlurile de valoare numite sînt înregistrate şi menţinutede către Banca Naţională a Moldovei - agent fiscal al statului. Sistemul estecompus din două nivele. În primul nivel, care se află nemijlocit la BancaNaţională a Moldovei, evidenţa operaţiunilor participanţilor (instituţiifinanciare autorizate şi participanţi indirecţi) se ţine în trei conturi. Încontul nr. III este ţinută evidenţa titlurilor de stat grevate cu gaj înfavoarea BNM. În mod similar este organizat şi nivelul al doilea, delegatbăncilor participante pentru evidenţa titlurilor de stat ale clienţilor săi.Gajul titlurilor de stat se înregistrează în baza formularelor speciale, iarîn cazul împrumuturilor acordate statului de către BNM cu garanţia titlurilorde stat - printr-un certificat global.7. De rînd cu Legea cu privire la gaj, Codul civil prevede că gajulobiectelor proprietăţii intelectuale urmează a fi înregistrat în registrulproprietăţii intelectuale.8. Înregistrarea gajului altor bunuri mobile, decît cele menţionate mai sus,inclusiv a universalităţii de lucruri sau creanţe, se efectuează în registrulgajului bunurilor mobile. Acesta este ţinut de Ministerul Justiţiei prinintermediul reţelei de notari. Cererea (demersul) de înregistrare esteînaintat oricărui notar conectat la registrul gajului, care are acces activ

(drept de a opera modificări) la registru. Înregistrarea gajului seefectuează de notar prin înscrierea datelor din formularul cererii deînregistrare direct în registrul unic al gajului. Notarul remitesolicitantului o confirmare semnată de el a înscrierii gajului, care vaconţine informaţia din cerere şi momentul înregistrării. Datele din registrulcomputerizat al gajului sunt transcrise în registrul ţinut în formă manualăprin completarea cărţilor registrului (pct.16, HG 849/2002).Orice persoană interesată poate avea acces pasiv continuu la registrulgajului. Acesta se efectuează în bază de contract încheiat cu deţinătorulregistrului gajului. Creditorii, în special băncile, vor avea de optat întrea consulta ei însăşi registrul gajului, contractînd un acces continuu, şi asolicita notarilor eliberarea extraselor din registru. Ultima opţiune pare afi mai sigură, cel puţin în aspect de probaţiune, fiind recomandabilă totuşiutilizarea paralelă a ambilor opţiuni.

Articolul 471. Efectele inregistrarii

(1) Faptul ca informatia cu privire la gaj este inscrisa in registrulgajului constituie o prezumtie legala a veridicitatii ei. (2) Inregistrarea gajului nu confera validitate unui gaj lovit denulitate. (3) Din momentul inregistrarii gajului nimeni nu poate invocanecunoasterea informatiei inscrise in registrul gajului. (4) In raport cu tertii de buna-credinta, debitorul gajist saucreditorul gajist nu poate invoca incorectitudinea informatiei inscrisein registrul gajului.

1. Efectele principale ale publicităţii gajului sunt naşterea gajului şiopozabilitatea lui faţă de terţi (vezi comentariul la art.470). În cazul încare a respectat cerinţele faţă de forma contractului, creditorul gajisttrebuie să fie sigur că a obţinut o garanţie valabilă şi exercitabilă. Din efectele principale ale înregistrării decurg şi alte efecte, cu caractersecundar, unele dintre care manifestîndu-se în relaţiile dintre părţi, altele– în raport cu terţii.2. În raporturile dintre părţi înregistrarea gajului înseamnă întrunireacondiţiilor de formă ale constituirii unui gaj valabil. Aceasta nu are însăincidenţă asupra condiţiilor de fond, adică cele care se referă la persoanacreditorului şi debitorului gajist, creanţa garantată şi obiectul gajului şicare sînt condiţii care ţin de acordul de voinţă a părţilor. Aceste din urmăcondiţii sunt de substanţă, iar nerespectarea lor poate atrage nulitateaabsolută sau relativă a contractului (art.216). Nulitatea absolută a gajului nu poate fi înlăturată prin confirmarea de cătrepărţi a contractului, iar nulitatea relativă poate fi acoperită numai prinvoinţa persoanei în a cărei interes este stabilită. Nulitatea gajului nu esteînlăturată nici prin înregistrarea acestuia, or respectarea cerinţelor deformă nu are impact asupra cerinţelor de fond.3. În raport cu terţii înregistrarea gajului face să se constituie douăprezumţii legale – a veridicităţii şi a cunoaşterii generale. Prezumţia veridicităţii informaţiei înscrise în registru este absolută.Aceasta poate fi desfiinţată cu proba contrară, adusă de oricare din părţileraportului de gaj. Conţinutul greşit al informaţiei din registru nu poate fiînsă invocat în faţa terţului care nu ştia şi nu trebuia să ştie despre

existenţa unor atare greşeli. Buna-credinţă a terţului se prezumă pînă laproba contrară (art.9). Remarcăm că sub acest aspect terţele persoane sunt protejate suficient, ceeace oferă o credibilitate înaltă sistemului de înregistrare a gajului. Codulcivil a făcut un pas înainte faţă de Legea cu privire la gaj, care nurecunoştea prezumţia veridicităţii informaţiei înscrise în registrul gajului(art.44). Mai puţin protejat este creditorul gajist, care trebuie să manifeste oprudenţă deosebită faţă de modul în care condiţiile gajului convenite cudebitorul gajist au fost corect reproduse în registrul gajului. 4. Cea de-a doua prezumţie care operează în raport cu terţii se referă laopozabilitatea înregistrării gajului, care este şi ea absolută. Nimeni nupoate invoca necunoaşterea informaţiei despre gaj odată ce aceasta a fostînregistrată în mod corespunzător. Prezumţia îi este favorabilă creditoruluigajist, fiind deosebit de importantă în cazul bunurilor care se transmit printradiţia materială a lucrului, fără înregistrarea transmiterii dreptului deproprietate şi confirmarea dreptului de proprietate printr-un extras dinregistru. Prezumţia cunoaşterii gajului creează premise reale pentruexercitarea ambelor componente esenţiale ale dreptului real de gaj - dreptulde urmărire şi dreptul de preferinţă.

Articolul 472. Inregistrarea executarii obligatiei garantate prin gaj

Documentele care confirma executarea totala sau partiala aobligatiilor garantate prin gaj prezinta temei pentru inregistrareamodificarii corespunzatoare a datelor din registrul gajului.

Articolul 473. Radierea din registrul gajului a informatiei cuprivire la gaj

(1) In urma stingerii gajului, informatia cu privire la gaj urmeaza afi radiata din registrul gajului. (2) Pot solicita radierea informatiei cu privire la gaj: a) creditorul gajist; b) debitorul gajist, in baza unui demers semnat de ambele parti, adeclaratiei scrise a creditorului cu privire la renuntarea la gaj sau ahotaririi judecatoresti; c) tertul care a dobindit obiectul gajului, in baza declaratiei scrisea creditorului gajist cu privire la radierea gajului din registrulgajului, a certificatului eliberat de executorul judecatoresc prin carese confirma ca bunul a fost dobindit in cadrul procedurii de executaresilita, a certificatului eliberat de instanta de judecata pentruconfirmarea faptului ca bunul a fost dobindit in cadrul procesului deinsolvabilitate, a hotaririi judecatoresti cu privire la expirareagajului, chiar daca nu a fost parte la proces. (3) In cazul radierii gajului se aplica in modul corespunzatorprevederile referitoare la procedura de inregistrare a lui. Creditorulgajist este obligat sa asigure inregistrarea incetarii gajului imediatdupa executarea obligatiei garantate prin gaj.

La articolele 472 şi 473

1. Acordul de voinţă a părţilor contractului de gaj privind naşterea,modificarea şi stingerea dreptului de gaj fără deposedare produce efectejuridice numai cu condiţia publicităţii lui, adică înscrierii într-unregistru cu acces public. Modificării şi stingerii gajului le sunt aplicabile în egală măsură cerinţelede publicitate înaintate faţă de constituirea gajului. Astfel, modificărileoperate de părţi la contractul de gaj nu vor produce efecte juridice şi nuvor fi opozabile terţilor dacă nu vor fi înscrise în acelaşi registru în carea fost înscris gajul. Nu orice modificări ale contractului de gaj însă vordetermina modificarea corespunzătoare a înregistrării gajului, ci doar acelecare se referă la informaţiile înscrise în registru. De exemplu, dacă părţileconvin să modifice clauza privind asigurarea gajului, ele nu sunt ţinute săopereze modificări ale datelor din registru, or astfel de informaţie nuurmează a fi înregistrată. Sînt supuse înregistrării modificările clauzeloresenţiale ale contractului de gaj (art.468 alin.(4), în măsura în care suntsau ar putea fi atinse drepturile terţilor.Modificarea înregistrării gajului nu desfiinţează înscrierea iniţială, ciface ca aceasta să subziste şi să fie accesibilă în continuare, sub rezervamodificării.2. Stingerea dreptului de gaj pentru oricare din motivele prevăzute de legetrebuie urmată de radierea înregistrării gajului. Prin radiere nu se înţelegecă inscripţia este ştearsă în mod material din registru. Radierea esteoperată printr-o menţiune pe marginea inscripţiei, făcută de persoana careţine registrul. Dacă radierea este anulată, inscripţia renaşte, iar înregistru se va face o nouă menţiune privind anularea radierii. 3. Radierea poate fi voluntară sau judecătorească. Radierea voluntară poate fi operată doar cu consimţămînul titularuluidreptului de gaj. El se poate adresa nemijlocit persoanei care ţine registrulsau o poate face mijlocit, prin semnarea unui demers comun de radiere saueliberînd debitorului gajist ori terţului dobînditor o declaraţie scrisă dincare să rezulte consimţămîntul său pentru radiere. Demersul sau declaraţiapot fi semnate de creditorul gajist personal sau prin reprezentant. Nu secere ca procura de împuternicire a reprezentantului să fie autentificată,chiar dacă se solicită radierea unui gaj constituit prin contract autentic(art.252 alin.(2). Creditorul nu se poate opune fără temei radierii gajului, dacă debitorul aexecutat obligaţia garantată. Dacă se va eschiva îndeplinirii formalităţilorde radiere, creditorul poate fi obligat să despăgubească partea care a fostprejudiciată prin omisiune.Pentru a consimţi radierea, creditorul gajist trebuie să îndeplineascăcondiţiile relative la capacitatea sa de a da un consimţămînt valabil.Astfel, dacă radierea este determinată de executarea creanţei garantate, estesuficient ca creditorul să fie capabil de a primi executarea obligaţiilor.Dacă executarea nu s-a produs, radierea echivalează cu o renunţare lagaranţie şi în acest caz creditorul trebuie să aibă capacitatea de a renunţaşi de dispune de un drept real (ex. tutorele va putea solicita radierea doarcu permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare – art.42).4. Legea nu oferă un răspuns cert la întrebarea dacă gajul poate fi radiatfără consimţămîntul expres al creditorului, în temeiul documentelor ceconfirmă executarea obligaţiei garantate. Pornind de la principiul enunţat laart.473 alin.(2) lit.b), conform cărui cererea de radiere înaintată dedebitor trebuie să fie bazată pe un demers sau declaraţie cu semnăturacreditorului sau pe un act judiciar, rezultă că debitorul nu va putea cere

radierea în lipsa lor, chiar dacă executarea creanţei garantate poate ficonfirmată cu certitudine (ex. prin act de recepţie, act de verificare).Pentru motivele expuse este recomandabil ca debitorul care solicităcreditorului confirmarea executării obligaţiei, să solicite suplimentaracordul creditorului pentru radierea gajului. 5. Radierea judecătorească operează în temeiul unei hotărîrii judecătoreştidefinitive care dispune stingerea gajului sau fapte juridice care sunt temeipentru stingerea gajului. Sunt echivalente hotărîrilor judecătoreşti alteacte judiciare, prin care se constată sau se confirmă existenţa unor temeiuride stingere a gajului. 6. Radierea poate fi anulată:a) în cazul radierii judecătoreşti – prin desfiinţarea hotărîrii sau altuiact judecătoresc în baza căror s-a radiat înregistrarea;b) în cazul radierii voluntare – dacă creditorul a fost incapabil a consimţiradierea, dacă consimţămîntul a fost viciat, dacă s-a comis un fals sauexecutarea creanţei garantate a fost întoarsă.În rezultatul anulării radierii, inscripţia despre gaj renaşte cu efectretroactiv. Totuşi, ea nu poate fi repusă în rangul iniţial decît în faţacreditorilor înscrişi înainte de radiere (care cunoşteau existenţa gajului).Inscripţia renăscută nu este opozabilă creditorilor gajişti înscrişi dupăradiere, dar înainte de anulare, precum şi dobînditorilor bunului.7. Procedura modificării sau radierii informaţiilor despre gaj estecorespunzătoare celei aplicabile constituirii gajului (vezi comentariul laart.470).

Articolul 474. Caracterul public al informatiei din registrulgajului

(1) Orice persoana poate lua cunostinta de registrul gajului, poateobtine informatie despre inregistrarea gajului si extrase din registrulgajului in termen de 3 zile de la data solicitarii. (2) Debitorul gajist poate cere interzicerea accesului tertilor lainformatia din registrul gajului cu privire la gajul asupra bunurilorsale. In acest caz, se prezuma ca intregul patrimoniu al debitoruluigajist este grevat cu gaj.

1. Scopul normei date este de a crea un regim real al publicităţii gajului,în virtutea cărui orice persoană interesată are acces la informaţia despregaj înscrisă în registru. Principiul publicităţii este aplicabil ţineriituturor registrelor publice sau private (art.20, Legea 1320/1997) şi permiteprotejarea atît a intereselor creditorului gajist, cît şi a oricărui terţ.Beneficiul acordat terţului rezidă în posibilitatea reală de a lua cunoştinţăde drepturile reale care grevează un bun faţă de care el are un interes. Înacest mod terţul se protejează de viciile juridice ale bunului.2. Accesul la informaţia din registrul gajului se realizează prin douămodalităţi – accesul pasiv şi primirea extraselor din registru. Accesul pasivpermis la informaţia din registrul gajului bunurilor mobile se poate efectuaîn temeiul contractului încheiat cu deţinătorul registrului, contra unuiabonament. Accesul la registrul computerizat se realizează la distanţă prinmijloace de transport electronic a datelor. Această formă de obţinere ainformaţiei cu privire la gaj este deosebit de propice băncilor sau altorinstituţii de credit, cheltuielile aferente justificîndu-se pe deplin.

În cazul în care persoana nu este conectată cu acces pasiv la registrulgajului sau cînd doreşte să obţină o informaţie certificată de registrator,ea poate apela la modul obişnuit de informare, prin depunerea unei cereri.Registratorul este obligat sa furnizeze informaţii (sa elibereze extrase) dinregistru în volumul solicitat din momentul în care informaţiile vor fidisponibile, dar nu mai tîrziu de 3 zile lucrătoare de la data depuneriicererii (art.20 alin.(1), Legea 1320/1997). De regulă, informaţia seeliberează contra plată, mărimea cărei se stabileşte de persoana care ţineregistrul în conformitate cu legislaţia. Extrasul din registru va fi semnatde registrator sau în numele acestuia de persoana responsabilă de înscriereadatelor în registru, indicîndu-se data întocmirii extrasului.3. Ca şi art.46 al Legii 449/2001, norma comentată conţine o excepţie de laprincipiul publicităţii gajului. Aceasta operează în cazul în careproprietarul gajului doreşte să oprească accesul altor persoane la informaţiadespre gajurile sale, din motive personale, economice, de securitate sau dealtă natură. Menţionăm că pentru a institui prohibiţia debitorul gajist neeste obligat să prezinte o justificare. Este suficientă depunerea unei cereriregistratorului, care este obligat săi dea curs imediat. Exercitarea dreptul la interzicerea accesului la informaţia despre gaj nuaduce atingere drepturilor creditorului gajist sau a terţilor. Prezumţiagajului asupra întregului patrimoniu al debitorului, care operează în acestcaz, face ca creditorul să fie protejat de invocarea inexistenţei gajuluisău. Prezumţia se desfiinţează prin proba contrară.În practică se poate face uz de dreptul de interdicţie numit în special încazul debitorilor – persoane fizice, care în acest mod vor opri accesul altorpersoane la informaţia despre starea lor patrimonială, asigurînd secretulvieţii private. Facultatea numită nu este de o largă aplicabilitate în cazulcomercianţilor, care în cadrul acte de comerţ tranzacţionează bunuri,drepturile asupra cărora trebuie cunoscute partenerilor.

Articolul 475. Contestarea actiunilor sau inactiunilor registratoruluigajului

Orice persoana are dreptul sa atace in instanta de judecatarespingerea cererii de inregistrare a gajului, inregistrarea ilegala,eliberarea de informatie eronata, prezentarea tardiva sau refuzulneintemeiat de a i se prezenta informatia necesara referitoare lainregistrarea gajului.

1. Scopul normei date este de a crea un regim real de apărare judiciară apersoanei, drepturilor subiective ale cărei le-a fost adusă atingere prinfapta registratorului. În virtutea principiului apărării judiciare adrepturilor lezate (art.10) persoana care se consideră lezată în drepturieste în drept să cheme în judecată persoana vinovată şi să pretindăînlăturarea încălcărilor şi obligarea reparării prejudiciului (art.14). Art.475 conţine o enumerare a cazurilor cînd persoana se poate adresainstanţei pentru apărarea dreptului lezat. Aceste cazuri sînt: a) respingerea cererii de înregistrare a gajului. Pot cere obligarearegistratorului să înscrie gajul atît creditorul, cît şi debitorul gajist,dacă consideră că cererea de înregistrare a fost respinsă fără temei.b) înregistrarea ilegală: înscrierea gajului în alt registru decît celindicat în lege, încălcarea procedurii de înregistrare, înregistrarea unui

gaj inexistent, înregistrarea gajului în favoarea altui creditor sau penumele altei persoane decît debitorul gajist, comiterea unor incorectitudinila înregistrare (referitoare la obiectul gajului, creanţa garantată,permisiunea sau interdicţia gajului repetat etc.), înscrierea unui gajrepetat dacă acesta a fost interzis prin contractele anterioare, primirea şisatisfacerea cererii de înregistrare dacă aceasta trebuia conform legiirespinsă, alte încălcări ale legii. Acţiunea poate fi înaintată de părţi sauorice terţ care se consideră lezat.c) eliberarea de informaţie eronată, cu întîrziere sau refuzul neîntemeiat deprezentare a informaţiei despre gajurile înregistrate. Pentru că accesul laregistru este public, orice persoană poate contesta acţiunile sau omisiunileregistratorului în legătură cu încălcarea obligaţiilor de informare.2. Acţiunea se înaintează la instanţa de la domiciliul sau sediul persoaneicare ţine registrul (art.38, Cod.Proc.Civ.). Acţiunea se examinează dupăprocedura contenciosului civil sau, după caz, administrativ. În cazul în carelegea prevede soluţionarea prealabilă pe cale extrajudiciară a litigiului,reclamantul este ţinut să o respecte, sub sancţiunea restituirii cererii dechemare în judecată (art. 170, Cod.Proc.Civ.).3. Prejudiciul cauzat persoanei lezate în drepturile ei va fi determinat deinstanţă conform probelor prezentate. Prejudiciul se repartă integral dincontul persoanei care ţine registrul. Aceasta are dreptul la acţiune înregres faţă de persoana din vina cărui a fost cauzat prejudiciul. În scopul reparării prejudiciului cauzat prin fapta funcţionarilor oficiilorcadastrale teritoriale a fost creat un fond de garanţie, administrat deAgenţia de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru (art.49, Legea 1543/1998).Efectuarea plăţilor din fondul de rezervă se efectuează în baza deciziei uneicomisii create de Guvern (art.50 alin.(5), Legea 1543/1998 ).4. Dreptul de contestare prevăzut la art.475 nu aduce atingere altor drepturiale persoanelor interesate sau prezumţiilor legale. Astfel, în cazulapariţiei unui litigiu în legătură cu prezentarea unor informaţii incorectede către registrator, beneficiarul informaţiei este protejat prin prezumţiaveridicităţii informaţiei înscrise în registru (art.471), dacă creditorulgajist nu va proba că persoana căreia i-a fost prezentată informaţieincorectă ştia sau trebuia să ştie că aceasta nu este veridică.

S e c t i u n e a a 3-aDREPTURILE SI OBLIGATIILE

PARTILOR CONTRACTULUI DE GAJ

Articolul 476. Dispozitii generale cu privire la drepturile siobligatiile partilor contractului de gaj

(1) Debitorul gajist si creditorul gajist sint liberi sa stabileasca,prin acord de vointa, drepturile si obligatiile fiecaruia dintre ei dacalegea nu prevede altfel. (2) Creditorul gajist poate desemna un gestionar al gajului.Gestionarul actioneaza in numele creditorului gajist si intreprinde oriceactiune in legatura cu obiectul gajului, in limitele drepturiloracestuia, cu exceptia dreptului de a transmite obligatia garantata pringaj. Debitorul gajist ori tertul la care se afla bunul este obligat saurmeze indicatiile gestionarului gajului.

(3) In caz de amanetare, o data cu incetarea dreptului de gaj,creditorul gajist este obligat sa restituie imediat debitorului gajistbunul gajat. 1. Conţinutul raportului juridic de gaj este reglementat prin lege şi prinacordul părţilor exprimat în conformitate cu legea. Drepturile şi obligaţiilepărţilor raportului de gaj rezultă din caracterul de drept real al gajului,care însă este un drept real imperfect. S-a arătat în doctrină că gajul se află la hotarul drepturilor reale şiobligaţionale. Argumentele sunt următoarele:a) în virtutea unui drept real titularul este în drept să folosească bunul,însuşind produsul exploatării lui. Scopul constituirii gajului este însăaltul – de a crea un mecanism de compensare a creditorului în caz deneexecutare a obligaţiei garantate, precum şi a preveni (preîntîmpina)neexecutarea ei de către debitor şi a stimula prin iminenţa survenirii unorefecte nefavorabile;b) gajul are un caracter limitativ, proprietarul bunului fiind de regulălimitat în dreptul de dispoziţie, iar în cazul amanetului – deposedat cutitlu provizoriu şi condiţionat;c) în cazul unor construcţii specifice, cum ar fi gajul universalităţii debunuri, a bunurilor în circulaţie şi proces de prelucrare, nu se respectăprincipiului specializării gajului şi nu este exercitabil dreptul deurmărire.2. Pornind de la principiul libertăţii contractuale (art.1) părţilecontractului de gaj sunt libere să stabilească conţinutul contractului înlimitele normelor imperative de drept. Odată încheiat legal, contractulobligă părţile atît la ceea ce au stipulat direct, cît şi la ceea ce rezultădin natura gajului în conformitate cu lege, uzanţele sau principiul echităţii(art.668). Părţile nu pot include în contract clauze care contravin legii, iar dacă aufost incluse acestea sunt lovite de nulitate absolută. Astfel, este prohibitexpres pactul comisoriu (contractul pignorativ), adică clauza privindtransmiterea dreptului de proprietate a gajului către creditorul gajist încazul încălcării obligaţiunii principale (art.13 alin.(7), Legea 449/2001).Estre nulă şi clauza prin care părţile stabilesc un alt mod de repartizare acheltuielilor de judecată în caz de litigiu, decît cel prevăzut imperativ delege (art.94, Cod.Proc.Civ.).3. Pe lîngă drepturile şi obligaţiile stabilite de lege, părţile ar putea săincludă în contract stipulaţiuni privind:a) asigurarea gajului, care este deopotrivă interesantă creditorului şidebitorului gajist. Creditorul gajist prin asigurare se protejează depericolul pieirii şi distrugerii bunului gajat, iar debitorul gajist vareduce în acest mod riscurile aferente activităţii şi, implicit, executăriiobligaţiei garantate. Părţile pot conveni ca dreptul la despăgubirea deasigurare să fie cesionat către creditor sau ca acesta să fie desemnat încalitate de co-beneficiar al asigurării (art.1308), dreptul căruia se naşteîn caz de încălcare a dreptului de gaj.b) prezentarea de către debitor a rapoartelor periodice despre starea şischimbările în structura bunurilor gajate. Clauza este importantă în specialîn cazul bunurilor supuse transformării (ex. o construcţie în curs deexecuţie) sau prelucrării (ex. cereale, struguri, ţesături, hîrtiepoligrafică).

c) modul şi condiţiile de efectuare de către creditor a controlului şiinventarierii bunurilor gajate, precum şi de acoperire a cheltuieliloraferente;d) obligaţia de informare, debitorul gajist urmînd să notifice creditoruldespre oricare fapte (ex. sechestru, acţiune de revendicare, decizie aautorităţii publice) care îi sunt cunoscute şi creează pericolul diminuăriisau pierderii garanţiei. Debitorului i se va cere prezentarea fără întîrzierea tuturor actelor obţinute după constituirea gajului, prin care se modificăregimul juridic al bunului sau din care iau naştere unele drepturi asuprabunului (ex. actul de recepţie finală – în caz de finalizare a uneiconstrucţii, decizia organului administraţiei publice locale privindschimbarea destinaţiei imobilului).4. Creditorul gajului fără deposedare este în drept să delege exercitareadrepturilor şi obligaţiilor sale unui gestionar al gajului. Delegarea poatefi parţială sau deplină şi cuantumul ei este stabilit de comun acord decreditor şi gestionar. Obiect al delegaţiei poate fi oricare drept sauobligaţie ale creditorului gajist, inclusiv dreptul de a exercita gajul şi deprimi produsul vînzării gajului. Desemnarea se poate produce prin contractulde gaj sau mai tîrziu, în limita termenului de acţiune a contractului de gaj.Pentru ca desemnarea gestionarului gajului să fie opozabilă terţilorinformaţia despre gestionar trebuie înscrisă în registrul în care esteînscris gajul. Regula este prevăzută expres doar pentru registrul bunurilormobile (art.39 alin.(2), Legea 449/2001), dar se aplică prin analogie a legiipentru toate alte registre în care se înscrie gajul. Din momentul înscrierii gestionarului în registru nimeni nu poate invocanecunoaşterea faptului desemnării acestuia, iar gestionarul înlocuieştecreditorul gajist în relaţiile cu debitorul gajist şi terţii. 5. În practică rolul gestionarului gajului este de o relevanţă deosebităatunci cînd gajul este constituit în favoarea mai multor creditori (cum estecazul băncilor care oferă un credit consorţial sau al deţinătorilor deobligaţiuni garantate cu gaj) sau cînd creditorul gajist nu are domiciliu sausediu în ţară. Legea nu instituie cerinţe speciale faţă de persoanagestionarului, acesta poate fi atît unul dintre creditori gajişti sau unterţ. După ce desemnarea gestionarului este făcută publică, creditorul gajist numai este în drept să exercite el însuşi drepturile şi să execute obligaţiilesale care au fost delegate gestionarului, dacă contractul nu prevede altfel.Debitorul gajist şi terţii vor avea relaţii cu gestionarul, fiind obligaţi săse conducă de indicaţiile făcute de gestionar în exercitarea atribuţiilorsale. Gestionarul gajului este responsabil pentru prejudiciul cauzat terţilorprin faptele sale, ceea ce nu exclude însă responsabilitatea creditoruluigajist în numele cărui acesta acţionează. Persoana prejudiciată va puteapretinde despăgubiri gestionarului sau nemijlocit creditorului gajist,relaţiile dintre aceştia în legătură cu acoperirea prejudiciului cauzatterţilor fiind reglementate prin contract şi lege. Gestionarul gajului nu trebuie confundat cu terţul desemnat de creditorpentru exercitarea posesiunii amanetului (art.455 alin.(2).6. În cazul amanetului, creditorul gajist posedă bunul nu ca un proprietar(animo domini), ci cu titlu particular (animo pignoris). În virtutea caracteruluiaccesoriu al gajului, posesiunea amanetului se stinge odată cu stingereaobligaţiei de bază, creditorul gajist fiind obligat să restituie bunuldebitorului gajist sau terţului indicat de acesta. Dacă bunul se află înposesiunea terţului desemnat de creditorului gajist, acesta din urmă este

ţinut responsabil pentru prejudiciile cauzate debitorului gajist prinrestituirea tardivă sau necorespunzătoare a bunului. Debitorul gajist nu poate revendica amanetul din posesiunea creditorului pînăla executarea deplină a obligaţiei garantate.

Articolul 477. Dreptul de folosinta si dispunere asupra obiectuluigajului. Asigurarea integritatii lui

(1) Debitorul gajist are dreptul sa foloseasca obiectul gajuluiconform destinatiei si sa dobindeasca fructele acestuia daca din contractsau din esenta gajului nu reiese altfel. (2) Bunul cu care se garanteaza poate fi grevat cu drepturi reale saudat in arenda ori in folosinta tertilor ulterior constituirii gajului,instiintindu-se in prealabil creditorul gajist. Drepturile constituiteulterior fara acordul creditorului gajist pe un termen care depasestedata scadentei obligatiei garantate tertul le pierde la expirareatermenului de o luna de la data notificarii acestuia de catre creditorulgajist despre intentia de a exercita dreptul de gaj. Aceasta regula nu seaplica asupra constituirii gajului. (3) Debitorul gajist nu este in drept sa instraineze bunurile gajate,cu exceptia cazurilor cind dispune de autorizatie in acest sens,eliberata de creditorul gajist (de toti creditorii gajisti in cazulgajului ulterior). (4) Acordul care limiteaza dreptul debitorului gajist de a lasa printestament bunul gajat este nul. (5) Creditorul gajist este in drept sa foloseasca obiectul gajuluidoar in cazurile prevazute de contract, urmind sa prezinte debitoruluigajist o dare de seama despre utilizarea lui. Creditorul gajist poate fiobligat prin contract sa obtina fructele din obiectul gajului pentru astinge obligatia principala garantata prin gaj. (6) Debitorul gajist sau creditorul gajist, in functie de faptul caredintre ei detine bunul gajat, este obligat sa-l pastreze si sa-l intretina,respectind dreptul de folosire a acestuia. Daca apare pericolul pierderiisau deteriorarii bunului gajat, partea care il detine este obligata sainformeze imediat cealalta parte, iar partea care nu-l detine este in dreptsa-l examineze.

1. Raţiunea finală a constituirii dreptului de gaj este de a creacreditorului gajist o garanţie suplimentară că prestaţia debitorului va fiexecutată. În cazul în care la scadenţă prestaţia nu va fi executată benevol,creditorul gajist va dispune de posibilitatea de a fi satisfăcut din produsulvînzării silite a gajului.Modul de conservare a facultăţii menţionate, care implică reglementareaaspectelor de exercitare a folosinţei şi posesiunii bunului gajat, suntstabilite în funcţie de tipul şi obiectul gajului, precum şi de caracterulrelaţiilor dintre creditorul şi debitorul gajist.2. În calitate de proprietar al bunului, debitorul gajului înregistrat vacontinua posesiunea şi, de regulă, folosirea bunului grevat cu gaj.Permiterea folosirii bunului gajat are argumentare practică, or acesta estede regulă un factor de producţie antrenat în procesul economic alîntreprinzătorului sau un mijloc de întreţinere a persoanei fizice. Prinfolosirea bunului de către debitorul gajist conform destinaţiei sunt create

premise reale pentru executarea creanţei, în scopul garantării căreia a fostconstituit gajul. În cazul în care bunul va fi folosit contrar destinaţiei,contractul ar trebui să acorde creditorului dreptul să interzică folosinţa şisă ceară repararea prejudiciului.Creditorul nu va permite folosirea bunurilor consumtibile (ex. produsepetroliere, cărbune, gaz), el riscînd să piardă garanţia.Debitorul gajului înregistrat va obţine şi fructul lucrului sau dreptuluigrevat de gaj în virtutea calităţii sale de proprietar. Prin contract elpoate fi obligat să îndrepte fructul dreptului (dobînzi, dividende, alteplăţi) la achitarea dobînzii aferente creanţei garantate, iar dacă aceasta nuproduce dobînzi, a capitalului.3. Creditorul gajist care deţine un bun în amanet poate fi îndreptăţit princontract să-l folosească şi să obţină fructul acestuia. Dacă dreptul defolosinţă a debitorului gajului înregistrat este o regulă şi este îndreptatăspre obţinerea unor avantaje economice, atunci folosinţa creditorului asupraobiectului amanetului este o excepţie şi urmăreşte reducerea obligaţieigarantate. Fructul obţinut de creditor va fi remis debitorului gajist, cuexcepţia venitului pe care îl produce lucrul sau dreptul gajat, care poate fiîndreptat la reducerea creanţei garantate în următoarea consecutivitate:cheltuieli, dobînzi, capital (art.51 alin.(3), Legea 449/2001). O altă obligaţie a creditorului care foloseşte bunul gajat este de a informaperiodic proprietarul despre utilizarea bunului. Darea de seamă va cuprindeinformaţii despre acţiunile creditorului, modul în care bunul a fostutilizat, schimbările şi starea bunului, fructul obţinut şi partea obligaţieistinsă prin compensare cu acesta, alte date relevante. Dacă, în urmaexaminării informaţiilor primite sau a bunului, proprietarul constată căacesta este folosit cu încălcarea condiţiilor stabilite în contract, el poateinterzice folosinţa şi cere repararea prejudiciului. 4. Spre deosebire de Legea cu privire la gaj, care interzicea, în lipsa unorstipulaţiuni contractuale contrare, transmiterea în arendă sau folosinţăgratuită a bunului grevat cu gaj, Codul civil cere doar înştiinţareaprealabilă a creditorului despre constituirea unor garanţii reale asuprabunului gajat sau darea lui în arendă (locaţiune) ori folosinţă cu titlugratuit (comodat). Creditorul gajist nu se poate opune acestor acţiuni decîtdacă opoziţia sa se bazează pe temeiuri ce ţin de natura dreptului de gaj şiesenţa gajului, precum şi atunci cînd garanţia ar fi diminuată (ex. chiriilese plătesc anticipat pe un termen lung). Construcţia propusă de Codul civil nu avantajează nici terţii dobînditori, aicăror drepturi ce depăşesc scadenţa obligaţiei garantate se sting în legăturăcu iniţierea de către creditor a exercitării gajului. Stingerea se produce laexpirarea termenului de o lună de la data notificării despre executareadreptului de gaj (art.488).5. Pentru că bunul gajat este afectat executării unei obligaţii, debitorulgajist nu este în drept să-l înstrăineze atîta timp cît contractul este învigoare. Notăm că Codul civil, ca şi de altfel Legea cu privire la gaj,interzic transmiterea atît cu titlu oneros, cît şi cu titlu gratuit (art.52alin.(3), Legea 449/2001), spre deosebire de normele anterioare, careprohibeau doar alienarea (transmiterea oneroasă) a gajului.Interdicţia privind înstrăinarea gajului nu este universală, ea nu opereazăîn cazul gajului mărfurilor în circulaţie şi proces de prelucrare (vezicomentariul la art.459).Interdicţia de înstrăinare a bunului gajat nu ţine de natura gajului, ci esteuna juridică. Creditorul gajist poate deroga de la această regulă, dacă

consideră că prin înstrăinare nu vor fi prejudiciate drepturile sale. Pentruca înstrăinarea să fie legală, debitorul trebuie să dispună de o autorizaţiea creditorului sau a tuturor creditorilor, în cazul în care gajul esteconstituit în favoarea mai multor creditori. Autorizaţia se poate conţine încontractul de gaj sau poate fi solicitată şi primită după încheiereaacestuia, în orice moment în limita termenului de acţiune a contractului degaj. Autorizaţia acordată poate fi necondiţionată sau afectată de condiţie,care însă nu va depinde de voinţa părţilor (art.234). Creditorul poate autoriza înstrăinarea bunului gajat şi fără degrevarea lui.În acest caz el va face o menţiune distinctă şi explicită în acordul său,astfel încît dobînditorul să nu poată pretinde că nu a cunoscut rezerva. Încazul în care creditorul permite înstrăinarea bunului cu menţinea grevării,achizitorul va rămîne în continuare obligat să execute obligaţiile rezultatedin contractul de gaj încheiat cu debitorul iniţial, fiind succesorulacestuia (art.319). Nu se cere încheierea unui nou contract între creditor şiachizitorul gajului, iar substituirea debitorului gajist se va înregistra întemeiul actului juridic de înstrăinare. În practică posibilitatea înstrăinării bunului cu acordul prealabil alcreditorului gajist determină mobilizarea resurselor debitorului şi creareaunor premise adecvate pentru executarea obligaţiei garantate. Exercitareaacestei posibilităţi (ex. la transmiterea bunului în calitate de aport înnatură în capitalul social, la transmiterea unui terţ care desfăşoarăactivitate legată de specificul bunului, la transmiterea către o altăsocietate comercială în legătură cu dificultăţi financiare ale debitorului)permite îmbunătăţirea garanţiei de executare a obligaţiei principale şifluidizează procesele economice.Înstrăinarea bunului gajat fără autorizaţia creditorului atrage nulitateaabsolută a actului de înstrăinare (art.220) şi îndreptăţeşte creditorul săceară repararea prejudiciului. În caz dacă dreptul de proprietate a bunuluigajat nu este supus înregistrării publice, va fi necesară prezentareaprobelor care să demonstreze cu certitudine că a fost înstrăinat anume bunulgajat (Dec.Col.Civ. al Curt.Supr.Just. nr.2r/o-67/2002 din 27.02.2002).6. Creditorul gajist nu se poate opune dreptului debitorului gajist de a lăsabunul prin testament. Acest drept al debitorului nu aduce atingere dreptuluide urmărire a creditorului gajist, care poate fi exercitat în raport cumoştenitorii bunului (1540), cu respectarea cerinţelor legale aplicabile(art.1544). 7. Scopul şi funcţiile gajului determină şi o altă obligaţie a părţilor înraport cu bunul gajat – cea de conservare a substanţei bunului pentru cagaranţia să fie într-adevăr reală şi să permită satisfacerea efectivă acreanţei creditorului. Debitorul gajist sau creditorul gajist, în funcţie defaptul care dintre ei posedă bunul gajat, sunt obligaţi să păstreze şi săîntreţină bunul. Obligaţia de păstrare implică conservarea bunului şiîngrijirea de integritatea acestuia. Obligaţia de întreţinere presupunemenţinerea obiectului în stare cel puţin corespunzătoare celei în care seafla la momentul constituirii gajului, cu excepţia uzurii (amortizării)normale, efectuarea unor lucrări de reparaţie, achitarea plăţilor aferentebunului (impozite, taxe, plata pentru utilităţi), înlăturarea consecinţelorfaptelor oamenilor şi fenomenelor naturale care au înrăutăţit starea fizică abunului etc.Executarea acestor obligaţii poate fi pusă în sarcina terţului care posedăamanetul în numele creditorului sau care posedă gajul înregistrat în numeledebitorului, cu toate că în aceste cazuri creditorul şi, respectiv, debitorul

nu sunt eliberaţi de răspundere. Obligaţia de păstrare şi întreţinere estepusă şi în sarcina terţului care foloseşte bunul transmis de debitor, dacăcontractul nu prevede altfel.Partea care deţine bunul gajat nu este în drept să-l distrugă total sauparţial, decît în caz de necesitate (art.48, Legea 449/2001). Necesitatea şilegătura cauzală a pericolului cu consecinţele negative urmează a fi probateprin probe pertinente. În caz de apariţie a pericolului pierderii saudistrugerii bunului gajat, partea care îl deţine va lua toate măsurile carese cer pentru a înlătura pericolul şi va fi ţinută să informeze cealaltăparte în vederea luării unor măsuri şi decizii adecvate. Aceasta din urmă vaexamina informaţia prezentată şi bunul, fiind în drept să propună soluţii deremediere. Dacă debitorul gajist sau terţul care acţionează în numele acestuia nu auasigurat păstrarea şi întreţinerea gajului şi, ca efect, bunul a fost pierdutsau deteriorat, creditorul gajist este în drept să ceară substituirea sau,după caz, completarea gajului. Pe lîngă aceasta, dacă în urma deteriorăriibunul nu mai poate fi utilizat conform destinaţiei, creditorul este în dreptsă ceară debitorului gajist achitarea valorii bunului stabilită în contractşi a daunelor-interese compensatorii pînă la concurenţa creanţei, chiar dacăaceasta nu este scadentă (art.49, Legea 449/2001).Creditorul gajist care a admis pierderea sau deteriorarea amanetului va fiţinut să compenseze debitorului valoarea reală a acestuia sau suma reală adeteriorării, indiferent de estimarea gajului făcută în contract. Creditorulva fi ţinut să repare prejudiciul direct, iar prin contract el poate fiobligat să plătească şi venitul ratat. Debitorul gajist poate cerecompensarea sumei despăgubirii cu o parte corespunzătoare a creanţeigarantate. Dacă în urma deteriorării bunul gajat nu mai poate fi utilizatconform destinaţiei, debitorul gajist poate pretinde despăgubiri băneşti înlocul restituirii bunului.Creditorul gajist care exercită posesiunea gajului, poate cere acoperireacheltuielilor făcute în legătură cu păstrarea şi întreţinerea gajului. Platapoate fi cerută atît cu ocazia exercitării dreptului de gaj, cît şi în cursuldeţinerii (art.51 alin.(1), Legea 449/2001). Debitorul va fi ţinut să repareprejudiciul cauzat creditorului detentor prin viciile bunului gajat (ex.animalul bolnav care le-a contaminat pe cele aparţinînd creditorului). Dacăcreanţa garantată este executată fără ca debitorul gajist să fi plătitcheltuielile de păstrare şi întreţinere şi, după caz, să fi reparatprejudiciul, creditorul va fi în drept să reţină bunul, dacă aceasta esteprevăzut de contract.8. Creditorul care se află în posesia amanetului, cu toate că îl deţine cutitlu de detentor precar, este în drept să exercite toate atribuţiileposesorului legitim, inclusiv în raport cu terţul care încalcă dreptul său.Dacă a fost lipsit de posesiune, creditorul poate exercita dreptul derevendicare a bunului din posesiune nelegitimă, inclusiv a debitorului gajist(art.308). Dacă este tulburat în exercitarea posesiunii, creditorul poatecere înlăturarea tulburării, precum şi despăgubiri pentru prejudiciereaposesiunii (art.309). Menţionăm că aceste acţiuni pot fi exercitate şi dedebitorul care a constituit un amanet (art.304 alin.(2).

Articolul 478. Autorizatia de instrainare a bunului gajat

(1) Creditorul gajist poate, cu exceptia cazurilor de amanetare, saacorde debitorului gajist o autorizatie de instrainare a obiectuluigajului liber de gaj. O astfel de instrainare trebuie sa fie facuta cutitlu oneros si in modul stabilit pentru inlocuirea obiectului gajului. (2) Acordarea de autorizatie poate fi prevazuta in contractul de gaj.In acest caz, persoana care incheie contractul cu debitorul gajistprocura bunurile grevate de gaj libere de gaj. (3) In cazul gajarii marfurilor care se afla in circulatie si inproces de prelucrare, debitorul gajist poate instraina unele marfuri dinrezervele sale de marfuri grevate prin gaj, vinzindu-le in cadrul uneiactivitati comerciale obisnuite. (4) Autorizatia de instrainare a bunului care face obiectul gajului sesuspenda o data cu inregistrarea preavizului cu privire la urmarireabunului gajat, pina la data radierii acestui preaviz. (5) Autorizatia de instrainare a obiectului gajului devine nula o datacu transformarea gajului inregistrat in amanet.

1. Autorizaţia de înstrăinare a bunului gajului cu menţinerea grevării, carepoate fi eliberată debitorului gajist în condiţiile art.477, nu aduceatingerea dreptului esenţial al creditorului gajist – dreptul de a urmăribunul în mîinile oricui nu s-ar afla. Totuşi, în practică ar putea apăreasituaţii cînd este binevenită şi este în interesul ambelor părţi degrevareanecondiţionată a bunului, pentru ca acesta să nu mai fie afectat executăriiobligaţiei principale. Motivele pot fi diverse, iar iniţiativa poate veniatît de la debitor cît şi de la creditorul gajist. Cîteva aspecte prezintă un interes sporit sub acest aspect:a) eliberarea de gaj poate fi totală sau parţială. Atunci cînd autorizaţia deînstrăinare se referă la tot gajul, acesta se stinge, iar informaţia despregaj va fi radiată din registru. Eliberarea parţială degrevează numai aceaparte a gajului care a fost expres menţionată de creditor. În acest cazcreditorul poate face ca gajul să fie divizibil, degrevînd o parte din el. Înpractică aceasta facultate are o importanţă particulară în cazul executăriiparţiale a obligaţiei garantate (ex: stingerea unei părţi a creditului),acordînd debitorului facilitatea de a dispune liber de bunul său şi de a-lfolosi eventual pentru garantarea altor obligaţii. b) bunul degrevat va fi înlocuit, cu înregistrarea gajului asupra bunuluisubstituent. Nimic nu se opune ca creditorul să accepte degrevarea bunuluifără înlocuirea lui în cazul în care el dispune de alte garanţii reale saupersonale. Dacă totuşi părţile convin la substituirea gajului, aceasta se vaefectua în modul stabilit la art.479.c) creditorul nu poate degreva bunului fără a obţine o contraprestaţie,esenţa şi cuantumul căreia va fi stabilit de părţi. De regulă părţile vorconveni ca produsul vînzării bunului sau o parte a acestuia să fie îndreptatăla plata creanţei garantate. Dacă în schimbul degrevării creditorul va obţineun alt folos patrimonial, decît executarea obligaţiei, el poate autorizaînstrăinarea fără careva condiţii.2. Autorizarea nu urmează să îmbrace neapărat forma contractului de gaj.Astfel, pentru a degreva un imobil, creditorul nu va fi ţinut să autentificeautorizaţia. Autorizaţia poate face corp comun cu declaraţia de radiere aînscrierii despre gaj din registru sau poate fi exprimată separat.Autorizaţia poate fi absolută, fiind opozabilă oricărui terţ, sau poatepermite înstrăinarea bunului către o anumită persoană indicată în prealabil

de debitorul gajist. Creditorul gajist poate permite numai vînzarea bunuluisau înstrăinarea lui în alt mod. În cazul în care autorizaţia de degrevare se conţine în textul contractul degaj, terţul dobînditor obţine bunul liber de gaj. 3. Prin derogare de la interdicţia de înstrăinare a gajului, debitorul care aconstituit un gaj asupra mărfurilor care se află în circulaţie şi proces deprelucrare (art.459) este în drept să înstrăineze o parte a lor. Înstrăinarease poate produce numai prin vînzarea mărfurilor gajate în cadrul activităţiicomerciale desfăşurate în mod obişnuit de către debitorul gajist. Dacădebitorul nu tranzacţionează de obicei mărfuri din aceeaşi categorie cu celegajate, el nu este în drept să exercite dreptul de înstrăinare, chiar dacăbunurile gajate în esenţă sunt din categoria mărfurilor în circulaţie şiproces de prelucrare (ex: o societate de brokeraj nu va putea vinde fărăautorizaţia creditorului grîul gajat). De asemenea, debitorul gajist nu va fiîn drept să înstrăineze bunuri gajate, care nu fac parte din stocul demărfuri a acestuia (ex. mobilier de birou, utilajele şi echipamentele deproducere etc.) Exercitarea de către debitorul gajist a dreptului de aînstrăina mărfuri în circulaţie şi proces de prelucrare poate fi supusă unorcondiţii agreate în prealabil (vezi comentariul la art.479). 4. Creditorul gajist care a emis autorizaţia de înstrăinare a gajului o poatesuspenda sau retrage. Suspendarea şi retragerea operează dacă debitorul nu aexercitat încă dreptul autorizat. Dacă oferta debitorului de a contractabunul degrevat a fost acceptată, retragerea autorizaţiei nu este opozabilăco-contractantului. Nu este opozabilă terţului de bună-credinţă niciretragerea autorizaţiei acordate prin contractul de gaj, dacă retragerea nu afost făcută publică.Autorizaţia se suspendă ipso jure din momentul înscrierii în registru apreavizului cu privire la urmărirea gajului. În cazul cînd preavizul esteulterior radiat, autorizaţia renaşte.5. Dacă, în timpul acţiunii contractului de gaj, bunul gajat se transmite înposesiunea creditorului gajist, autorizaţia de înstrăinare a gajului devinenulă ab initio. Este mai reuşită soluţia oferită pentru un astfel de caz deLegea cu privire la gaj, care prevedea că la transformarea gajuluiînregistrat în amanet autorizaţia încetează (art.60 alin.(4). În practicădiferenţa este relevantă pentru situaţii cînd debitorul gajist a promis înmod irevocabil contractarea bunului degrevat, promisiune care nu va putea fiîndeplinită în virtutea alin.(5) al art.478, iar beneficiarul promisiunii nuva putea cere creditorul gajist repararea prejudiciului.

Articolul 479. Inlocuirea obiectului gajului

(1) Partile pot conveni asupra conditiilor de inlocuire sausubstituire a obiectului gajului. Inlocuirea sau substituirea obiectuluigajului reprezinta un nou gaj. (2) In cazul in care, din motivul si in modul stabilit de lege, sestinge dreptul debitorului gajist asupra bunului, iar debitorului i sepune la dispozitie un alt bun sau i se restituie o suma corespunzatoare,dreptul de gaj se transfera asupra bunului pus la dispozitie sau, inmodul respectiv, creditorul gajist are dreptul la satisfacerea cuprioritate a pretentiilor sale din suma la care are drept debitorul. Inacest caz, creditorul gajist poate solicita indeplinirea inainte determen a obligatiilor garantate prin gaj.

1. Obligaţia debitorului gajist de a înlocui (substitui) obiectul gajului sepoate naşte din lege sau contract. Obligaţia legală apare în cazul mărfurilorîn circulaţie şi proces de prelucrare, cînd debitorul va înlocui parteaînstrăinată a gajului cu alte bunuri de aceeaşi natură (art.24 alin.(2),Legea 449/2001. Obligaţia contractuală de înlocuire a gajului poate fiinserată în contractul de gaj sau poate apărea ulterior, în temeiul uneiînţelegeri suplimentare.Unele din circumstanţe care ar putea fi reflectate în contractul de gaj catemei pentru înlocuirea deplină sau parţială a obiectului gajului sunt:a) gajul se deteriorează (degradează fizic) sub influenţa unor factoriinterni sau externi;b) valoarea reală a gajului se diminuează sub influenţa factorilor de naturăexogenă;c) gajul a fost pierdut sau distrus;d) obiectul gajului a fost folosit contrar destinaţiei;e) creditorul gajist nu a fost înştiinţat despre constituirea unor drepturireale, de arendă (locaţiune) sau folosinţă gratuită asupra bunului gajat saufiind înştiinţat nu acceptă întemeiat constituirea lor;f) terţul a anunţat un drept real prioritar dreptului creditorului gajist;g) creanţa gajată a ajuns la scadenţă;h) obiectul amanetului cauzează prejudicii creditorului gajist care îldeţine.2. În cazul în care au convenit asupra substituirii gajului, părţile vorstabili condiţiile acesteia. Condiţiile de substituire vor fi stabilite încontractul de gaj sau într-un acord separat. Amanetul poate fi înlocuit printransmiterea bunurilor substituente către creditor, fără semnarea unuiînscris. Creditorul gajist se va îngriji ca contractul de gaj care prevede cazurile desubstituire a gajului să indice descrierea generală sau concretă a bunurilorsubstituente, modul de estimare a lor, termenii în care gajul va fi înlocuit,sancţiunile pentru încălcarea obligaţiei de substituţie. Dacă în loculdescrierii bunurilor substituente în contract se va rezerva creditoruluidreptul de a determina el însuşi bunurile substituente, determinarea se vaface conform regulii aprecierii echitabile (art.676). Clauza de substituire din contractul de gaj va îmbrăca forma contractului. Nuse cere ca ea să îmbrace forma cerută pentru contractul de gaj a bunuluisubstituent (ex. într-un contract de gaj mobiliar încheiat în formă scrisă sepoate prevedea că în anumite circumstanţe gajul va fi înlocuit printr-oipotecă). Înlocuirea propriu-zisă a gajului se va face prin încheierea unui contractcare va respecta atît cerinţele de fond cît şi cele de formă prevăzute delege. 3. Un caz special de înlocuire a gajului apare atunci cînd dreptulproprietarului gajului asupra bunului încetează, iar în schimb acestuia îieste oferit un alt bun sau i se restituie o sumă corespunzătoare valoriibunului. În aceste cazuri (exproprierea pentru cauză de utilitate publică,rechiziţia (art.342), răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcăriiregulilor de comportare cu ele (art.341), înstrăinarea bunului pe carepersoana nu le poate avea în proprietate (art.340), împărţirea proprietăţiicomune (art.363) ş.a.) dreptul de gaj subzistă şi se transferă de dreptasupra bunurilor puse la dispoziţia debitorului. Gajul asupra bunurilor careînlocuiesc aceste bunuri urmează a fi înscris în registru.

Dacă în schimbul bunului ieşit din proprietatea debitorului gajist acestuia ise oferă o sumă de bani, gajul grevează aceste sume, iar creditorul va puteasă exercite asupra lor dreptul de urmărire şi de preferinţă. Creditorul poatealege între a păstra gajul sau a cere executarea anticipată a obligaţiilorgarantate.

Articolul 480. Gajul ulterior

(1) Darea in gaj a bunului gajat deja se admite daca nu este interzisaprin contractele de gaj precedente. (2) Debitorul gajist are obligatia de a informa fiecare creditorgajist urmator despre toate grevarile existente asupra bunului,raspunzind pentru prejudiciile cauzate creditorului gajist prinneindeplinirea acestei obligatii.

1. Scopul normei date este de a constitui condiţii juridice pentru caraportul de gaj să fie unul dinamic şi flexibil. Importanţa practică aconstrucţiei gajului ulterior (următor) rezidă în a rezerva proprietaruluidreptul de a utiliza acelaşi bun în calitate de garanţie pentru mai multeobligaţiuni. Sunt frecvente situaţiile cînd bunul oferit ca garanţie esteindivizibil, iar valoarea lui depăşeşte cu mult valoarea creanţei garantate.Pentru că de regulă astfel de bunuri sunt elementele valorice principale alepatrimoniului unei persoane, nu ar fi justificată şi ar diminua valoarea degaranţie a bunului limitarea ca acesta să poată servi pentru garantarea doarunei obligaţii. Pentru a depăşi aceste inconveniente, a fost instituităconstrucţia gajului repetat, cînd bunul poate fi grevat de gaj în repetaterînduri pentru garantarea mai multor obligaţii. Creditorul gajist este în drept să se opună prin contractul de gaj grevăriirepetate a bunului dacă consideră că prin aceasta ar fi diminuată propriagaranţie. La fel gajul ulterior poate fi interzis de unul din creditoriisuccesivi, în acest caz interdicţia fiind operantă chiar dacă creditorulprecedent a admis gajul repetat. În sfîrşit oricare din creditori se poateopune gajului ulterior pe parcursul acţiunii contractului de gaj, fără cainterdicţia să fie opozabilă creditorilor care au obţinut gaj pînă laînregistrarea interdicţiei. 2. În cazul în care în registru a fost înscrisă interdicţia gajului ulterior,contractul de gaj repetat este lovit de nulitate absolută (art.56 alin.(2),Legea 449/2001), fiind desfiinţat din momentul încheierii (Dec. Col.Civil alCurt.Apel nr.2r-430 din 24.02.2000). Creditorul gajist care a emisinterdicţia este în drept să pretindă debitorului repararea prejudiciului şisă ceară executarea anticipată a obligaţiei garantate, iar în caz deneexecutare - să pună sub urmărire obiectul gajului. La rîndul său,creditorul în folosul căruia a fost constituit un gaj nul poate ceredebitorului repararea prejudiciului. De rînd cu debitorul poate fisancţionată şi persoana care ţine registrul în care fusese înscrisăinterdicţia şi în care a fost înscris un gaj ulterior.3. Debitorul gajist este ţinut să informeze fiecare creditor gajist următordespre toate gajurile existente, aceştia fiind în drept să solicite şiinformaţii despre cuantumul şi scadenţa creanţelor garantate. În caz contrarcreditorul următor este în drept să ceară debitorului gajist despăgubiri.

Articolul 481. Ordinea de preferinta a gajului fara deposedare

(1) Consecutivitatea satisfacerii creantelor ce decurg din citevadrepturi de gaj asupra unuia si aceluiasi bun se stabileste in functie deconsecutivitatea aparitiei drepturilor de gaj. (2) Creantele creditorului gajist ulterior se satisfac numai dupasatisfacerea deplina a creantelor creditorului gajist precedent.Creditorul de grad superior este tinut sa compenseze cheltuielilesuportate de creditorul de grad inferior daca, fiind avizat cu privire laexercitarea unui drept de gaj de catre acest alt creditor, omite sainvoce intr-un termen rezonabil prioritatea drepturilor sale. (3) Creditorul gajist de grad inferior poate sa-si satisfaca creantadin bunul gajat inaintea creditorilor de grad superior numai cu acordulscris al fiecarui creditor de grad superior.

1. Construcţia juridică a gajului ulterior se întregeşte prin constituireaunui mecanism echitabil şi coerent de realizare a dreptului de preferinţă acreditorilor gajişti. Criteriul unic care determină gradul (rangul)preferinţelor este cel cronologic (prior tempore, potior iure). Menţionăm că nici unalt criteriu, cum ar fi calitatea creditorilor sau a creanţelor sau temeiulapariţiei gajului (legea sau contractul), nu are importanţă pentru stabilireapriorităţii, ceea ce este o reflectare a principiului egalităţii subiectelorîn raportul de drept civil. Dacă bunul a fost dobîndit grevat de gaj, gajul constituit de proprietarulanterior are prioritate faţă de cele constituite de dobînditor.Ordinea de preferinţă se aplică în primul rînd la distribuirea preţuluibunului gajat, obţinut atît cu ocazia urmăririi gajului, cît şi aînstrăinării gajului cu autorizaţia creditorilor gajişti. Ordinea priorităţiirămîne aceeaşi asupra sumelor transmise creditorului în schimbul bunuluiieşit din proprietatea debitorului (art.479 alin.(2) şi asupra despăgubiriide asigurare pentru pieirea sau distrugerea bunului gajat (art.9, Legea449/2001).Gajurile constituite în aceeaşi zi au acelaşi grad de prioritate, cu excepţiacelor înscrise în registrul bunurilor mobile (art.39 alin.(8), Legea449/2001) şi în registrul deţinătorilor de titluri de valoare nominative(pct.4.9, Hotărîrea CNVM 4/4/2003), cînd confirmarea înregistrării gajuluiconţine timpul precis (ora şi minutul) înscrierii gajului. În aceste cazuriprioritatea este determinată de timpul exact al înscrierii gajului.2. Fiecare creditor gajist ulterior va primi executarea creanţei sale numaidupă satisfacere deplină a creanţelor creditorului precedent. Primul creditor gajist este în drept să iniţieze exercitarea dreptului de gajfără a cere permisiunea creditorilor de rang inferior chiar şi dacă creanţeleacestor din urmă nu sunt încă exigibile. Creditorul de rang inferior careiniţiază exercitarea dreptului de gaj va aviza fiecare din creditoriisuperiori. Aceştia sunt în drept să invoce prioritatea drepturilor sale şi săse opună urmăririi gajului. În caz dacă nu va invoca într-un termen rezonabilprioritatea, opoziţia va putea fi făcută numai cu condiţia acopeririicheltuielilor suportate de creditorul cu rang inferior.3. Atît în cazul exercitării dreptului de gaj, cît şi cu ocazia altorsituaţii enumerate mai sus (vezi nota 1 supra), creditorul gajist de gradinferior va putea avansa în rangul priorităţilor numai cu condiţia obţineriiacordului în scris a creditorului de rang superior. Dacă va obţine acordultuturor creditorilor, acesta va deveni creditor de rangul întîi.

Articolul 482. Cedarea gradului de prioritate

(1) Creditorul gajist poate ceda unui alt creditor gajist gradul deprioritate in marimea creantei garantate cu gaj, astfel incit ultimul satreaca in locul primului in marimea creantei creditorului care a cedatgradul de prioritate. (2) Creditorul gajist care a cedat gradul de prioritate are obligatiaca, in termen de 3 zile de la cedare, sa instiinteze despre aceasta pedebitor si pe debitorul gajist cind acesta este un tert. (3) Cedarea gradului de prioritate al gajului este posibila numai incadrul aceluiasi registru public si pentru acelasi bun. (4) Cedarea gradului de prioritate este posibila in masura in care nusint lezate astfel drepturile unui alt creditor gajist care detine un gajpentru acelasi bun. (5) Cedarea gradului de prioritate se inregistreaza in baza cereriicreditorului gajist in acelasi mod ca si inregistrarea gajului si produceefecte de la data inregistrarii.

1. Ordinea de prioritate a gajurilor constituite de aceeaşi persoană înfavoarea mai multor creditori este de natură contractuală. Legea nu facedecît să stabilească cadrul general pentru stabilirea priorităţilor,stabilirea în continuare a rangului creditorilor garantaţi cu acelaşi gajfiind la latitudinea acestora. Cesiunea poate fi deplină, în mărimea creanţeigarantate, sau parţială, în mărimea unei părţi a creanţei. Dacă sunt mai mult de doi creditori gajişti, creditorul de rang superior nupoate ceda gradul său decît celui care îl urmează (ex. cînd sunt treicreditori, primul nu poate ceda rangul său celui de-al treilea). Soluţia datănu se conţine expres în lege, însă ea rezultă din necesitatea protejăriiintereselor creditorului gajist, rangul căruia este între rangurilecreditorilor cedent şi cesionar, care la constituirea gajului său a luat încalcul gajurile existente aşa cum ele existau. Creditorul gajist de rang superior nu poate ceda rangul său unui creditorchirografar.2. Cesiunea gradului de prioritate nu este supusă acceptului debitoruluiobligaţiei garantate sau debitorului gajist. Regula este cea aplicabilăcesiunii de creanţă (art.557). Creditorul gajist cedent se va limita laînştiinţarea debitorului creanţei garantate şi debitorului gajist cu privirela faptul cesiunii, indicînd cesionarul şi cuantumul creanţei în care a fostcedată prioritatea. Înştiinţarea se face în termen de trei zile de la datacedării, fără ca cel cărui îi este adresată înştiinţarea să poate faceopoziţie. În cazul cînd creditorul de rang superior nu execută obligaţia deinformare, debitorul gajist va efectua în continuare prestaţiile rezultatedin contractul de gaj (ex. îndreptarea fructului bunului gajat la stingereacreanţei garantate) în favoarea cedentului.3. Pentru a produce efecte atît între părţi, cît şi faţă de terţi, inclusivfaţă de ceilalţi creditori care nu participă la schimbarea ranguluipriorităţilor, cesiunea gradului de prioritate urmează a fi înregistrată înregistrul public în care au fost înregistrate gajurile. Cesiunea se înscrieîn baza cererii creditorului gajist cedent sau cesionar, care va menţionafiecare din bunurile gajate pentru care a fost schimbată ordinea deprioritate. Modul şi procedura de efectuare a înscrierii în registru sunt

analogice celor aplicabile înregistrării gajului. După efectuarea înscrieriicreditorul gajist poate solicita un extras din registru în care gajurile vorfi expuse conform ordinii noi de priorităţi.4. Creditorul gajist sau terţul care se consideră lezat în drepturi prinschimbarea ordinii de preferinţă a gajului poate invoca nulitatea sau cereanularea schimbării şi poate cere repararea prejudiciului.

Articolul 483. Executarea inainte de termen a obligatiei garantate pringaj

(1) Creditorul gajist este in drept sa ceara executarea inainte determen a obligatiei garantate prin gaj in cazul in care a incetat dreptuldebitorului gajist asupra obiectului gajului in temeiurile prevazute delegislatie, precum si in cazul confiscarii obiectului gajului respectiv ca sanctiune pentru savirsirea unei contraventii sau comiterea uneiinfractiuni. (2) Creditorul gajist este in drept sa ceara executarea inainte determen a obligatiei garantate prin gaj, iar in cazul neexecutariicreantei sale, sa puna sub urmarire obiectul gajului daca debitorulgajist: a) a incalcat regulile gajului urmator; b) a instrainat obiectul gajului incalcind prevederile art.477alin.(3); c) nu a executat obligatiile prevazute la art.477 alin.(6); d) nu se afla in posesiunea obiectului gajului, contrar conditiilorcontractului de gaj; e) a incalcat regulile de inlocuire a obiectului gajului; f) a incalcat termenul de efectuare a platilor scadente.

1. Articolul prevede două categorii de circumstanţe în care creditorul gajisteste în drept să pretindă executarea anticipată a obligaţiei garantate:- cînd dreptul debitorului gajist asupra bunului s-a stins şi urmărireagajului nu este posibilă;- cînd gajul poate fi urmărit.2. În prima situaţie creditorul gajist poate cere executarea înainte determen a obligaţiei dacă dreptul de proprietate a debitorului gajist asuprabunului s-a stins în cazurile prevăzute de lege (art.337). În cazurile încare debitorul gajist este îndreptăţit să primească în schimbul bunului carei-a aparţinut alte bunuri sau bani (înstrăinarea bunului pe care nu-l puteaavea în proprietate (art.340), răscumpărarea animalelor domestice (art.341),rechiziţia (art.342), exproprierea pentru cauză de utilitate publică),creditorul gajist va putea urmări creanţa garantată din bunurile sau sumasubstituente, exercitînd prioritatea conferită de dreptul de gaj. În caz deconfiscare a gajului în temeiul prevăzut de lege, dreptul de gaj se stinge.3. În cea de-a doua situaţie creditorul gajist este în drept să pună suburmărire bunul gajat în cazul în care debitorului i s-a cerut executareaanticipată a obligaţiei şi aceasta nu s-a produs. Următoarele încălcări ale contractului îndreptăţesc creditorul să pună suburmărire gajul:a) a fost constituit un gaj ulterior interzis prin contract (art.480). Înacest caz creditorul gajist poate alege între a exercita dreptul de urmăriresau a se limita la contestarea gajului ulterior;

b) fără acordul (autorizaţia) creditorului gajist sau a tuturor creditorilor,în cazul gajului următor, bunul gajat a fost înstrăinat. Încălcarea oferăcreditorului aceeaşi opţiune ca şi cea menţionată mai sus;c) debitorul gajist a încălcat sau a executat necorespunzător obligaţia depăstrare şi întreţinere a bunului gajat sau nu a informat creditorul la timpdespre pericolul pierderii sau deteriorării bunului;d) obiectul gajului înregistrat nu se află în posesiunea debitorului gajist,indiferent de faptul dacă deposedarea s-a făcut cu sau fără vina debitorului.Nu se consideră încălcată obligaţia de posesie dacă bunul lăsat iniţial îndeţinere unui terţ care acţiona în numele debitorului gajist este preluat decătre acesta.e) debitorul gajist nu a înlocuit bunul gajat sau l-a înlocuit cu încălcareacondiţiilor stabilite în contract. Obligaţia se consideră încălcată dacădebitorul a executat-o necorespunzător: a fost înlocuită numai o parte abunurilor, înlocuire a fost tardivă, bunurile substituente nu corespundcondiţiilor de înlocuire etc.f) debitorul obligaţiunii pecuniare principale a întîrziat plata datoriei saua unei părţi din ea. Creditorul poate apela la executarea anticipată a creanţei garantate şiurmărirea gajului şi în alte cazuri prevăzute de lege (art.469 – în caz deneinformare despre drepturile terţilor asupra gajului existente la dataconstituirii lui, art.576 – cînd debitorul a redus garanţia sau nu aprezentat garanţiile convenite). Nimic nu se opune ca părţile să stabileascăprin contract şi alte clauze care ar îndreptăţi creditorul gajist să iniţiezeurmărirea gajului.4. Creditor gajist nu este obligat să acorde debitorului un termen pentruexecutarea anticipată a obligaţiei garantate. El va putea proceda laurmărirea gajului fără întîrziere, cu condiţia că a înaintat debitoruluicererea de executare anticipată. Faptul înaintării cererii va fi notificat debitorului gajist odată cuiniţierea urmăririi gajului. La primirea notificării despre urmărirea gajuluipentru motive care nu-i sunt imputabile debitorului gajist, acesta se poateopune urmăririi, executînd obligaţia garantată şi eliberînd gajul.

S e c t i u n e a a 4-aPARTICIPAREA UNOR TERTI LA RAPORTUL DE GAJ

Articolul 484. Cesiunea creantei garantate prin gaj

(1) Gajul si creanta care sta la baza acestuia pot fi transmise doarimpreuna si simultan. (2) In cazul cesiunii creantei garantate prin gaj, noul creditordobindeste dreptul de gaj. Debitorul gajist ramine obligat fata decreditorul cesionar. (3) In cazul cesiunii unei parti a creantei garantate, noul creditordobindeste dreptul de gaj proportional acestei parti daca in contractul degaj nu este prevazut altfel. (4) Substituirea creditorului gajist se inregistreaza conform art.470.Valabilitatea inregistrarii precedente nu este afectata pina lainregistrarea noului gaj.

(5) Gajul si creanta garantata trec asupra noului creditor asa cumexistau la creditorul anterior.

1. Gajul este un raport juridic accesoriu raportului obligaţional principal,pe care îl garantează (art.454). În virtutea caracterului accesoriu, gajulurmează soarta creanţei garantate. Astfel, dacă creditorul încheie uncontract de cesiune a creanţei garantate, împreună cu aceasta ipso legi va ficesionat şi gajul.Alin.(1) al art.484 reglementează transmiterea dreptului de gaj de cătretitularul acestuia – creditorul gajist. Norma nu are incidenţă asupratransmiterii bunului gajat de către proprietarul acestuia către o altăpersoană, care se poate produce în conformitate cu art.477 alin.(3) şiart.478. Atunci cînd dispune de autorizaţia creditorului, debitorul gajisteste în drept să transmită bunul gajat independent de transmiterea creanţeigarantate.2. Cesiunea creanţei garantate se efectuează în temeiul unui contract(art.556) încheiat între titularul creanţei (cedent) şi un terţ (cesionar).Creanţa poate fi transmisă altei persoane şi în alte temeiuri, decîtcontractul de cesiune (ex. succesiunea legală), cu menţinerea în continuare adreptului de gaj după noul titular al creaţei.Obiect al cesiunii poate fi creanţa în întregime sau o parte a acesteia. Încazul cesiunii creanţei în întregime, creditorul cesionar va deveni titularal dreptului de gaj în mărimea în care acesta exista la momentul cesiunii.Astfel, dacă pînă la încheierea contractului de cesiune debitorul gajist aînstrăinat o parte a gajului cu autorizaţia creditorului iniţial, cesionarulnu se va putea opune acesteia. Creditorul cesionar nu va putea nici revocaautorizaţia eliberată de cedent, chiar dacă debitorul nu i-a dat curs. Dacă obiect al cesiunii este o parte din creanţa garantată, creditorulcesionar devine titular al dreptului de gaj în mărime proporţională părţiicesionate a creanţei. Părţile ar putea modifica această situaţie, prinmajorarea sau reducerea, după caz, a cuantumul gajului cesionat, sau prinstabilirea unui alt mod de divizare (ex: cesionarul devine titular al gajuluiîn mărime necesară pentru satisfacerea creanţei garantate, dar nu mai mult deo mărime stabilită în contract). Modul de divizare a gajului este relevant înultimă instanţă pentru cazul în care se va ajunge la exercitarea dreptului degaj. În cazul în care produsul urmăririi gajului nu va acoperi în întregimecreanţele garantate, cedentul şi cesionarul vor fi satisfăcuţi proporţionalcotelor stabilite de ei.3. Temeiul juridic al transmiterii gajului este contractul de cesiune acreanţei garantate. Pentru transmiterea gajului, nu este obligatorie nicireferirea despre aceasta în contractul de cesiune a creanţei, nici cesiuneaseparată a gajului. Totuşi creditorul cesionar este motivat a solicitainserarea în contractul de cesiune a clauzei privind transmiterea gajului,cel puţin pentru a fi sigur că gajul nu a fost stins pînă la cesiune. Pentru încheierea contractului de cesiune a creanţei garantate nu se cereacordul debitorului sau al debitorului gajist, dacă acesta este o altăpersoană. Aceştia vor fi însă notificaţi în vederea executării în continuarea prestaţiilor ce decurg din contractul de gaj către creditorul cesionar.4. La transmiterea gajului creditorul cedent va transmite cesionarului acteleprin care a fost constituit gajul (contractul de gaj, confirmareaînregistrării gajului (art.39 alin.(8), Legea 449/2001) etc.) şi alte acteaferente gajului. Cesionarul nu va putea însă cere cedentului transmitereaactelor solicitate de acesta sau întocmite de el în legătură cu constituirea

şi gestiunea gajului (acte de estimare, de control, de aprobare internă,avize juridice etc.), precum şi cele de validare a contractului (aprobări aleorganelor interne de conducere sau autorizaţii ale altor organe). Cesiunea creanţei garantate prin amanet va fi însoţită de transmitereabunului în posesia creditorului cesionar sau a reprezentantului acestuia.Dacă în calitate de reprezentant în continuare se va produce cedentul, acestfapt trebuie menţionat în contract, în caz contrar cedentul fiind lipsit detemei pentru exercitarea posesiunii amanetului după cesiunea creanţei. Dacăamanetul nu a fost transmis în posesiunea creditorului cesionar şi nu s-aconvenit asupra transmiterii ulterioare sau împuternicirii cedentului de adeţine în continuare bunul, amanetul se stinge din momentul încheieriicontractului de cesiune.5. Transmiterea gajului nu aduce atingere drepturilor debitorului gajist.Acesta este în drept să opună creditorului cesionar toate excepţiile pe carele-a avut faţă de creditorul iniţial. Dacă nu a fost notificat desprecesiune, prestaţia făcută de debitorul gajist către cedent se considerăefectuată în mod corespunzător.Transmiterea gajului nu validează un gaj lovit de nulitate absolută sauanulabil. Cedentul este responsabil în faţa cesionarului pentru valabilitateagajului (art.559) şi va fi ţinut să-l despăgubească în cazul în care gajultransmis va fi declarat nul. Cedentul nu va fi ţinut responsabil dacă creanţacesionată nu va putea fi stinsă din produsul exercitării dreptului de gaj pemotiv de piere, pierdere sau deteriorare a gajului sau pe motiv deinsuficienţă a acestuia.6. Creditorul cesionar devine titular al dreptului de gaj din momentulîncheierii contractului de cesiune a creanţei garantate. Cu toate căvalabilitatea gajului nu este afectată de cesiune, cesionarul este motivat săînscrie substituirea creditorilor în registrul în care a fost înscris gajul,în special în ipoteza şi către momentul exercitării dreptului de gaj. Substituirea creditorilor se înregistrează în temeiul cererii creditoruluicedent sau a celui cesionar, în modul stabilit pentru modificarea înscrieriidespre gaj. Pînă la înscrierea cesionarului în calitate de creditor gajist,se va menţine înscrierea iniţială.

Articolul 485. Preluarea datoriei garantate prin gaj

(1) Datoria garantata prin gaj poate fi preluata de o alta persoanadoar cu acordul creditorului gajist, iar in cazul in care debitorulobligatiei garantate si debitorul gajist sint persoane diferite, si cu acordul acestuia din urma de a raspunde pentru noul debitor. (2) Datoria garantata prin gaj poate fi preluata de o alta persoana sifara acordul debitorului gajist (daca acesta este o alta persoana decitdebitorul obligatiei garantate). In cazul respectiv gajul se stinge. (3) In cazul in care debitorul obligatiei garantate si debitorulgajist reprezinta una si aceeasi persoana, gajul se mentine, cu exceptiacazului in care creditorul gajist este de acord cu o alta garantie sau custingerea gajului.

1. Dacă cesiunea creanţei garantate se realizează în temeiul unui contractîntre creditorul iniţial şi creditorul cesionar, atunci preluarea datoriei deregulă îmbracă forma unui contract între debitorul iniţial şi cel nou. Spredeosebire de cesiunea de creanţă, care produce efecte fără acordul

debitorului, preluarea de datorie este supusă acceptului creditorului,aceasta pornind de la caracterul intuitu personae al raporturilor dintre creditorşi debitor. Legea nu stabileşte exact momentul în care trebuie solicitatacordul creditorului (în prealabil sau ulterior), iar din analiza art.568rezultă că acceptul poate fi obţinut şi după încheierea contractului depreluare a datoriei, fără ca pînă la acel moment preluarea să producă efecte.Datoria garantată poate fi preluată şi în temeiul unui contract încheiatîntre terţ şi creditorul gajist (art.567). Debitorul obligaţiei principale seva putea însă opune transmiterii datoriei în acest mod, prin executareaobligaţiei. Astfel, creditorul nu va putea obţine substituirea debitorulîntr-o obligaţie, dacă acesta execută în mod corespunzător obligaţiarezultată din contract.2. Subzistenţa gajului în cazul transmiterii datoriei garantate se află înfuncţie de faptul dacă debitorul obligaţiei principale este şi debitorgajist. În cazul în care ambele calităţi sunt întrunite de aceeaşi persoană(ex. o persoană a contractat un împrumut şi a grevat cu gaj un bun al său),la transmiterea obligaţiei gajul se menţine. Regula numită exprimă caracterulreal al gajului (ius in re), care rămîne afectat executării unei obligaţiicunoscute şi acceptate de debitorul gajist. Transmiterea datoriei de cătredebitorul obligaţiei principale, care este şi debitor gajist, nu degreveazăobiectul gajului. În continuare debitorul gajist va rămîne să garantezeobligaţia transmisă în calitate de terţ (art.456 alin.(3). Totuşi, în practică sunt numeroase cazurile cînd persoana care transmite odatorie garantată de ea însăşi nu este motivată să garanteze în continuareexecutarea acesteia de către noul debitor. Pentru aceste situaţii debitorulva negocia în prealabil cu creditorul gajist degrevarea de gaj a bunuluiafectat executării obligaţiei. Creditorul gajist care acceptă degrevarea opoate face necondiţionat sau va condiţiona degrevarea de constituirea unuigaj asupra altor bunuri. Prin contract se va stabili dacă garanţia desubstituţie va fi constituită pînă la eliberarea gajului iniţial sau urmare aacesteia, în ultimul caz promitentul fiind responsabil în faţa creditoruluigajist pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea promisiunii de a contracta.În cazul în care substituirea se face printr-o ipotecă, creditorul gajistcare a îndeplinit prestaţia sa mai dispune şi de mecanismul validăriijudiciare a acesteia, dacă constituentul ei se eschivează de laautentificarea contractului care dă naştere ipotecii (art.213 alin.(2). 3. Soluţia oferită pentru menţinerea gajului este cu totul diferită în cazulcînd în calitate de debitor gajist s-a produs o altă persoană decît debitorulobligaţiei principale. Pentru că debitorul gajist s-a obligat să garantezepentru o anumită persoană, gajul se stinge dacă datoria garantată estepreluată de către un alt debitor. Pentru ca gajul să subziste nu estesuficient ca debitorul gajist să fie doar notificat cu privire la preluareadatoriei. Creditorul gajist trebuie să se asigure că a fost obţinut acorduldebitorului gajist pentru menţinerea gajului în scopul garantării obligaţieipreluate. Acordul debitorului gajist de a garanta pentru noul debitor poate îmbrăcaforma unui nou contract de gaj, a modificării contractului de gaj iniţial saua unei clauze a contractului de preluare a datoriei. Indiferent de opţiuneapreferată, se vor respecta cerinţele de formă înaintate faţă de tipulrespectiv de gaj.

Articolul 486. Procurarea de catre tert a bunului grevat cu gaj

(1) Orice tert dobindeste dreptul de proprietate sau de gestiuneasupra bunului grevat cu gaj tinind cont de gaj, cu exceptia cazurilorprevazute la art.478 si in prezentul articol. (2) Bunul grevat cu gaj se considera liber de gaj in cazul in caredobinditorul considera cu buna-credinta ca nu exista gaj si nu sintcircumstantele in a caror virtute ar fi trebuit sa stie despre existenta gajului. (3) Dobinditor de buna-credinta este prezumata persoana care: a) dobindeste bunuri grevate cu gaj sub forma de marfuri care se aflain circulatie si in proces de prelucrare; b) dobindeste bunuri grevate cu gaj, a caror vinzare la licitatie afost anuntata in mijloacele de informare in masa, cu exceptia bunurilorimobile si a drepturilor asupra bunurilor imobile; c) dobindeste documente de plata, conosamente, actiuni, titluri decreanta, valori mobiliare grevate cu gaj cotate la bursa. (4) Legea poate prevedea si alte cazuri de recunoastere adobinditorului de buna-credinta.

1. Dreptul real de gaj conferă titularului acestuia două atribute importante– dreptul de preferinţă (vezi comentariul la art.469 şi art.481) şi dreptulde urmărire. Cel din urmă, definit ca facultatea recunoscută creditorului dea urmări bunul în mîinile cui acesta nu s-ar afla (re, non persona debet), oferăcea mai bună protecţie creditorului în ipoteza executării creanţei garantatedin valoarea bunului gajat. În virtutea dreptului de urmărire gajul subzistăla transmiterea bunului către o altă persoană, iar creditorul gajist va puteaopune dreptul de gaj achizitorului şi va putea exercita dreptul săuindiferent de faptul cine este proprietarul actual al gajului. Regula numităoperează şi în cazul cînd gajul a fost constituit de o persoană care, deşi nueste proprietar al bunului, dispune de dreptul de a-l înstrăina în calitatede posesor sau uzufructuar legal (art.456 alin.(2). Subzistenţa gajului la transmiterea bunului către un terţ face ca creditorulgajist să nu fie refractar posibilităţii de înstrăinare a bunului, ceea ce vadetermina menţinerea acestuia în circuitul economic şi valorificarea cît maiadecvată a calităţilor lui lucrative. De exemplu, o unitate economică care sereprofilează va fi îndreptăţită să transmită un echipament grevat de gajcătre o altă unitate de profil cu menţinerea gajului şi respectiv a dreptuluicreditorului gajist de a fi satisfăcut din valoarea bunului gajat,bineînţeles dacă creditorul va accepta transmiterea. Pentru subzistenţa gajului nu este relevant dacă bunul se transmite cu titluoneros sau gratuit şi nici dacă persoana care transmite bunul continuă săexiste sau nu. Nu are relevanţă nici faptul dacă dobîndirea s-a făcut întemeiul unui contract sau în ordine de succesiune (reorganizarea saulichidarea persoanei juridice, succesiunea testamentară sau legală apersoanei fizice). În sfîrşit, gajul se menţine indiferent de faptul dacăbunul a fost dobîndit de o persoană sau cîteva persoane. În cel din urmă cazfiecare din dobînditori va răspunde în faţa creditorului gajist în mărimeapărţii care i-a revenit din bunul gajat, iar în caz de urmărire a gajuluicreditorul gajist va putea alege între a-şi exercita dreptul faţă de ambiidobînditori sau faţă de unul din ei.2. Persoana care dobîndeşte un bun grevat cu gaj poate opune creditoruluigajist toate excepţiile pe care le-a avut debitorul gajist iniţial, inclusivnulitatea gajului sau a înregistrării acestuia. În cazul în care creditorul

iniţiază procedura de exercitare a dreptului de gaj, dobînditorul se va puteaopune plătind creanţa garantată şi cheltuielile de urmărire (art.489 alin.(1). Această soluţie este favorabilă dobînditorului în special atunci cîndmărimea creanţei este inferioară valorii bunului gajat. Dobînditorul care aplătit creanţa garantată poate pretinde recuperarea acestor cheltuieli de ladebitorul gajist care i-a transmis bunul numai în cazul cînd asupra acestuifapt s-a convenit în actul juridic în a cărui temei s-a făcut transmiterea.În cazul în care preţul gajului transmis este plătit în rate, părţile arputea să convină că cheltuielile făcute de achizitor pentru plata creanţeigarantate vor compensa o parte din suma supusă plaţii către debitorul gajistcare a înstrăinat bunul. Legea oferă soluţii diferite pentru cazurile cînd transmiterea bunului grevatde gaj se face cu consimţămîntul creditorului gajist sau fără acesta. Înprimul caz, atunci cînd autorizaţia de înstrăinare a bunului cu menţinereagajului a fost acordată de creditor prin contractul de gaj sau ulterior,acesta va păstra calitatea sa şi va putea exercita dreptul de gaj faţă dedobînditor (Dec. Col.Civ. al Curt.Supr.Just. nr.2r/o-284/2001 din14.11.2001). În cel de-al doilea caz, cînd transmiterea s-a făcut contrarinterdicţiei de înstrăinare (art.477 alin.(3), actul de transmitere estelovit de nulitate absolută, care poate fi invocată la orice moment decreditorul gajist care a fost lezat în drepturi (art.217). 3. Persoana care intenţionează să achiziţioneze un bun aflat în circuitulcivil pentru a se proteja de viciile juridice a acestuia poate să verifice laorice moment existenţa unor drepturi ale terţilor prin consultarearegistrelor publice în care se înscriu drepturile care grevează bunul. Înplus proprietarul bunului este obligat să predea bunul fără vicii juridicesau să informeze achizitorul despre acestea pentru a-i oferi posibilitatea sădecidă dacă acceptă preluarea bunului grevat cu drepturile terţilor(art.764). Stabilind în mod clar în contract răspunderea pentru comunicareadatelor false şi avînd acces liber la informaţia privind drepturileînregistrate în registrele publice şi private (art.20, Legea 1320/1997),persoana care achiziţionează un bun dispune de premise reale pentru a seproteja de drepturile terţilor asupra bunului dobîndit. În cazul în care îşiva exercita cu bună-credinţă drepturile rezervate de lege, achizitorul se vaputea proteja contra creditorului gajist, care ar invoca dreptul său de gaj,născut pînă la momentul achiziţiei. Situaţii cînd dreptului de proprietate sau posesiune a achizitorului i seopune dreptul de gaj se pot naşte în special din motive care nu sîntimputabile nici dobînditorului, nici creditorului gajist (de exemplu din vinapersoanei care ţine registrul). În astfel de circumstanţe urmează a sedecide, de regulă pe care judiciară, din vina cui s-a produs conflictul dedrepturi şi cine urmează să despăgubească partea lezată în drepturi. La stabilirea circumstanţelor care permit atribuirea persoanei care aachiziţionat bunul gajat la categoria de dobînditori de bună-credinţă se ţinecont dacă persoana a examinat cu diligenţa necesară în raporturile civiletemeiurile îndreptăţirii sale (art.art.307, 374 alin.(4). Astfel, nu estesuficient a se invoca că persoana a considerat cu bună-credinţă că bunul nueste gajat, ci vor fi verificate şi circumstanţele în a căror virtute aceastaar fi trebuit să ştie despre existenţa gajului. De exemplu, nu va puteapretinde bună-credinţa achizitorul care nu s-a preocupat să consulteregistrul în care se înscrie gajul, chiar dacă în contractul de vînzare-cumpărare a bunului vînzătorul a făcut declaraţia că bunul este liber dedrepturile terţilor. De asemenea se va ţine cont dacă diligenţa achizitorului

a fost una reală, ci nu simulată (ex. verificarea existenţei gajului s-afăcut prin consultarea directă a registrului, ci nu prin acceptarea uneiinformaţii din registru, eliberată în trecut). Buna-credinţă a dobînditorului se prezumă. Pentru desfiinţarea ei, creditorulgajist trebuie să probeze existenţa circumstanţelor în a căror virtutedobînditorul ar fi trebuit să cunoască despre existenţa gajului.4. Legea indică anumite situaţii cînd bunul gajat, care a fost înstrăinat, nupoate fi revendicat de la dobînditor. Acestea sunt:a) dobîndirea măfurilor gajate care se află în circulaţie şi în proces deprelucrare (vezi art.459 şi comentariul la el). Debitorul gajist poateînstrăina mărfuri din rezerva sa în cadrul unei activităţi comercialeobişnuite în temeiul autorizaţiei legale (art.478 alin.(3). Dacă princontractul de gaj s-a stabilit că mărfurile înstrăinate trebuie substituitecu altele, iar debitorul gajist încalcă această obligaţiune, încălcarea nu-ieste opozabilă dobînditorului, acesta fiind protejat prin prezumţia bună-credinţei sale. Menţionăm că prezumţia operează numai în privinţa stocurilorde mărfuri în circulaţie şi proces de prelucrare şi nu se referă la vînzareaaltor bunuri ale întreprinderii (ex. mobilier de birou, automobile, utilaj şiechipament etc.). În mod similar prezumţia nu operează dacă mărfurileînstrăinate nu constituie obiect al activităţii comerciale obişnuite adebitorului gajist (art.59 alin.(3), Legea 449/2001).b) dobîndirea bunului în cadrul licitaţiilor publice. Pornind de lacaracterul public al vînzării prin licitaţie, se prezumă că creditorul gajistar fi trebuit să ştie despre anunţarea ei şi, respectiv, a avut posibilitateasă să-şi invoce dreptul de gaj. Dacă creditorul gajist invocă dreptul de gajşi interdicţia înstrăinării gajului, adjudecătorul nu este în drept săadjudece bunul expus vînzării. Spre deosebire de Legea cu privire la gaj, darla fel ca şi Codul civil vechi, Codul civil nou exceptează vînzarea prinlicitaţie a bunului imobil sau drepturilor asupra lui de la aplicareaprezumţiei de bună-credinţă a achizitorului, excepţia fiind rezultată dinregimul juridic distinct al bunurilor imobile. c) dobîndirea documentelor negociabile şi instrumentelor negociabile, precumşi a valorilor mobiliare cotate la bursă. Titlul asupra documentelor şiinstrumentelor negociabile se transferă prin transmiterea posesiuniiacestora, de aceea legea îl protejează pe deţinător, prezumînd bună-credinţaacestuia. Prezumţia dobîndirii libere de gaj a acţiunilor şi altor valorimobiliare care circulă pe piaţa organizată creează premise favorabilecircuitului capitalurilor şi funcţionării pieţei secundare a valorilormobiliare. Norma comentată se referă numai la valorile mobiliare înscrise înlisting - Cota Bursei de Valori (art. 47, Legea 199/1998 şi cap.IV, HotărîreaCNVM 17/5/2000), deşi Legea cu privire la gaj (art.59 alin.(3) extindeaprezumţia vînzării bunului liber de gaj şi asupra valorilor mobiliare caredeşi nu sunt incluse în Cotă se tranzacţionează de regulă în cadrul bursei. 5. Pornind de la principiile de recunoaştere a caracterului de bună-credinţăa persoanei care achiziţionează un bun, legea ar putea să conţină şi altecazuri în care achizitorul unui bun gajat ar fi fost considerat de bună-credinţă. Un astfel de exemplu a fost adus mai sus şi se referă la prezumţiade bună-credinţă a achizitorului unor valori mobiliare care nu sunt incluseîn listingul bursei de valori, dar cu ele de regulă se fac tranzacţiibursiere.

S e c t i u n e a a 5-a

EXERCITAREA DREPTULUI DE GAJSI INCETAREA GAJULUI

Articolul 487. Dispozitii generale cu privire la exercitarea dreptului degaj

(1) Creditorul gajist poate sa exercite dreptul de gaj daca debitorulgajist nu a executat conform contractului sau a executat in modnecorespunzator obligatia garantata ori o parte a acesteia, precum si inalte cazuri prevazute de lege si contract. (2) In conditiile prezentei sectiuni, creditorul gajist poate exercitaurmatoarele drepturi: sa vinda el insusi bunurile gajate, sa le vinda subcontrolul instantei de judecata si sa le ia in posesiune spre a leadministra. (3) Creditorul gajist isi exercita dreptul de gaj indiferent de faptulcine detine bunul gajat. (4) Procedura exercitarii dreptului de gaj, precum si specificulexercitarii dreptului de gaj in privinta unor categorii de bunuri, inmasura in care nu sint prevazute de prezenta sectiune, se reglementeazaprin lege. (5) Satisfacerea creantelor creditorilor din valoarea bunurilor gajateale debitorului in privinta caruia a fost intentat procesul deinsolvabilitate se efectueaza in modul stabilit prin legislatia cuprivire la insolvabilitate.

1. Cel mai important atribut al dreptului real de gaj, care pune în valoareconţinutul acestuia, este dreptul persoanei în favoarea căruia a fost creatgajul de a pretinde satisfacerea creanţei garantate din valoarea bunurilor pecare le-a acceptat în calitate de garanţie. Acest drept (ius distrahendi) conferăfinalitate construcţiei garanţiei reale şi determină aplicarea ei largă înrelaţiile obligaţionale. Modul şi procedura de exercitare a dreptului de gaj,stabilită prin Codul civil şi Legea cu privire la gaj, oferă o protecţieadecvată atît persoanei în favoarea cărui a fost constituit gajul, cît şicelui care l-a constituit. Dreptul creditorului gajist de a cere executarea obligaţiei garantate dinvaloarea bunului gajat poate fi exercitat în cazurile stabilite de lege şicontract. Datorită caracterului său accesoriu, dreptul de gaj va fi exercitatatunci cînd obligaţia principală nu este executată în conformitate cucondiţiile acesteia. Este vorba despre o neexecutare lato senso care include şiexecutarea necorespunzătoare sau tardivă a obligaţiei. După regula generală gajul poate fi pus sub urmărire dacă obligaţiaprincipală nu este executată la scadenţă. Totuşi, în anumite circumstanţestabilite de lege creditorul gajist este îndreptăţit să ceară executareaînainte de termen a obligaţiei (art.479 alin.(2), art.483 alin.(2), art.576).Eşecul debitorului de a îndeplini cerinţele creditorului îl îndreptăţeşte peacesta din urmă să ceară executarea din valoarea bunului gajat. Alte cazuriîn care creditorul va fi în drept să iniţieze exercitarea dreptului de gajpot fi stabilite prin contractul din care se naşte obligaţia principală.Acestea pot fi: obţinerea creditului sau determinarea creditorului de acontracta prin înşelăciune, lipsirea debitorului de dreptul de desfăşuraanumite activităţi sau retragerea licenţei, schimbarea proprietaruluidebitorului persoană juridică, scăderea veniturilor debitorului şi apariţia

unor dificultăţi financiare de natură să pericliteze executarea obligaţieigarantate, pornirea unui proces judiciar patrimonial de proporţii contradebitorului sau depunerea cererii de dizolvare, reorganizarea debitoruluifără acordul creditorului şi altele.2. Creditorul gajist care iniţiază exercitarea dreptului de gaj are triplaopţiune: să obţină gajul în posesiune pentru a-l administra, să-l vîndă elînsuşi sau să se adreseze instanţei de judecată pentru vînzarea gajului.Luarea în posesiune în scop de administrare operează în special în cazulipotecii de întreprinzător, cînd scopul creditorului este nu atît de a vinderapid bunul gajat, cît de a-l administra eficient pentru a-l păstra încalitate de complex lucrativ care să producă venituri pentru achitareacreanţei garantate. Creditorul care a intrat în posesiunea ipotecii deîntreprinzător poate administra el însuşi gajul sau poate desemna un terţpentru acest scop. Creditorul sau terţul delegat va exercita drepturile şi vaexecuta obligaţiile de administrator fiduciar în conformitate cuart.art.1053-1060 ale Codului civil şi art.art.29-31 ale Legii cu privirea lagaj.Creditorul gajist poate opta în favoarea posesiunii în scop de administrareşi în cazul altor bunuri gajate. Dacă va obţine administrarea unui bundeterminat individual (ex. a unui imobil), creditorul gajist va exercitaorice acţiuni de dispoziţie cu acesta, urmărind obţinerea unor venituri carevor fi îndreptate la stingerea datoriei. În cazul în care veniturilerealizate nu permit stingerea obligaţiei, creditorul va putea să renunţe laadministrare şi să procedeze la vînzarea bunului. Din considerentele indicatecreditorul gajist care solicită instanţei de judecată deposedarea silită adebitorului gajist este interesat să solicite atît administrarea, cît şidreptul de a vinde bunul dacă administrarea nu va da rezultat.Creditorul gajist nu este în drept să exercite dreptul de gaj prin preluareabunului în proprietatea sa. Enumerarea drepturilor pe care el le poateexercita în caz de neexecutare a obligaţiei principale este exhaustivă şi nupoate fi extinsă prin contract. Totuşi, nimic nu se opune ca părţile săconvină asupra transmiterii obiectului gajului în proprietatea creditoruluiprin încheierea unui contract de vînzare-cumpărare, cu îndreptarea preţuluila stingerea obligaţiei garantate, sau prin novaţie.3. Faptul că bunul gajat a fost înstrăinat cu menţinerea grevării (vezi nota1 din comentariul la art.486) sau a fost transmis în posesiunea unui terţ nuopreşte creditorul de a-l pune sub urmărire. Urmărirea gajului nu anuleazătitlul terţului expropriat, iar creditorul va fi îndreptăţit să pună suburmărire bunul indiferent de faptul dacă actualul deţinător al gajului aţinut cont sau nu despre existenţa gajului la momentul dobîndirii bunului.Totuşi, achizitorul se va putea opune exercitării dreptului de gaj, dacă lamomentul dobîndirii bunului nu a ştiut şi nu ar fi trebuit să ştie despreexistenţa gajului. 4. Datorită importanţei deosebite a normelor care reglementează expropriereasilită a bunurilor gajate, acestea sunt valabile numai dacă sunt stabiliteprin lege. Rezultă că părţile nu pot exercita drepturi, iar instanţa nu vaaplica norme, dacă acestea sunt prevăzute de acte normative subordonate legiicare reglementează exercitarea dreptului de gaj (ex. cap.7, Hotărîrea CNVM4/4/2003). Reglementări aplicabile modului şi procedurii de exercitarea a dreptului degaj se conţin în art.458 Cod Civil, precum şi în alte legi (cap.VIII, Legea449/2001; art.28, Legea 199/1998; art. 70 alin.(2), Legea 549/1995). Aceste

norme se vor aplica numai în măsura în care nu contravin art.art.487-494 aleCodului Civil.5. În cazul în care debitorului gajist i-a fost intentată procedura deinsolvabilitate, urmărirea obiectului gajului se va face în conformitate cuLegea insolvabilităţii nr.632-XV din 14.11.2001 (Monitorul Oficial alRepublicii Moldova nr.139-140 din 15.11.2001). Spre deosebire dereglementările anterioare, care nu includeau bunurile gajate în masadebitoare, legea numită le include, deşi face o distincţie clară întredrepturile creditorilor garantaţi şi ale celor chirografari. Bunurile gajatevor fi administrate sau vîndute silit de către administratorulinsolvabilităţii, numit de creditori. Creditorul gajist se va îngriji săformuleze creanţele garantate cu ocazia adunării creditorilor de validare şieste în drept să propună administratorului posibilităţile mai avantajoase devalorificare a gajului, iar administratorul este obligat să ţină cont de ele.Creditorul gajist va obţine suma rezultată din valorificarea gajului, dupădeducerea cheltuielilor de validare şi valorificare.

Articolul 488. Masurile prealabile exercitarii dreptului de gaj

(1) Creditorul gajist care intentioneaza sa-si exercite dreptul de gajtrebuie sa notifice acest lucru debitorului creantei garantate si, dupacaz, debitorului gajist si tertului detinator al bunului gajat. (2) Dupa notificare, creditorul gajist depune la registrul in care afost inregistrat gajul un preaviz, la care anexeaza dovada notificariidebitorului gajist. (3) Preavizul trebuie sa indice marimea creantei garantate, temeiulinceperii urmaririi, dreptul pe care creditorul gajist intentioneaza sa-lexercite, sa contina descrierea bunului gajat si somatia ca debitorulgajist sa transmita, in termenul acordat de creditorul gajist, bunulgajat. Preavizul se semneaza de creditorul gajist. (4) Termenul acordat de creditorul gajist pentru transmiterea bunuluinu va fi mai mic de 10 zile pentru un bun mobil, de 20 de zile pentru unbun imobil si de 10 zile pentru un bun luat in posesiune spre a fiadministrat, incepind cu data inregistrarii preavizului.

1. Procedura exercitării dreptului de gaj debutează prin notificareadebitorului obligaţiei garantate şi a debitorului gajist, dacă acesta este oaltă persoană, despre iniţierea exercitării gajului. Dacă bunul este deţinutde un terţ, creditorul îl va notifica, iar terţul va fi în drept să facă uzde dreptul său de a executa creanţa garantată, luînd locul creditorului(art.582). Notificarea se face în scris, prin trimiterea sau înmînarea unui preaviz.Creditorul va utiliza acele mijloace de comunicaţii care îi vor asiguraposibilitatea de a proba primirea preavizului de către destinatar. Preavizulva fi trimis pe adresa indicată în contract sau notificată ulteriorcreditorului gajist. În cazul persoanelor juridice se va ţine cont de regulastabilită la art.67 alin.(4). 2. Un exemplar al preavizului împreună cu dovada notificării debitoruluigajist se depune la registrul în care a fost înscris gajului în termenulstabilit de creditor. Registratorul va înscrie fără întîrziere informaţia dinpreaviz în registru şi va elibera creditorului, la cerere, un extras dinregistru în care se va conţine informaţia înscrisă. Funcţionarul care

recepţionează preavizul pentru a fi înscris în registru nu va verificacorectitudinea notificării debitorului gajist sau informaţia din preaviz şinici faptul dacă a fost notificat debitorul obligaţiei principale sau terţul.Registratorul va înscrie informaţia aşa cum ea a fost prezentată. Refuzul sauîntîrzierea de a înscrie preavizul pot fi contestate în modul stabilit(art.475). Creditorul poate în orice moment cere radierea din registru a informaţiei dinpreaviz. El este obligat să o facă în caz dacă preavizul a fost invalidat deinstanţa de judecată. 3. Preavizul va conţine:a) numele (denumirea) creditorului gajist şi a debitorului gajist;b) mărimea creanţei garantate pentru stingerea căreia este iniţiatăexercitarea gajului. Creditorul poate indica şi cuantumul iniţial alcreanţei.c) referire la temeiul începerii urmăririi (art. 487);d) referire la dreptul pe care creditorul intenţionează să-l exercite vis-à-vis de obiectul gajului: posesiunea în scopul administrării, vînzarea de elînsuşi sau vînzarea sub controlul instanţei de judecată. În cazul în care ladata înaintării preavizului creditorul nu va fi decis care din drepturiintenţionează să exercite, el poate indica alternativ două sau toate treidrepturi. e) descrierea corectă şi suficientă a bunului gajat (vezi nota 12 dincomentariul la art.468);f) somaţia adresată debitorului gajist de a transmite bunul în posesiuneacreditorului şi termenul în care bunul trebuie transmis;g) în cazul ipotecii de întreprinzător – numele (denumirea) şi domiciliul(sediul) administratorului, dacă acesta este o altă persoană decît creditorulgajist.Prin preaviz creditorul gajist poate interzice grevarea repetată a bunuluisau înstrăinarea lui, dacă acestea au fost permise anterior.Preavizul va fi semnat de creditorul gajist sau de reprezentantul acestuia.Nu se cere ca procura eliberată pentru exercitarea gajului asupra ipoteciisau altui gaj constituit prin contract autentificat să fie făcută în formăautentică. Semnarea preavizului, precum şi alte acţiuni de exercitare adreptului de gaj, pot fi efectuate de gestionarului gajului (art.476 alin.(2)sau de administratorul ipotecii de întreprinzător (art.30, Legea 449/2001),în cazul în care aceştia dispun de împuternicirile respective.4. Creditorul gajist va acorda debitorului gajist un termen rezonabil pentruca acesta să-i transmită bunul, care nu va fi mai mic decît termeneleindicate în lege. Calcularea termenului începe cu data înscrierii preavizuluiîn registru. Legea acordă un termen mai mare proprietarului unui imobilpentru a-i oferi acestuia şanse mai mari de a identifica posibilităţi destingere a datoriei şi degrevare a gajului. 5. În cazul amanetului, creditorul gajist nu este ţinut să respecteformalităţile legate de preaviz şi poate proceda la vînzarea bunului dacă anotificat debitorul gajist privind intenţia sa de exercitare a dreptului degaj şi privind dreptul pe care urmează să-l exercite. Creditorul gajist, care are calitatea de participant profesionist la piaţavalorilor mobiliare, poate proceda la vînzarea titlurilor de valoare luate îngaj fără înaintarea preavizului. Acest drept, care constituie o derogare dela regula generală, trebuie însă prevăzut de contractul de gaj şi va fiexercitabil dacă nu este interzis de normele aplicabile circulaţiei valorilormobiliare (art.67 alin.(7), Legea 449/2001). Totuşi, atunci cînd debitorul

gajist este o altă persoană decît debitorul obligaţiei garantate, esterecomandabil ca creditorul gajist să notifice despre exercitarea dreptului degaj debitorul şi, după caz, terţul deţinător al gajului, aceasta în ipotezaunor acţiuni de apărare a drepturilor debitorului gajist

Articolul 489. Drepturile debitorului gajist

(1) Debitorul gajist se poate opune urmaririi de catre creditorulgajist a bunului gajat, platind creanta garantata sau, dupa caz,inlaturind incalcarile mentionate in preaviz si cele ulterioare, platindin ambele cazuri cheltuielile aferente inregistrarii preavizului. (2) Dreptul mentionat la alin.(1) poate fi exercitat de catredebitorul gajist pina la momentul vinzarii bunului luat in posesiune decreditorul gajist.

1. O construcţie juridică este reuşită şi are şanse să-şi găsească aplicareaîn practică numai dacă în cadrul ei sînt protejarea drepturile tuturorpărţilor participante. Chiar dacă obligaţia garantată a fost încălcată,debitorul gajist trebuie să dispună de mijloace de apărare care i-ar permitesă păstreze bunul în proprietatea sa. În practică bunurile gajate potprezenta pentru proprietarii acestora nu numai valoare patrimonială, iarpierderea lor ar constitui nu numai o reducere a activului (este cazulapartamentelor, bunurilor personale sau de valoarea artistică, istoricăetc.). Dar şi atunci cînd acestea sunt elemente valorice ordinare, debitorulgajist poate face opoziţie vînzării silite a bunului. Dacă exercitarea dreptului de gaj a fost determinată de încălcarea obligaţieide plată a creanţei garantate, debitorul se va opune urmăririi plătind-o şiacoperind cheltuielile aferente făcute de creditor. În acest scop debitorulva mobiliza resursele sale, apelînd la contractarea unui împrumut sau chiarla vînzarea altor bunuri din patrimoniul său. În cazul cînd exercitareagajului a fost iniţiată din cauza comiterii altor încălcări, opoziţia va luaforma înlăturării încălcărilor indicate în preaviz şi acopeririicheltuielilor. Dacă nu este şi debitor al obligaţiei principale, debitorul gajist care aplătit creanţa, degrevînd în acest mod bunurile sale, va ocupa loculcreditorului în obligaţia principală. Deşi regula nu este expres stabilită înlege, ea este aplicabilă prin analogie cu dispoziţia articolului 582, conformcărui terţul care a satisfăcut creanţa creditorului, oprind astfel urmărireaunui bun, îi ia locul.2. Întinderea în timp a dreptului de opoziţie a debitorului gajist estelimitată de acţiunile creditorului gajist. Din momentul cînd bunul gajat afost vîndut silit, debitorul nu mai poate pretinde degrevarea lui, chiar dacăplăteşte creanţa garantată (în cazul unei ipoteci, debitorul este în drept sădegreveze bunul prin plata datoriei numai pînă la momentul încheieriicontractului de vînzare a imobilului). Pentru a evita cheltuieli inutile,debitorul gajist va conveni în prealabil cu creditorul asupra extinderiitermenului în care va putea face plata peste limitele prevăzute de lege(art.488 alin.(4)

Articolul 490. Transmiterea bunului gajat catre creditorul gajist

(1) Bunul gajat se transmite in posesiune creditorului gajist pentru afi vindut, in conditiile legii. (2) Transmiterea bunului gajat in posesiune creditorului gajist poatefi benevola ori silita. (3) Transmiterea in posesiune este benevola daca, inaintea expirariitermenului indicat in preaviz, debitorul gajist transmite in mod efectivbunul gajat in posesiune creditorului gajist sau consimte in scris informa autentica sa-l puna la dispozitia acestuia la momentul convenit. (4) Transmiterea silita are loc in baza unei hotariri judecatoresti,dupa expirarea termenului din preaviz in conformitate cu legea.

1. O precondiţie esenţială pentru exercitarea dreptului de gaj este preluareabunului în posesiunea creditorului. Ea este operantă atît în cazul cîndcreditorul intenţionează să exercite opţiunea de a administra bunul pentru astinge creanţa din produsul administrării, cît şi în cazul vînzării.Administrarea poate fi exercitată numai de persoana care posedă bunul, iar încazul vînzării cel care vinde bunul trebuie să dispună de posibilitatea de aprezenta bunul potenţialilor cumpărători. 2. Deposedarea este diferită în funcţie de modul în care se efectuează. Încazul cînd debitorul nu se opune urmăririi gajului, el va asigura condiţiilenecesare pentru vînzarea bunului de către creditor. De altfel, bunul poate fivîndut şi de debitorul gajist cu consimţămînul creditorului, însă aceasta seva efectua în afara procedurii de exercitare a dreptului de gaj. Pentru aasigura creditorului posibilitatea vînzării bunului gajat, nu este neapăratca debitorul gajist să-l transmită efectiv în posesiunea primului. Deşiaceasta este regula, totuşi părţile pot conveni ca bunul să rămînă înposesiunea efectivă a debitorului gajist, acesta consimţind în formăautentică să-l pună la dispoziţia creditorului în momentul convenit.Scenariul este de o utilitate practică, or creditorul urmăritor este înprimul rînd interesat să poată transmite efectiv bunul cumpărătorului, ci nusă-l obţină în posesiune el însuşi, cu atît mai mult că exercitareaposesiunii implică cheltuieli de păstrare şi întreţinere a bunului.3. Dacă la expirarea termenului indicat în preaviz debitorul gajist nutransmite benevol obiectul gajului în posesiunea creditorului, acesta este îndrept să ceară instanţei de judecată transmiterea silită. Cererea dedeposedare silită (care este distinctă de cererea de chemare de judecată înacţiune civilă – art.7 alin.(3) Cod.Proc.Civ) este adresată instanţei dejudecată competente potrivit regulilor de competenţă jurisdicţională pentru afi examinată în ordinea procedurii necontencioase – procedura în ordonanţă(simplificată). Modul de înaintare şi examinare a cererii de deposedaresilită este reglementat de capitolul XXXV al Codului de procedură civilănr.225-XV din 30.05.2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115din 12.06.2003). Din data punerii în aplicare a Codului de procedură civilă(12 iunie 2003) normele de procedură privind examinarea judiciară a cererilorde deposedare silită, care se conţin la art.art.71 şi 72 ale Legii cu privirela gaj, se aplică în măsura în care nu contravin celor din Cod.4. În cazul în care debitorul gajist nu se conformează ordonanţeijudecătoreşti şi nu transmite bunul în posesiunea creditorului, acesta esteîn drept să apeleze la serviciile executorului judecătoresc din subdiviziuneateritorială a Departamentului de executare a deciziilor judiciare. Înexercitarea atribuţiilor sale executorul se va conduce de normele Codului deprocedură civilă.

Articolul 491. Vinzarea de catre creditorul gajist a bunului gajat

(1) Dupa ce a obtinut in posesiune bunul gajat, creditorul gajist esteindreptatit, daca a depus la registru un preaviz in modul prevazut laart.488 alin.(2), sa procedeze la vinzarea, prin negocieri directe, printender sau prin licitatie publica, a bunului gajat, fara nici ointirziere nejustificata, contra unui pret comercial rezonabil si ininteresul major al debitorului gajist. (2) Creditorul gajist care vinde bunul actioneaza in numeleproprietarului si este obligat sa informeze cumparatorul despre calitatealui la momentul vinzarii. (3) Cumparatorul dobindeste bunul grevat de drepturile reale existentela momentul inscrierii preavizului in registrul respectiv, fara dreptul degaj al creditorului gajist care a vindut bunul si fara creanteleprioritare dreptului acestuia. (4) In cazul in care cumparatorul bunului transmite instanteijudecatoresti in a carei circumscriptie se afla, in totalitate sau in ceamai mare parte, bunurile gajate, dovada ca vinzarea a fost efectuata curespectarea prevederilor legale si ca pretul a fost platit integral,instanta emite o hotarire de incetare si anulare a gajurilor,sechestrelor si drepturilor reale indicate in alin.(3).

1. De rînd cu Legea cu privire la gaj, Codul civil oferă creditorului dreptulsă vîndă el însuşi bunul gajat pentru a stinge creanţa sa din preţulvînzării. Creditorul poate proceda la vînarea gajului dacă a îndeplinitcerinţele privind înaintarea şi înregistrarea preavizului şi a obţinut bunulgajat în posesie. Pentru că nici transmiterea benevolă şi nici deposedareasilită nu se fac în mod neapărat prin acte cu caracter public, vînzarea sepoate face numai cu condiţia că preavizul privind exercitarea dreptului degaj să fi fost înscris în registru şi să nu fi fost radiat. 2. Vînzării bunurilor de către creditorul gajist îi sunt aplicabile regulilestabilite pentru contractul de vînzare-cumpărare (art.art.753-822), cuexcepţia regulilor a căror respectare nu poate fi pretinsă creditoruluigajist (ex. creditorului nu-i poate fi pretinsă remedierea viciilor bunului,eliberarea facturii fiscale etc.). La vînzarea bunurilor asupra căroraanumite persoane au drept de preemţiune, creditorul gajist urmează să asigureexercitarea acestuia. Astfel, dacă obiect al vînzării sunt părţile socialeîntr-o societate cu răspundere limitată (art.153 alin.(2), acţiunile uneisocietăţi pe acţiuni de tip închis (art.27 al Legii 1134/1997), cota-partedin proprietatea comună (art.352 şi art.366 alin.(2), construcţia cu dreptulde superficie (art.446), creditorul gajist va notifica mai întîi alţi membri,acţionari, coproprietari sau, respectiv, proprietarul terenului.Se pare că membrul societăţii cu răspundere limitată sau al cooperativei,care a grevat cu gaj partea sa socială sau, respectiv, participaţiunea, nu vafi îndreptăţit să exercite beneficiul în discuţiune rezervat prin lege (veziart.153 alin (1) şi art.177 alin.(7). Din sensul normelor indicate rezultă căbeneficiul poate fi exercitat numai în faţa creditorilor chirografari. Creditorul gajist care deţine un drept de gaj asupra mai multor bunuridetermină el însuşi dacă acestea vor fi vîndute simultan sau succesiv(art.65, Legea 449/2001). Dacă prin contractul de gaj s-a stabilit o anumităconsecutivitate a vînzărilor, creditorul gajist este obligat să o respecte(Dec. Col.Civ. al Curt.Supr.Just nr.2r/a-177/2001 din 11.04.2001).

Dacă obiect al garanţiei reale sunt mijloacele băneşti (moneda în numerar sauscriptică), obligaţiile creditorului sunt stabilite în funcţie de tipulgajului. În cazul cînd obiect al gajului înregistrat sunt drepturiledebitorului ce rezultă din contractul de depozit bancar, creditorul vaprezenta actul de transmitere a gajului (la transmiterea benevolă) sauordonanţa judecătorească băncii, în care este deschis contul. Banca esteobligată să treacă la scăderi sumele indicate şi să le înregistreze în contulcreditorului urmăritor în conformitate cu normele privind efectuareadecontărilor fără numerar. Banii în numerar amanetaţi, care se află înposesiunea creditorului vor fi îndreptaţi de către acesta la stingereacreanţei garantate, cu informarea corespunzătoare a debitorului gajist. Încazul în care obiect al amanetului sînt mijloace valutare în numerar sau încontul curent, acestea vor fi vîndute de către creditor contra lei, cuîndreptarea mijloacelor încasate la stingerea datoriei. Depozitul valutar,care nu poate fi grevat decît cu gaj înregistrat asupra dreptului patrimonialal deponentului (art.art.867, 1222), va fi urmărit în modul prevăzut pentruurmărirea bunurilor în formă de drepturi patrimoniale. În acelaşi mod va fiurmărite şi diponibilităţile din contul curent, dacă acestea au fost grevatecu gaj înregistrat. 3. Cerinţele înaintate faţă de vînzare sunt de principiu, creditorul urmîndsă vîndă bunul fără întîrziere nejustificată, contra unui preţ comercialrezonabil şi în interesul major al debitorului gajist. Pînă la urmă este lalatitudinea instanţei de judecată să decidă dacă preţul la care s-a vîndutbunul gajat a fost rezonabil, pentru că formarea preţului este dictată de ogamă largă de factori, care numai analizaţi în complex permit a faceconcluzia dacă preţul oferit a fost cel mai bun. Creditorul gajist este aşteptat să se comporte cu diligenţa cerută unuicomerciant care operează pe piaţa unde se tranzacţionează bunuri dincategoria celui gajat. În cazul în care nu are cunoştinţe speciale,creditorul gajist poate angaja un profesionist care să efectueze vînzareanemijlocită a bunului gajat. Aceasta este necesar în special pe pieţelespecifice, cum sunt piaţa valorilor mobiliare, piaţa valutară sau pieţeleunor categorii specifice de bunuri. Metoda de vînzare a bunului va fi stabilită de creditor în funcţie decircumstanţele concrete (tipul bunului, numărul de cumpărători potenţialiş.a.). De regulă, creditorul va opta pentru acea metodă la care de obicei seapelează la vînzarea bunurilor din aceeaşi categorie cu cel gajat. Atuncicînd procedează la negocieri directe, creditorul va avea argumente de ce aales anume această metodă şi care este avantajul ei (ex. cheltuieli maripentru organizarea licitaţiei, cumpărător monopolist etc.). Creditorul gajistva stabili el însuşi regulile de efectuare a tenderului (concursului închis),conducîndu-se de normele legale aplicabile (art.75, Legea 449/2001). Deasemenea la organizarea şi ţinerea licitaţiei creditorul se va conduce deprevederile legale aplicabile (art.art.698, 809-816, art.75 alin.(7), Legea449/2001).De regulă, cumpărătorul va achita preţul bunului prin plată unică. În anumitecircumstanţe determinate de caracterul bunului şi al ofertei cumpărătorului,creditorul poate accepta ca preţul bunul să fie achitat în rate. 4. La vînzarea bunului gajat creditorul acţionează în numele debitoruluigajist. Acest fapt urmează a fi indicat în actele făcute de creditor(inclusiv în contractul de vînzare-cumpărare) şi urmează a fi adus lacunoştinţa potenţialilor cumpărători. Informare corectă a cumpărătorilor le

permite acestora să ia o decizie în cunoştinţă de cauză şi să stabilească cucorectitudine implicaţiile fiscale, vamale sau de altă natură a cumpărării. 5. Debitorul gajist care a respectat toate cerinţele stabilite pentruvînzarea bunului de către creditorul gajist trebuie să aibă siguranţa că aobţinut bunul liber de gaj şi de alte drepturi reale necunoscute lui. Elobţine bunul liber de gajul creditorului gajist de la care l-a cumpărat,precum şi de drepturile prioritare acestuia. Dacă au existat gajuri de rangsuperior celui al creditorului urmăritor, se prezumă că acesta a obţinutacordul creditorilor de grad superior (art.481 alin.(3) şi cumpărătorul nutrebuie să verifice acest fapt. Cumpărătorul obţine bunul grevat de drepturile reale constituite pînă laînscrierea în registru a preavizului de exercitare a dreptului de gaj (ex. unuzufruct constituit de proprietar). Drepturile reale constituite dupăînscrierea preavizului nu sunt opozabile cumpărătorului decît dacă acesta şi-a dat acordul (art.77 alin.(2), Legea 449/2001). Instanţa de judecată, încircumscripţia căreia se află bunurile gajate sau majoritatea lor, va dispuneîncetarea şi anularea acestor drepturi reale, precum şi a tuturor gajurilorşi sechestrelor instituite asupra bunului.

Articolul 492. Vinzarea sub controlul instantei de judecata abunului gajat

(1) Vinzarea bunului gajat are loc sub controlul instantei de judecatadaca aceasta desemneaza persoana care va efectua vinzarea bunurilorgajate, determina conditiile si sarcinile vinzarii, indica modalitatea deefectuare a vinzarii - prin negocieri directe, tender sau prin licitatiepublica - si stabileste, dupa caz, pretul dupa o expertiza a valoriibunului. (2) Persoana desemnata este obligata sa informeze partile interesate,la solicitarea acestora, despre actiunile pe care le intreprinde pentruvinzarea bunurilor gajate. (3) Persoana desemnata actioneaza in numele proprietarului si esteobligata sa anunte despre acest fapt cumparatorul. (4) Vinzarea in conditiile prezentului articol degreveaza de gajdrepturile reale. (5) Obiectul gajului poate fi vindut numai sub controlul instanteijudecatoresti daca: a) lipseste autorizatia sau acordul unei alte persoane necesar laincheierea contractului de gaj pentru validitatea acestuia; b) obiectul gajului il constituie bunurile de valoare istorica,artistica sau culturala; c) debitorul gajist lipseste si nu poate fi identificat locul aflariilui.

1. În anumite circumstanţe, legate de persoana debitorului gajist saucaracterul bunul gajat, creditorul gajist care a obţinut posesiunea gajuluipoate alege să procedeze la vînzarea bunului sub controlul instanţei dejudecată. Creditorul poate apela la această procedură atît în cazul cîndbunul i-a fost transmis prin ordonanţă judecătorească, cît şi atunci cîndbunul i-a fost transmis în mod benevol. Totuşi, în practică creditorul care aprimit bunul benevol de la debitorul gajist nu este motivat să apeleze lainstanţa de judecată, ci va efectua el însuşi vînzarea.

Cererea de efectuare a vînzării sub controlul instanţei poate face corp comuncu cererea de deposedare silită sau poate fi înaintată ulterior. Ea va fiexaminată în cadrul aceleiaşi proceduri în ordonanţă, fapt ce rezultă dindispoziţiile art.345 lit.k) a Codului de procedură civilă. 2. La cererea creditorului gajist instanţa va desemna o persoană în sarcinacărui va fi pusă vînzarea bunului. De regulă acesta va fi un profesionist îndomeniu, care are o experienţă de tranzacţionare a bunurilor similare şi,după caz, dispune de licenţa necesară. Este binevenit ca instanţele dejudecată să dispună de listele persoanelor licenţiate în domeniul vînzăriiunor categorii de bunuri (ex. brokeri, persoane care au dreptul să vîndăarticole din metale preţioase şi pietre scumpe (pct.3, HG 261/1996) saumedicamente), ca şi în cazul administratorilor insolvabilităţii.Persoana desemnată pentru vînzarea bunurilor va informa atît debitorul, cîtşi alte persoane interesate, la cererea acestora, despre acţiunileîntreprinse de el în cadrul exercitării atribuţiilor sale. În cazul în caredebitorul gajist va face propuneri privind condiţiile vînzării sau va indicaun potenţial cumpărător, persoana desemnată va examina propuneriledebitorului, însă nu este obligat să se conducă de ele. Persoana desemnatăeste obligată să se conducă de toate regulile aplicabile pentru cazul cîndbunul se vinde de către creditorul gajist şi este în drept să exercitedrepturile rezervate acestuia (art.75, Legea 449/2001).3. Persoana desemnată de instanţă pentru vînzarea gajului va declaracalitatea sa potenţialilor cumpărători ai bunului şi răspunde pentruprejudiciul cauzat prin încălcarea acestei reguli. Dacă cumpărătorul care n-afost informat despre calitatea ofertantului refuză cumpărarea pentru acestmotiv, persoana desemnată va acoperi şi cheltuielile efectuate (ex. expertizajuridică sau tehnică), cu condiţia că cumpărătorul demonstrează legăturacauzală dintre refuz şi neinformare. 4. Persoana desemnată se va conduce în acţiunile sale de indicaţiileinstanţei de judecată şi o poate sesiza pentru a le primi. Instanţa îi vastabili condiţiile şi sarcinile vînzării, precum şi va dispune prin cemodalitate vor fi vîndute bunurile: negocieri directe, tender sau licitaţiepublică. Dacă în opinia instanţei de judecată valoarea reală a bunului diferăcu mult de la valoarea estimativă, stabilită în contractul de gaj, instanţapoate numi o expertiză pentru stabilirea preţului bunului.5. Ca şi în cazul vînzării bunurilor nemijlocit de către creditorul gajist,cumpărătorul nu trebuie să se preocupe de existenţa unor grevări sau drepturireale asupra bunului, care au apărut după înscrierea preavizului deexercitare silită în registru. De aceea cumpărătorul este protejat prin legede viciile juridice ale bunului, dacă au fost îndeplinite toate cerinţeleaplicabile exercitării dreptului de gaj.6. În anumite situaţii pentru protecţia drepturilor proprietarului legeaobligă creditorul urmăritor să vîndă bunul numai sub controlul instanţei dejudecată. Aceasta are loc în următoarele cazuri:a) la încheierea contractului de gaj nu a fost primit acordul sau autorizaţiaunei terţe persoane, dacă existenţa acordului sau autorizaţiei este ocondiţie de valabilitate a contractului (ex. în cazul grevării cu gaj abunurilor în proprietate comună pe cote-părţi (art.351) sau în devălmăşie(art.369). Lipsa acestora atrage nulitatea relativă a contractului de gaj.b) sunt puse sub urmărire bunuri de însemnată valoare istorică, artistică sauculturală (ex. castele, tablouri). Dacă aceste bunuri fac parte din domeniulpublic, atunci ele nu pot fi puse sub urmărire (art.296), iar contractul degaj este lovit de nulitate absolută. Dacă părţile nu au stabilit prin

contract că anumite bunuri gajate au valoare istorică, artistică sauculturală, este de competenţa instanţei să numească o expertiză pentrustabilirea acestui fapt.c) debitorul gajist lipseşte şi nu poate fi stabilit locul aflării lui.Creditorul gajist care nu cunoaşte locul aflării debitorului gajist nu vaputea continua exercitarea dreptului de gaj fără a apela la instanţa dejudecată şi este responsabil în faţa debitorului gajist pentru încălcareaacestei reguli. Nu este necesar ca debitorul gajist să fi fost declaratdispărut fără veste (art.49).

Articolul 493. Distribuirea mijloacelor obtinute din vinzareabunului gajat

(1) Creditorul gajist are dreptul, de pe urma vinzarii, doar la ceeace este necesar satisfacerii creantei sale. (2) Creditorul trebuie sa plateasca din produsul vinzarii bunuluigajat cheltuielile aferente vinzarii, apoi creantele prioritaredrepturilor sale si dupa aceea creantele proprii. (3) Daca exista si alte creante care urmeaza sa fie platite dinprodusul vinzarii bunului gajat, creditorul gajist care a vindut bunul vadepune instantei judecatoresti care ar fi fost competenta pentru vinzareabunului o dare de seama cu privire la produsul vinzarii bunului gajat si iiva transmite suma ramasa dupa plata. In caz contrar, creditorul gajist esteobligat sa prezinte, in termen de 10 zile de la data vinzariibunului, o dare de seama proprietarului bunului vindut si sa-i remitasurplusul, daca acesta exista. (4) Daca vinzarea bunului gajat are loc sub controlul instantei dejudecata si produsul nu este suficient pentru satisfacerea tuturorcreantelor garantate, persoana imputernicita cu vinzarea scadecheltuielile de vinzare, plaseaza soldul intr-un cont special, intocmeste unplan de impartire pe principiul rangului gajurilor si il prezintainstantei de judecata, care da celor in drept posibilitatea de a sepronunta asupra lui. Dupa ce planul este aprobat definitiv de instanta,persoana insarcinata cu vinzarea efectueaza platile in baza lui. (5) In cazul in care produsul obtinut din vinzarea bunului nu estesuficient pentru stingerea creantelor si acoperirea cheltuielilorcreditorului gajist, acesta conserva o creanta neprivilegiata pentrudiferenta datorata de debitorul sau.

1. Suma încasată din vînzarea bunului gajat de regulă nu este egală cucuantumul creanţei garantate, în special în cazul gajurilor indivizibile prinnatura sa, care nu pot fi fracţionate pentru vînzare parţială. În cazulbunurilor divizibile creditorul gajist în principiu ar putea vinde întreagacantitate de bunuri, însă nu este motivat să o facă şi se va limita la aceacantitate care acoperă creanţa garantată. Din suma încasată de la vînzare creditorul este în drept să stingă atîtcapitalul creanţei şi dobînda (inclusiv cea legală (art.585), cît şicheltuielile de întreţinere şi urmărire. Pot fi stinse şi penalităţilecalculate, precum şi prejudiciul cauzat creditorului, dacă aceasta a fostprevăzut prin contract. 2. În cazul în care bunul gajat este vîndut nemijlocit de către creditorulgajist, acesta va încasa suma plătită de cumpărător şi va proceda la

distribuirea ei. În primul rînd vor fi acoperite cheltuielile aferentevînzării (pentru transportarea, asigurarea, păstrarea, întreţinerea bunurilorgajate, pentru trimiterea corespondenţei şi publicitate, pentru ţinerealicitaţiei sau efectuarea tenderului, pentru plata specialiştilor etc.)În cel de-al doilea rînd vor fi stinse creanţele creditorilor care au un gradde preferinţă superior celui al creditorului urmăritor. Ultimul va transmitecreditorilor prioritari acea parte din preţul de vînzare a bunului gajat,care este egală cu suma creanţei prioritare. Creanţele prioritare vor fistinse în întregime, iar creanţele care au acelaşi rang de prioritate –proporţional cotei. Pentru a stabili mărimea sumelor care urmează a fiplătite fiecărui creditor prioritar, creditorul urmăritor va alcătui o listă(registru) a acestora, în care va înscrie fiecare creditor şi suma creanţeicare va fi stinsă din produsul vînzării gajului.După stingerea creanţelor prioritare creditorul urmăritor este îndreptăţit săstingă creanţa garantată şi alte sume rezultate din contract (vezi nota 1supra). Ordinea în care vor fi stinse plăţile datorate creditorului gajist vorfi determinate de acesta. Nimic nu se opune ca creditorul să stingă mai întîicapitalul, iar apoi alte creanţe. Însă creditorul poate să aleagă a acoperila început cheltuielile aferente constituirii şi exercitării gajului sauprejudiciul cauzat, iar apoi capitalul. 3. Suma rămasă după satisfacerea creanţelor creditorului gajist estedistribuită în funcţie de faptul dacă au mai rămas alţi creditori careconservă o creanţă garantată de rang inferior sau creditori chirografari,care pot pretindfe la produsului vînzării gajului. Dacă aceştia există şicreditorul cunoaşte despre existenţa lor, el este obligat să transmită soldulpreţului de vînzare instanţei de judecătoreşti competente pentru vînzareagajului sub controlul instanţei. Împreună cu soldul creditorul va transmiteşi un raport în care va indica suma încasată din vînzare, numele (denumirea)creditorilor prioritaţi şi sumele creanţelor satisfăcute, suma creanţelorproprii stinse, soldul preţului de vînzare şi numele (denumirea) creditorilorcare urmează a fi plătiţi din sold. Pentru fiecare creditor va fi indicattemeiul apariţiei dreptului său. Atunci cînd nu sînt alţi creditori care să pretindă satisfacerea creanţelorsale din valoarea bunului gajat, creditorul va transmite soldul sumeiîncasate din vînzare debitorului gajist. Transmiterea se va face în termen decel mult zece zile de la data primirii preţului de vînzare şi va fi însoţităde un raport privind distribuirea produsului vînzării proprietăţiidebitorului gajist. În cazul în care consideră că prin acţiunile creditoruluii-au fost cauzate prejudicii, debitorul gajist poate pretinde despăgubiri,fiind în drept să adreseze o cerere respectivă instanţei de judecată.4. În cadrul procedurii de vînzare sub controlul instanţei de judecatăpersoana desemnată de aceasta va deschide un cont special, în care va fiînregistrată suma încasată din vănzarea gajului. Ordinea satisfaceriicreanţelor creditorilor rămîne aceeaşi ca şi în cazul distribuirii preţuluide vînzare de către creditorul gajist, însă planul de distribuire a preţuluiurmează a fi aprobat de instanţa de judecată. Pentru aceasta persoanadesemnată va prezenta instanţei planul întocmit de ea, în care va includetoate creanţele care îi sînt cunoscute. Instanţa va notifica toţi creditoriiindicaţi în plan şi le va propune să se pronunţe asupra lui în termenulstabilit de instanţă. Dacă în termenul stabilit nu a fost făcută nici ocontestaţie, sau dacă contestaţiile au fost considerate neîntemeiate,instanţa aprobă planul şi îl transmite persoanei desemnate, care efectueazăplăţile fără întîrzieri nejustificate.

5. Odată cu încasarea produsului vînzării silite a bunului gajat, procedurade exercitare a dreptului de gaj ia sfîrşit. Dacă produsului vînzării nu afost suficient pentru stingerea în întregime a creanţei garantate, laurmărirea soldului creanţei creditorul nu mai dispune de privilegiul rezultatdin dreptul real de gaj (Hot. Plen. Curt.Supr.Just. nr.4-2r/a-22/2001 din11.06.2001; Dec. Col.Civ. al Curt.Sup.Just. nr.2r/a-129/1999 din 16.06.1999).În cazul în care gajul a fost constituit de o altă persoană decît debitorulobligaţiei garantate, ea nu va mai fi în continuare responsabilă pentrustingerea creanţei garantate, decît dacă prin contract va fi stabilit altfel(pct.4, Hot. Plen. Curt.Supr.Just. nr.11/1999).O derogarea de la regula numită este prevăzută în cazul lombardului, care nupoate continua urmărirea bunurilor debitorului dacă produsul vînzării bunuluiamanetat nu acoperă în întregime suma creanţei garantate (art.458 alin.(5).

Articolul 494. Mijloacele de aparare juridica in cazul executariisilite a obligatiei

Orice persoana, in cazul incalcarii drepturilor ei, poate sa contestein instanta de judecata valabilitatea gajului sau urmarirea bunuluigajat.

1. Poate contesta în instanţa de judecată valabilitatea gajului:1) persoana care este proprietar real al bunului, constituit în calitate degaranţie reală de către falsul proprietar;2) creditorul în favoarea cărui a fost constituit un gaj anterior asupraaceluiaşi bun şi care a interzis grevarea lui repetată cu gaj (art.56 alin.(2), Legea 449/2001);3) creditorul gajist de rang inferior sau dobînditorul bunului gajat, care l-a preluat cu grevare;4) coproprietarul bunului gajat, aflat în proprietate comună pe cote-părţi(art.351) sau în devălmăşie (art.369 şi art.457);5) membrul societăţii comerciale sau al cooperativei, dacă gajul bunuriloracestor persoane juridice a fost constituit cu încălcarea regulilor opozabilecreditorului gajist;6) tutorele, curatorul, autoritatea tutelară (art.40 şi art.42);7) procurorul, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice, pentruapărarea drepturilor altor persoane în cazurile prevăzute de lege(art.art.71-73 Cod. Proc.Civ.);8) alte persoane care se consideră lezate în drepturile sale.2. Pe lîngă persoanele numite exercitarea de către creditor a dreptului degaj sau actele efectuate în cursul procedurii de exercitare pot fi contestatede persoanele cărora le-a fost adus atingere prin acţiunile creditoruluigajist, a administratorului gajului (inclusiv a ipotecii de întreprinzător),a persoanei desemnate de instanţa de judecată sau a instanţei de judecată.

Articolul 495. Temeiurile incetarii dreptului de gaj

Dreptul de gaj inceteaza in cazul: a) stingerii obligatiei garantate prin gaj; b) expirarii termenului pentru care a fost constituit gajul; c) pieirii bunurilor gajate;

d) comercializarii silite a bunurilor gajate; e) altor situatii prevazute de legislatie.

1. Temeiurile încetării dreptului de gaj pot fi convenţional divizate în douăcategorii: care se află în legătură cu stingerea obligaţiei principale şitemeiuri independente.Fiind un drept accesoriu unei obligaţii, dreptul de gaj se stinge odată custingerea acesteia după principiul accesorium sequitur principale şi nu subzistădecît în cazuri excepţionale (art.643 alin.(4). Dacă obligaţia garantată estestinsă numai parţial, gajul nu se reduce corespunzător, decît în cazulgajului mărfurilor în circulaţie şi în proces de prelucrare (art.459) sau cuacordul creditorului gajist.Gajul se stinge şi atunci cînd creditorul gajist renunţă la obligaţiaprincipală, însă renunţarea creditorului de la dreptul de gaj nu stingeobligaţia principală. Expirarea prescripţiei extinctive a creanţei principalenu prescrie dreptul de gaj, creditorul fiind în drept să pretindă executareadin valoarea gajului (art.282 alin.(1).2. Sînt temeiuri independente ale încetării dreptului de gaj:a) expirarea termenului pentru care a fost constituit gajul, dacă acesttermen a fost indicat în contract (ex. în cazul gajării unui drept de arendăpe un anumit termen, a unor titluri de valoare care devin scadente pînă lascadenţa creanţei garantate). Dacă termenul de acţiune a gajului nu a fostlimitat de părţi, el nu se stinge la scadenţa creanţei principale.b) pieirea bunurilor gajate;c) vînzarea silită a bunurilor gajate;d) alte situaţii prevăzute de lege:(i) confiscarea bunurilor gajate şi revendicarea lor de către proprietarullegitim. În alte cazuri de stingere a dreptului de proprietate asupra bunului(vezi nota 3 din comentariul la art.479), dreptul de gaj subzistă şi greveazăbunurile sau banii puşi în schimb la dispoziţia debitorului gajist.(ii) decesul creditorului persoană fizică sau lichidarea creditoruluipersoană juridică în cazurile prevăzute de lege (art.664);(iii) declararea nulităţii contractului de gaj. În acest caz gajul înceteazăcu efect retroactiv (art.219), iar creditorul este în drept să pretindărepararea prejudiciului.(iv) renunţarea creditorului de la dreptul de gaj;(v) expirarea termenului de treizeci de ani de la înscrierea iniţială sau,după caz, ulterioară a ipotecii. Dacă nu este reînointă, inscripţia devineinoperantă şi se perimă.

T i t l u l VREGISTRUL BUNURILOR IMOBILE

Articolul 496. Destinaţia registrului bunurilor imobile

(1) În registrul bunurilor imobile sunt descrise imobilele şi suntindicate drepturile reale care au ca obiect aceste bunuri.

(2) Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferenteimobilelor consemnate în registru pot fi înscrise în cazurile prevăzute delege.

(3) Orice persoană poate lua cunoştinţă de registrrul bununrilorimobile.

(4) Modul de elaborare şi întocmire a registrului bunurilor imobile estestabilit de lege.

Obiectivele articolului 496 constituie relevarea obiectului înregistrăriiimobiliare, precum şi relevarea caracterului public al acestuia prinposibilitatea luării de cunoştinţă de conţinutul acestuia de către oricepersoană.

În Republica Moldova, pentru prima dată noţiunea de registru al bunurilorimobile apare odată cu adoptarea în februarie 1998 a Legii cadastruluibunurilor imobile, care prin reglementările sale stabileşte condiţia ţineriiunui registru unic al bunurilor imobile. Obiect al înregistrării în registrulbunurilor imobile conform respectivei legi erau bunurile imobile şidrepturile patrimoniale asupra acestora. Prin instituirea unui registru unical imobilelor, legislatorul exclude o serie de incomodităţi care erau legatede ţinerea până la 1998 a mai multor sisteme de evidenţă a imobilelorseparate, cum ar fi registrul construcţiilor în localităţile urbane, cărţilede evidenţă a gospodăriilor în localităţile rurale, registrrul cadastralfunciar, registrul unic al gajului etc. Scopul principal urmărit prininstituirea unui sistem uunic de evidenţăţ a imobilelor constituia asigurareagarantării drepturilor cetăţenilor în efectuarea actelor juridice cuimobilele, crearea şi ţinerea unui sistem unificat de evidenţă a imobilelor,cât pentru asigurarea informaţională a populaţiei, atât şi pentru creareaunui cadastru fiscal imobiliar. Legea respectivă se aplica la următoarelecategorii de bunuri imobile: terenuri, construcţii şi încăperi izolate. Codulcivil lărgeşte spectrul categoriilor de bunuri imobile ce constituie obiectal înregistrării în cadastrul bunurilor imobile. În articolul 496legislatorul enunţă faptul, că obiect al înregistrării în Registrul bunurilorimobile apar bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. Noţiuneabunului imobil este indicată în articolul 288 al Codului civil.

După cum este stabilit prin prevederile articolului 496 în ce priveştedrepturile asupra bunurilor imobile, este necesar de reţinunt, că obiect alînregistrării în registrul bunurilor imobile apar doar drepturile reale.Drepturile de creanţă reprezintă obiect al înregistrării doar în cazurileexpres prevăzute le lege. În acest sens este necesar de menţionat, că până lapunerea în aplicare a Codului civil, obiect al înregistrării în registrulbunurilor imobile conform Legii cadastrului bunurilor imobile erau toatedrepturile patrimoniale.

Scopul ducerii registrului bunurilor imobile este asigurareaopozabilităţii drepturilor, iar în cazurile prevăzute de lege registrtulîndeplineşte şi scopuri constitutive de drepturi.

(1) Aliniatul unu al articolului 496 expune, că în registrul bunurilorimobile sunt descrise bunurile imobile. Prin descrierea bunului imobil se areîn vedere indicarea caracterelor identificatorii ale bunului imobil şi anume:

a) Tipul bunului imobil (ex.: teren, construcţie, subsol etc.). Tipulbunului imobil este determinat de natura acestuia prin constatare simplărealizată fie de către proprietar, fie de către specialistul din cadruinstituţiei ce asigură ţinerea registrul bunurilor imobile (oficiul cadastralteritorial). În cazul încăperilor izolate din cadrul construcţiei tipulacesteia (apartament (locuinţă), magazin, depozit etc.) este determinat dinconţinutul documentaţiei de proiect şi actul de dare în exploatare, iar în

cazul schimbării destinaţiei – din documentele ce determină modul defolosinţă a încăperii izolate.

b) Destinaţia şi/sau modul de folosinţă a bunului imobil – (ex.: terencu destinaţie agricolă, teren destinat construcţiei şi exploatării casei delocuit etc.) Destinaţia şi/sau modul de folosinţăţă a bunului imobil esterelevată din documentele ce stabilesc regimul folosirii bununlui imobil.Astfel, destinaţia terenunlui este reflectată în cadastrul funciarspecializat şi este modificată printr-o procedură specială prevăzută de Codulfunciar. Destinaţia construcţiei se reflectă în documentaţia de proiect, înactele de dare în exploatare, iar în cazul schimbării destinaţiei acestoraprin documentele prevăzute de legislaţie (ex.: autorizaţie de folosinţăetc.). Destinaţia masivului forestier este reflectat în cadastrul silvic destat şi se modifică în procedura stabilită de legislaţia silvică. Pentruunele bunuri imobile modul de fololsinţă sau destinaţia poate fi determinatădin natura bunului (ex.: calea ferată, staţiile de emisie tele sau radio). Launele categorii de bunuri imobile destinaţia sau modul de folosinţă poate fideterminat, iar respectiv introdus în registrul bunurilor imobile doar dupăatribuirea obiectului în folosinţă. Astfel, spre exemplui, în cazulatribuirii în folosinţă a obiectivului acvatic (iaz, râu etc.) doar în acelmoment poate fi determinat modul de folosinţă a acestuia (ex.: fololsinţăspecială, pentru asigurarea necesităţilor de apă potabilă a populaţiei,pentru gospodăria piscicolă etc.). În acest sens a vedea Codul apelor).Deasemenea şi în cazurile atribuirii în folosinţă a spaţiilor forestiere,modul de fololsinţă a sectorului forestier poate fi determinat reieşind dincontractul de transmitere în folosinţă şi autorizaţia de folosinţă aspaţiului forestier. De regulă aceasta este precedată de procedura de formarea bunului imobil transmis în folosinţă.

c) Numărul cadastral al bunului. Numărul cadastral al bunului imobileste un număr individual, irepetabil pentru fiecare bun imobil în parte. Seatribuie de cătrte subiectul ce asigură ţinerea registrului bunurilor imobilela înregistrarea primară a bunului imobil, precum şi în cazul formăriibunului imobil. Prin formarea bunului imobil este necesar de înţeles creareadintr-un bun imobil existent prin divizare unul sau mai multe bunuri imobilenoi sau crearea din mai multe bunuri imobile, prin comasare a unui bun imobilnou în procedura şi condiţiile stabilită de legislaţie. Structura număruluicadastral este determinată în Hotărîrea Guvernului nr. 1056 din 12.11.1997.

d) Suprafaţa bunului imobil. Suprafaţa bunului imobil este reflectatăîn metri patraţi sau hectare. În ce priveşte construcţiile, prin suprafaţă aacestora este necesar de înţeles suprafaţa totală. În cazul construcţiilor-bloc cu mai multe nivele (etaje) suprafaţa acesteia este determinată de sumasuprafeţelor fiecărui etaj.

e) Tipul hotarelor – generale sau fixe. În cazul terenurilor, hotarelepot fi generale şi fixe. Fixarea hotarelor presupune efectuarea unor lucrăride măsurare cu precizie sporită, instalarea bornelor de hotar şi coordonareaamplasării hotarelor cu proprietarii funciari adiacenţi. În cazul hotarelorgenerale hotarele pot fi determinate prin efectuarea măsurărilor, dar fărăinstalarea bornelor de hotar şi coordonarea hotarelor cu proprietariiadiacenţi, fapt care presupune posibilitatea deplasării ulterioare a acestora(hotarelor) la o eventuală fixare a hotarelor.

f) Configuraţia bunului, reflectată în planul cadastral sau geometrical bunului imobil. Configuraţia bunului imobil constituie o reflectare aformei acestuia proiectată pe planul cadastral sau geometric.

(2) Conform prevederilor prezentului articol, legislatorul, stabileşte căobiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile pe lângă bunurileimobile sunt şi drepturile reale asupra acestora. Astfel, legislatorulexclude din categoria obiectelor de înregistrare drepturile de creanţă, carepână la 12.06.2003, conform Legii cadastrului bunurilor imobile constituiauobiect al înregistrării în registrul bunurilor imobile. Totodată,legislatorul stabileşte, că drepturile de creanţă, faptele sau raporturilejuridice aferente imobilelor pot fi înscrise în registru în cazurile în carelegea prevede acest fapt.

Prin drept real ca obiect al înregistrării în registrul bunurilor imobileeste necesar de înţeles drepturile despre care s-a făcut comentariu laarticolul 289 al Codului civil.

Prin drept de creanţă este necesar de înţeles acel drept, în temeiulcăruia titularul dreptului are posibilitatea de a pretinde de la un altsubiect determinat să dea, sau să facă, sau să nu facă ceva, iar aceestuiadin urmă îi corespunde obligaţia corelativă de a da, a face, sau a nu faceceva. Dreptul de creanţă este opozabil unei sau, după caz, mai multorpersoane strict determinate.

Faptul juridic poate fi obiect al înregistrării doar în cazurileprevăzute de lege. Astfel, cum noţiunea de fapt juridic este posibil de a fiînţeleasă în stricto sensu şi în lato sensu, unde în sens larg prin fapt juridicînţelegem cât actele juridice comise de persoane, atât şi evenimentelenaturale, iar în sens restrâns doar faptele omeneşti săvârşite fără intenţiade a produce efecte juridice, dar care se produc prin puterea legii, precumşi evenimentele (faptele naturale) şi legislatorul conferă un compartimentaparte actelor juridice, implicit prin fapt juridic în înţelesul articolului496 al codului civil urmează să înţelegem faptele omeneşti săvârşite fărăintenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc prin puterea legii,precum şi evenimentele (faptele naturale).

Raporturile juridice ca obiect al înregistrării constituie acele relaţiice nu privesc apariţia drepturilor reale, şi care făcându-şi apariţiapresupun posibilitatea producerii efectelor în ce priveşte bunurile imobilesau apariţia drepturilor asupra acestora. Condiţia înscrierii acestora înregistru bunurilor imobile este faptul prevededrii acestora în lege (ex.:antecontractul).

(3) Aliniatul trei al articolului 496 al Codului civil consacrăcaracterul public al registrului bunurilor imobile. După cum rezultă dinscopurile creării şi ţinerii unui registru unic al bunurilor imobile, una dindirecţiile de utilizare a registrului este accesul persoanelor interesate lainformaţia din registru. Astfel, orice persoană care este interesată deconţinutul informaţiei referitor la un bun imobile este în drept făcându-şiidentitatea să primească toată informaţia din registru cu privire la acestbun. După cum prevede Legea cadastrului bunurilor imobile, informaţia dinregistrul bunurilolr imobile poate fi prezentată gratuit sau contra plată.Lista categoriilolr de persoane ce beneficiază de informaţie gratuită dinregistrtu este determinată în Legea cadastrului bunurilor imobile. Regulagenerală este, că din această categorie fac parte subiectele de drept public,care în exercitarea competenţei sale are necesitatea de respectivainformaţie. Condiţia este ca informaţia furnizată să nu necesitesistematizare. Celelalte categorii de persoane pot face cunoscut cuinformaţia din registru contra unei plăţi în modul stabilit de legislaţie. Încazurile în care furnizarea informaţiei se efectuiază sistematic, în scopuricomerciale şi sistematizată, plata este determinată pe bază contractuală.

(4) Modul de ţinere a registrului, structura, condiţiile şi modul decompletare a registrului, precum şi a documentelor ce ţin de înregistrareabunurilor imobile este stabilit prin Legea cadastrului bunurilor imobile.

Articolul 497 Prezumţia caracterului autentic şi complet al datelor dinregistrul bunurilor imobile

(1) Înscrierile făcute în registrul bunurilor imobile se prezumăautentice şi complete până la proba contrară.

(2) Conţinutul registrului este considerat autentic în favoarea celuicare a dobândit prin act juridic un drept de la o persoană dacă dreptul eraînscris în registrul în numele persoanei. Această dispoziţie nu se aplicăatunci când s-a notat o contestare asupra autenticităţii sau atunci cândneautenticitatea era cunoscută dobânditorului.

(1) Prezumţia (lat. - praesumptio) este utilizată deosebit de larg înjurisprudenţă. Este incontestabilă importanţa prezumţiilor, pornind de laideea, că acestea nu ar fi fost recunoscute în drept. Pentru exemplu, estegreu de închipuit garantarea libertăţii persoanei şi aplicarea normelorprocesual-penale în lipsa principiului prezumţiei nevinovăţiei persoaneibănuite. Deosebit de vag s-ar putea de vorbit despre garantarea raporturilorcivile în lipsa principiilor prezumţiei bunei credinţe a părţilor la raportetc. Concluzia despre veridicitatea şi corectitudinea prezumţiilor estebazată, de regulă, pe practica cotidiană a vieţii, iar metoda de creare aacestei practici se bazează pe probabilitatea generalizărilor prezumtive. Înafară de fundamentarea logică a probabilităţii există şi o altă fundamentareşi anume aceea care se bazează pe experienţă şi legitate şi care poate fiexprimată prin frecvenţă, adică în calitate de caracteristică numerică aposibilităţii petrecerii fenomenului. Forţa prezumţiei se manifestă prinaceea, că faptul prezumat în realitate are loc cel mai des.

În acest sens, pentru garantarea continuităţii şi stabilităţiiraporturilor imobiliare, fapt pentru care este creat registrul bunurilorimobile, legislatorul consacră în articolul 497 al Codului civil pentruînscrierile făcute în registrul bunurilor imobile prezumţia unui caracterautentic şi complet. Prin urmare, orice persoană, la utilizarea informaţieidin registrul bunurilor imobile va beneficia prezumtiv de o informaţieveridică şi suficient completă referitor la bunul imobil. Posibilitateaconsiderării înscrisurilor din registrul bunurilor imobile ca fiindneautentice se realizează doar prin proba contrară. Probaţiunea se face încondiţiile generale stabilite de legislaţia procesual-civilă.

(2) Pornind de la idea, că datele din registrul bunurilor imobile poartăcaracter autentic, respectiv şi actele prin care s-au dobândit drepturi de lapersoanele drepturile cărora au fost înscrise în registrul bunurilor imobile,se consideră autentice. Astfel, în momentul în care se pune întrebareareferitor la dobândirea cu bună sau rea-credinţă a bunului imobil prin actuljuridic încheiat, condiţia considerării acesteia este înregistrarea acestuidrept în registrul bunurilor imobile, unde titular al dreptului ar figura celce a transmis dreptul.

Este, însă necesar de ţinut cont de faptul, că atunci, când în registrulbunurilor imobile, la momentul săvârşirii actului prin care s-au dobânditdreptuiri, era făcută o notare despre contestarea autenticităţii datelor dinregistrul imobilelor, dobânditorul de drept nu mai beneficiază de prezumţia

autenticităţii datelor din registru. Acelaşi efect urmează şi atunci când înregistru nu există o asemenea notare, dar dobânditorul de drept cunoaştedespre neautenticitatea datelor din registru. Spre exemplu, la momentulîntroducerii datelor în registru s-a comis o greşală tehnică, prin care s-amodificat fie numele titularului de drept, fie mărimea cotei-părţi adreptului de proprietate, fie alte date. Persoana, care, însă cunoştea despreaeastă greşală, profitând de acest fapt a încheiat un act juridic prin care adobândit proprietatea asupra bunului imobil. În situaţia dată, când persoanaîn cauză a cunoscut deespre neautenticitatea datelor din registru,posibilitatea de a beneficia de prezumţia caracterului autentic al datelordin registru este exclusă. Prin urmare este exclusă şi posibilitateaconsiderării acesteia drept dobânditor de bună credinţă, iar în cazurileproducerii de daune, acesta va fi obligat la despăgubiri.

Tot în contextul condiţiei expuse mai sus, atragem atenţia asuprafaptului, că caracterul neautentic al datelor presupune că aceste date nucorespund realităţii, unde titular de drept în realitate este o altăpersoană. În acest caz se exclude situaţia în care o altă persoană arpretinde la dobândirea dreptului asupra aceluiaşi bun imobil. Am putea aducedrept exemplu situaţia în care ulterior momentului încheierii, spre exemplu acontractului de vânzare-cumpărare a imobilului, vânzătorul a decedat, iar laexpirarea a şase luni de la deschiderea moştenirii moştenitorul a obţinutcertificat de moştenitor, fapt despre care cumpărătorul cunoştea. Aceasta,însă nu împiedică cumpărătorul de a înregistra dreptul de proprietate înregistrul bunurilor imobile chiar şi după ce moştenitorul a primitcertificatul de moştenitor. Este vorba despre aceea, că articolul 321 Codcivil stabileşte, că dreptul de proprietate asupra unui bun imobil sedobândeşte din momentul înscrierii acestuia în registrul bunurilor imobile.În acest caz şi contractul de vânzare-cumpărare şi certificatul de moştenitorserveşte ca temei şi dă posibilitate de a înregistra dreptul de proprietateasupra bunului imobil în registrul bunurilor imobile, însă cine primul dinaceste două persoane va depune cererea de înregistrare şi va înregistradreptul asupra acestui bun, acela se va considera că a dobândit prin efectulactului juridic legal dreptul de prioprietate.

Articolul 498. Felurile înscrisurilor

(1)Înscrierile sunt de trei feluri: intabularea, înscrierea provizorie şinotarea.(2)Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iarnotarea se referă la înscrierea drepturilor de creanţă, a faptelor sau araporturilor juridice aferente imobilelor consemnate în registru.(3)Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile şi în condiţiileprevăzute de lege.

(1) Comparativ cu prevederile legislaţiei în vigoare, în perioada de până laintrarea în vigoare a Codului civil, existau doar două feluri de înscrieri:înregistrarea propriu-zisă şi menţiunea. Astfel, toate drepturile, inclusivgrevările dreptului de proprietate erau supuse înregistrării la fel ca şidrepturile tabulare. Menţiunile priveau faptele juridice care puteau duce lastingerea sau naşterea drepturilor patrimoniale asupra bunului imobil.Astăzi, în baza Codului civil în vigoare, îscrierea drepturilor asupra

bunurilor imobile în registrul bunurilor imobile are loc prin intabulare,înscriere provizorie şi notare.(2) Intabularea şi înscrierea provizorie are ca obiect drepturile tabulare.

Intabularea constituie înscrierea care se săvârşeşte cu titludefinitiv cu privire la constituirea, modificarea sau stingerea unui dreptreal imobiliar. Intabularea este realizată atât în cazurile prevăzute delege, cât şi în cazurile în care este solicitată de părţile contrractuale.

Înscrierea provizorie este un înscris prealabil (prenotare), care estecondiţionat de o justificare. Înscrierea provizorie se face atunci când nueste posibilă intabularea, având scopul creării unei priorităţi din aceastăînscriere, cum ar fi faptul sau momentul înregistrării dreptului. Ulterior eatrebuie justificată.

Notarea presupune înscrierea drepturilor de creanţă, faptelor sauraporturilor juridice, care nu pot constitui obiect al intabulării sauînscrierii provizorii.(3) Înscrierea provizorie şi intabularea şi notarea se face doar în cazurileprevăzute de lege. Intabularea poate constitui drept condiţie de dobândiresau opozabilitate a dreptului stabilite atât prin lege, cât şi prin contract,iar prin urmare, intabularea poate fi aplicată şi în cazurile în care legeanu prevede obligativitatea înregistrării dreptului real imobiliar.

Articolul 499. Dobândirea drepturilor reale supuse înregistrării

(1)Drepturile reale asupra imobilelor supuse înscrierii potrivit legii se vordobândi atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai prin înscrierea înregistrul bunurilor imobile a constituirii sau strămutării lor în temeiulacordului de voinţă între părţi.(2)Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai dacă radierea lor s-aînscris în registrul bunurilor imobile cu consimţământul titularului.Consimţăţmântul nu este necesar dacă dreptul se stinge prin împlinireatermenului arătat în înscriere ori prin deecesul sau încetarea existenţeititularului.(3)Dacă dreptul care urmează să fie radiat este grevat în fololsul unui terţ,radierea se va face cu păstrarea dreptului acestuia.(4)Hotărârea judecătorească irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege,actul administrativ va înlocui acordul de voinţă sau, după caz,consimţământul.

(1)Alineatul unu al articolului 499 Cod civil prevede momentul dobândiriidreptului real asupra bunului imobil. Astfel, prin condiţia prezentuluiarticol dreptul real asupra bunului imobil pentru dobânditor apare dinmomentul înregistrării dreptului în registrul cadastral al bunurilor imobile.Opozabilitatea dobândirii dreptului de proprietate se face deasemenea dinmomentul înregistrării dreptului real în registrtul bunului imobil. Astfel,spre exemplu, dacă între două persoane a fost încheiat un contract devânzare-cumpărare a unei case de lolcuit, cumpărătorul dobândeşte, dreptul deproprietate din momentul efectuării înscrierii dreptului în registrulbunurilor imobile, chiar dacă transmiterea de facto a casei de loocuit a avutloc mult mai devreme sau mult mai târziu decât momentul înregistrării.(2)În ce priveşte încetarea dreptului de proprietate, acesta încetează odatăcu înscrierea radierii dreptului din registrul bunurilor imobile. Pentru

operarea radierii din registrul bunurilor imobile este necesar prezenţa uneidin următoarele condiţii: a) Să fie prezent consimţământul titularului de drept. Consimţământul titularului dreptuluieste exprimat, de regulă, în contractele translative de proprietate încheiatede către titularul dreptului. Desemenea consimţământul operării radieriidreptului, iar prin urmare şi încetarea dreptului de propietate are loc şi încazul renunţării la dreptul de proprietate. Tot temei de radiere a dreptuluiprin exprimarea consimţământului titularului se va considera prezentareacererii de radiere în virtutea faptului că bunul imobil nu mai există (s-adeteriorat sau s-a transformat). În cazul persoanei juridice consimţământulde radiere a dreptului din registrul bunurilor imobile este reflectat înactul de decizie adoptat în limitele stabilite de legislaţie sau dee actelede constituire a respectivei persoane juridice;b) Titularul dreptului să fi încetat a mai exista. În cazul persoanei fizice faptulîncetării din viaţă nu dă temei de a radia dreptul din registrul bunurilorimobile. Acest drept rămîne înscris în registru până la momentul prezentăriide către moştenitorul patrimoniului a documentului ce adevereşte dreptulasupra bunului moştenit. În cazul în care în documentul ce adevereşte dreptulasupra bunului moştenit face referinţă doar la o cotă-parte din bunulmoştenit, registratorul va opera o modificare a cotei-părţi respective adreptului, până la radierea definitivă atunci când ultimul moştenitor vadepune cererea de înregistrare a cotei-părţi dreptului său. În ce priveştepersoana juridică, operarea radierii dreptului are loc cât în cazul încetăriipersoanei juridice prin reorganizare, atât şi prin lichidare. Temei deradiere a dreptului va constitui actele de reorganizare sau lichidare apersoanei juridice (modificările în documentele de constituire sau actele delichidare (dizolvare) a persoanei juridice conform prevederilor articolelolr86 şi 87 al Codului civil). c) Dreptul se stinge prin scurgerea termenului. Fie legislaţia în vigoare, fie părţile încontract pot să stabilească anumite termene pentru exercitarea dreptuluisupus înregistrării (ex. dreptul de arendă a unui imobil). La momentulefectuării înscrisului în registrtul bunurilor imobile, registratorul fixeazătermenul dreptului. La expirarea acestui termen, dacă pe parcurs părţile nuau operat şi înregistrat careva modificări, registratorul din oficiu opereazăradierea dreptului.d) Există o hotărâre judecătorească irevocabilă (alineatul (4) al articolului 499 Cod civil). Încazurile când este exercitată o procedură de urmărire silită a bunurilor, oconfiscare sau o altă înstrăinare care presupune lipsa consimţământuluiproprietarului bunului, şi aceasta este realizată în baza unei hotărârijudecătoreşti irevocabile, registratorul în temeiul acestei hotărârijudedcătoreşti va opera radierea dreptului din registrul bunuurilor imobile.e) Există un act administrativ, după care în baza prevederilor legislaţiei se asigură înstrăinarea forţatăa bunului imobil (alineatul (4) al articolului 499 Cod civil). Actul administrativ poate fi drepttemei de înlocuire a consimţăţmântului persoanei la radierea dreptului dinregistru atunci când legislaţia o prevede în mod expres. Exemplu poate servidecizia de punere a sechestrului pe bununl imobil pentru urmărirea silită aplăţilor obligatorii faţă de stat. Acest act administrativ trebuie săîndeplinească toate condiţiile cerute de legislaţie faţă de întocmireaacestui act pentrru a permite corecta apreciere a domeniului şi întinderiiradierii dreptului.(3)Alineatul trei presupune situaţia în care înscrisul cu privire lagrevările dreptului se păstrează indiferent de faptul dacă s-a operatradierea dreptului grevat în registru. Spre exemplu, dacă sectorul de teren a

fost transmis în arendă, dreptul de arendă fiind înscris în registrulbunurilor imobile, iar pe durata arendei proprietarul a înstrăinat bunulimobil, dreptul de proprietate dobîndit de către cumpărător va rămâne grevatcu dreptul de arendă, temei rămânând contractul de arendă încheiat anterior.Nu se aplică regula interdicţiei radierii grevării referitor la radierilecare se operează în legătură cu pieirea bunului imobil. În cazul peiriibunului imobil grevarea dreptului de proprietate deasemenea va fi radiată.Deasemenea grevarea este supusă radierii şi în cazul în care titularuldreptului ce grevează dreptul de proprietate devine totodată şi proprietar albununlui.

Articolul 500. Consecutivitatea drepturilor înscrise în registrulbunurilor imobile

(1) Consecutivitatea drepturilor înscrise în registrul bunurilor imobile sedetermină în conformitate cu consecutivitatea înregistrării lor. Se considerădată a înregistrării ziua depunerii cererii de înregistrare.(2) Consecutivitatea poate fi modificată ulterior. Pentru aceasta estenececesar acordul persoanelor care-şi schimbă consecutivitatea şiînregistrarea modificării în registrul.(3) În cazul înregistrării unui drept, proprietarul poate stipula condiţiaconsecutivităţii înregistrării lui. Această condiţie, de asemenea, trebuieînregistrată.

(1) Prin consecutivitate a drepturilor este necesar de înţeles ordineasatisfacerii sau asigurării drepturilor după ordinea înscrierii acestora înregistrul bunurilor imobile. Această regulă urmează să fie privită sub douăaspecte:a) Primul aspect priveşte momentul dobândirii dreptului. Astfel, spreexemplu, în cazul în care proprietarul unui imobil încheie cu două persoanediferite un contract care prevede transmisiunea dreptului de proprietate,dreptul îl va dobândi acel din cumpăărători care primul va înregistra dreptuldobândit în baza contractului încheiat, deeoarece conform prevederilorlegislaţiei, dreptul real asupra bununlui imobil supus înregistrării aparedoar din momentul înregistrării, iar prin urmare persoana care prima vaînregistra dreptul asupra bunului imobil aceea şi va dobândi dreptul deproprietate. Cea de-a doua persoană nu va mai avea posibilitate de aînregistra dreptul chiar dacă contrractul a fost încheiat mai devreme, darcererea de înregistrare a fost deepusă mai târziu. b) Cel de-al doilea aspect priveşte consecutivitatea onorării drepturilor.Astfel, în cazul grevării dreptului de proprietate cu ipotecă, şi dreptul deipotecă aparţine concomitent la două sau mai multe persoane, dreptul de a fisatisfăcut cu preferinţă pentru obligaţia neexecutată din contul bunuluigajat îl va avea acel creditor care şi-a înregistrat dreptul anteriorcelorlalţi creditori.

Data înregistrării dreptului se consideră data depunerii cecrerii deeînregistrare a acestui la oficiul cadastral teritorial. Faptul depuneriicererii de înregistrare a dreptului se consemnează la oficiul cadastralteritorial. Este importantă chiar şi ora depunerii cererii de înregistrare,deoarece, s-ar presupune, că cererile se pot depune în aceeaşi zi. Ordineaconsecutivităţii de asemenea se va respecta şi în acest caz, iar prin urmarechiar dacă s-a depus cererea de înregistrare a dreptului dee către două şi

mai multe persoane în aceieaşi zi, consecutivitatea înscrisurilor în registruse va respecta ţinând cont de ora depunerii cererii de înregistrare adreptului. Consemnnarea zilei şi orei de depunere a cererii are importanţăchiar şi atunci, când registratorul oficiului cadastral teritorial refuzăînregistrarea dreptului sau respinge cererea de înregistrare a dreptului(articolele 30 şi 33 ale Legii cadastrului bunurilor imobile). Estecondiţionat aceasta de faptul, că şi decizia registratorului oficiuluicadastral teritorial de refuz de înregistrare a dreptului şi respingereacererii de înregistrare a dreptului poate fi atacată în instanţa deejudecată, şi în cazul constatării refuzului de înregistrare a dreptului saurespingerii cererii ca fiind neântemeiate, moment de înregistrare a dreptuluiva constitui momentul depunerii primei cereri.(2) Alineatul doi stabileşte posibilitatea titularilor drepturilorînregistrtate în registrul bunurilor imobile, ulterior momentuluiînregistrrării de a schimba de comun acord ordinea şi consecutivitateadrepturilor înscrise. În acest sens este necesar de făcut deosebire întreconsecuvitatea înregistrării drepturilor şi schimbarea consecutivităţiidrepturilor înregistrate. Astfel, consecutivitatea înregistrării drepturiloreste obiectivă şi este condiţionată doar de momentul depunerii ceererii deînregistrare. Aceasta nu poate fi modificată prin acordul părţilor saudecizia registratorului. Schimbarea consecutivităţii drepturilor înregistratepresupune modificarea ordinii de preferinţă a executării sau asigurăriidrepturilor, care se face doar după înregistrarea efectivă a acestora şi doardupă acordul comun al titularilor consecutivitatea drepturilor cărora semodifică. Spre exemplu, creditorii gajişti în cazul gajului repetat asupraunui bun imobil pot modifica ordinea de consecutivitate a înregistrăriidreptului, iar prin urmare se va modifica rangul gajului.

Registratorul oficiului cadastral teritorial va opera modificările înregistrul bunurilor imobile în baza acordului în scris a persoanelor –titulari ai drepturilor înregistrate. (3) Alineatul trei stabileşte dreptul proprietarului bunului imobil, laînregistrarea dreptului, inclusiv şi celui care grevează dreptul deproprietate, de a stabili consecutivitatea înregistrării lui. Aceastăcondiţie este înregistrată în registrul bunurilor imobile sub formă denotare. Spre exemplu, proprietarul depune cererea de notare a intenţiei de aînstrăina, intenţiei de a ipoteca şi antecontractul privind arendarea bunuluiimobil, stabilind totodată şi ordinea (consecutivitatea) de înregistrare aacestora.

Articolul 501. Înscrierea provizorie în registrrul bunurilor imobile

Înscrierea provizorie în registrul bunurilor imobile se cere dacă:a) dreptul real dobândit este afectat de o condiţie suspensivă saurezolutorie;b) în temeiul unei hotărâri judecătoreşti care nu este încă irevocabilă, oparte a fost obligată la strămutarea, constituirea sau stingerea unui drepttabular ori cel care administrează bunurile unei alte persoane a fost obligatsă dea o garanţie ipotecară;c) debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca.

Prezentul articol stabileşte cazurile de efectuare a înscrieriiprovizorii în registrului bunurilor imobile. După conţinutul prezentuluiarticol, lista categoriilor de drepturi supuse înscrierii provizorii poartăcaracter exhaustiv şi spectrul acestor categorii nu poate fi mărit.

a) Prin drept real dobândit sub condiţie suspensivă trebuie de înţelesacel drept care, deşi este dobândit de către titular, dar pe durata anumiteiperioade de timp, acest drept nu poate fi exercitat. Exemplu ar putea servidobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în temeiul contractuluide vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare. Condiţia suspensivă va afectadreptul de proprietate pe durata termenului de răscumpărare. La expirareaperioadei de timp pe durata căruia vînzătorul îşi poate exercita dreptul derăscumpărare, registratorul va efectua înscrierea corespunzătoare privindintabularea dreptului. Prin drept real dobândit sub condiţie rezolutorie seînţelege acel drept dobândit în baza unui contract, dar posibilitatea deexecutare a căruia este pusă sub o condiţie rezolutorie. Spre exemplu, dacăîn contractul de vânzare-cumpărare se stabileşte condiţia rezoluţiuniicontractului în funcţie de momentul de achitare a preţului, atunci dreptul deproprietate în baza acestui contract este supus înregistrării provizorii.Intabularea dreptului va fi făcută la momentul când persoana interesată, spreexemplu, cumpărătorul, a făcut dovada achitării preţului în modul şicondiţiile stabilite de contract sau prevăzute de lege.

b) Este de asemenea supus înregistrării provizorii şi dreptul real careurmează a fi strămutat, constituit sau stins în temeiul unei hotărâriirevocabile a instanţei de judecată. Prin hotărâre care presupune obligareapărţii la strămutarea, constituirea sau stingerea dreptului se are în vedereacel act a instanţei de judecată, care presupune obligarea părţilor aflate înlitigiu, respectiv la transmiterea, constituirea sau stingerea unui drepttabular, dar care nu este considerat transmis, constituit sau stins odată cuefectuarea înscrierii în registrul bunurilor imobile. În acest sens,înscrierea cu privire la acest drept este făcută pentru opozabilitateafaptului, ci nu pentru dobândirea sau stingerea dreptului.

c) Înscrierea provizorie se efectuiază şi în cazul în care debitorulconsemnează sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca. Prin sume pentru carea fost înscrisă ipoteca se are în vedere acele sume, care pot fi percepute lao eventuală înstrăinare a bunului gajat în favoarea creditorului gajist. Deregulă acecste sume sunt mai mici decât valoarea bunului gajat.

Articolul 502. Efectul înscrierii provizorii

(1) Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau stingereaunui drept tabular de la data înregistrării cererii, sub condiţia şi înmăsura justificării ei. (2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţământul celui lacare se referă această înscriere sau în temeiul unei hotărâri judecătoreştiirevocabile.(3) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul unneihotărâri judecătoreşti ded validare irevocabile.(4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturorînscrierilor condiţionate de justificarea ei. Nejustificarea unei înscrieriprovizorii atrage, la cererea celuilalt interesat, radierea acesteia şi atuturor înscrierilolr condiţionate de justificarea ei.

(1) Pornind de la faptul, că efectuarea înscrierii provizorii nu presupune şidobândirea, constituirea sau stingerea dreptului, prin urmare pentrudobândirea, constituirea sau stingerea dreptului este necesară justificareaînscrierii. Astfel, pentru exemplu dreptul de proprietate asupra bunuluiimobil dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare cu pact derăscumpărare apare la cumpărător din momentul efectuării înscrisului(înscrierii provizorii) în registrul bunurilor imobile. În cazul existenţeiunei hotărâri irevocabile a instanţei de judecată, care presupuneconstituirea dreptului, acecst drept apare nun din momentul operăriiînscrisului (înscrierii provizorii) în registrul bunurilor imobile, ci dinmomentul întrării în vigoare a hotărârii instanţei de judecată. Lipsa uneicereri de atac a hotărârii instanţei de judecată sau emiterea unei hotărâridefinitive în privinţa unei hotărâri atacate constituie justificare aînscrierii provizorii şi are drept efect, respectiv dobândirea, constituireasau stingerea dreptului. Prin expresia “măsura justificării” se are în vederemodificarea treptată a situaţiei, care duce la constituirea, transmiterea saustingerea dreptului în parte. Spre exemplu, modificarea consemnărilor cuprivire la suma pentru care a fost constituită ipoteca (prin micşorare), ducela micşorarea treptată a valorii creanţei, iar în fine la stingerea dreptuluicreditorului.(2) Justificarea înscrierii provizorii se face cu acordul persoanei la carese referă înscrierea. Prin norma respectivă legislatorul a stabilit regula,conform cărea justificarea înscrierii provizorie poate fi efectuată princererea persoanei în favoarea cărea se face înscrierea provizorie, cât şi decătre o terţă persoană, care în virtutea legii este obligată să efectuieze oastfel de acţiune, dar realizarea cărea este în funcţie de acordul persoaneiîn favoarea cărea se face această înregistrare. Deasemenea justificareaînscrierii provizorii poate fi realizată şi în cazul în care există ohotărâre judecătorească irevocabilă. Pentrru ca hotărârea judecătoreascăirevocabilă să servească drept justificare a înscrierii provizorii nu estenecesar consimţământul persoanei referitor la care se face această înscriere.(3) Alineatul trei al prezentului articol stabileşte condiţia de justificarea radierii dreptului de ipotecă. Astfel, în momentul când în interesulpersoanei s-a operat o înscriere provizorie cu privire la radierea ipotecii,acest înscris provizoriu este posibil de a fi justificat doar în temeiulhotărârii irevocabile a instanţei de judecată, care s-a pronunnţat în cepriveşte validitatea ipotecii.(4) Pornind de la faptul, că justificarea înscrierii provizorii poate aveadrept efect dobândirea prin trasnsmitere, constituirea sau stingereadreptului supus înregistrării, prin urmare şi toate înscrierile care sunntcondiţionate de această justificare îşi produc efectul. Exemplu: În bazacontractului de vânzare-cumpărare a casei de locuit s-a stabilit condiţiarezolutorie a contractului – achitarea preţului pentru perioada ce nu vadepăşi un an. După efectuarea înregistrării dreptului, cumpărătorul aîncheiat contract de arendă sub condiţie suspensivă – achitarea plăţii decătre cumpărător, iar prin urmare înlăturarea condiţiei rezolutorii. Dreptulde arendă deasemenea a fost supus notării. Justificarea înscrierii provizoriiîn ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului princonfirmarea achitării preţului în interiorul perioadei de un an duce lajustificarea înscrierii provizorii în ce priveşte dreptul de proprietate(acesta nefiind deja condiţionat), iar ca efect, este justificat şidobândirea dreptului de arendă pentru arendaş.

Dimpotrivă, nejustificarea înscrierii provizorii duce la nejustificareaînscrierii provizorii duce la radierea tuturor înscrisurilor ce suntcondiţionate de această justificare. Făcând referinţă la exemplu de mai sus,şi anume nejustificarea înscrierii provizorii în ce priveşte dobândireadreptului de proprietate asupra imobilului prin neachitarea preţului îninteriorul perioadei de un an duce la nejustificarea înscrierii provizorii înce priveşte dreptul de proprietate, iar ca efect, este nejustificată şiînscrierea privind dobândirea dreptului de arendă pentru arendaş, ea fiindradiată.

Articolul 503. Accesul public la informaţie

(1) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poatecerceta, lua cunoştinţăţă de registrul bunurilor imobile, precum şi dedocumentele adiţionale, în condiţiile legii.(2) De pe registrul bunurilor imobile se vor elibera, în condiţiile legii,extrase, certificate şi copii legalizate.

(1) Prezentul articol instituie regulile generale privind publicitateainformaţiei din registrul bunurilor imobile. Astfel, prin condiţiileprezentului articol se stabileşte, că dreptul la accesul la informaţia şidocumentele adiţionale registrului, îl are orice persoană, fără a-şijustifica interesul.

Prin orice persoană se are în vedere orice persoană fizică saujuridică, inclusiv şi străine. Norma respectivă nu face limitare nici în cepriveşte capacitatea de exerciţiu sau gen dee activitate a persoanei cesolicită informaţia din registru. Astfel, chiar dacă persoana fizică nu aîndeplinit condiţia de capacitate în ce priveşte încheierea unui contract deînstrăinare de imobil, acest fapt nu este temei pentru a nu elibera lacererea acestei persoane extras din registrul bunurilor imobile. În acestsens, la eventuala cerere de înregistrare a unui contract încheiat de aceastăpersoană, contractul nu va fi supus înregistrării pe temei de nevaliditate(cu excepţia cazului de dobândire a capacităţii de exerciţiu anteriormomentului de atingere a majoratului – căsătorie sau emancipare).

Termenul maximal de furnizare a informaţiei din registru este de treizile.

Este necesar de menţionat, că persoanele au dreptul la informaţia dinregistru, în condiţiile Legii cu privire la bunurile imobile, doar înschimbul unei plăţi. În cazul în care informaţia este utilizată în scopuricomerciale, părţile (gestionarul informaţiei şi comerciantul) pot negociafurnizarea informaţiei la preţuri stabilite în contract.

În cazul în care informaţia din registrul bunurilor imobile estefurnizată autorităţilolr publice locale, organelor de ocrotire a normelor dedrept enumerate în articolul 8 al Legii cadastrului bunurilor imobile(organele ministerului afacerilor interne, a serviciului pentru informaţie şisecuritate, procuraturii etc.) această informaţie este furnizată gratuit.Condiţia, însă, pentru furnizarea gratuită a informaţiei din registrulbunurilor imobile este ca aceasta să nu necesite sistematizare. Prinsistematizarea informaţiei din registrul bunurilor imobile se are în vedereanaliza informaţiei existente în registrul bunurilor imobile şi elaborareaunei informaţii noi informaţii, create în baza unor criterii-repere indicatede solicitant. Prin urmare, în cazul în care este necesitatea de informaţie

sistematizată aceasta este furnizată solicitantului, inclusiv şi asubiectelor indicate în articolul 8 al Legii cadastrului bunurilor imobile.

Nu este furnizată din registrtul bunurilor imobile acea inforemaţie,care constituie secret de stat. Deasemenea, în condiţiile articolului 6 alLegii cadastrului bunurilor imobile nu este furnizată informaţia cu privirela condiţiile contractului care constituie temei pentru înregistrareadreptului, decât doar părţilor, instanţelor de judecată şi organelor dedrept.

Prin justificarea interesului în condiţiile prezentului articol se areîn vedere explicarea şi dovada scopului pentru care se cere informaţia dinregistru. Astfel, persoana care solicită informaţia nu este obligată să facăexplicaţii în ce priveşte scopul de utilizare ulterioară a informaţiei dinregistru, iar gestionarul informaţiei din registru nu este în drept să cecarăasemenea explicaţie, şi lipsa unei asemenea explicaţii nu poate servi temeipentru refuzul ded a furniza informaţia din registru. Prin urmare îndocumentele ce conţin informaţia din registru eliberate la solicitareapersoanei, nu se admite efectuarea înscrisurilor ce ar releva anumite scopuride utilizare a informaţiei, cum ar fi: “pentru înstrăinare”, “pentruprezentarea la locul de muncă”, “pentru prezentarea la secţia de evidenţă şidocumentare a populaţiei” etc.

Prin documente adiţionale la registrul bunurilor imobile se au învedere documentele cee au servit temei ded înregistrare a dreptului (care seconţin în dosarul cadastrtal), precum şi alte documente ce formează cadastrulbunurilor imobile, cum ar fi planurile cadastrale ale bunurilor imobile,planurile geometrice, informaţia cu privire la valolarea bunului imobil etc.(2) Alineatul doi al prezentului articol stabileşte trei categorii dedocumente care conţine informaţia din registrul bunurilor imobile:a) Extrasul. Extrasul din registrul bunurilor imobile este acel document încare este reflectată informaţia originală din registru, fără carevamodificări sau prelucrări, inclusiv şi informaţia din documentele adiţionaleregistrului (extras din planul cadastral, extras din conţinutul contractuluietc.). b) Certificatul. Certificatul reprezintă un document care conţine informaţiace a suportat o prelucrare, analiză, sistematizare etc., şi care nureprezintă o reflectare a conţinutului original al registrului (exemplu:informaţia sistematizată în ce priveşte amplasarea bunurilor imobile ceaparţin cu drept de proprietate unui cetăţean).c) Copia legalizată. Copia legalizată reprezintă o copie confirmată deregistrator, a documentului original, care se conţine în cadastru şi care aservit drept temei de înregistrare, modificare sau radiere a dreptului dinregistrul bunurilor imobile.

Articolul 504. Rectificarea înscrierilor din registrul bunurilorimobile

(1) Când vreo înscriere din registrul bunurilor imobile nu corespundesituaţiei juridice reale, se poate cere rectificarea înscrierii.(2) Prin rectificare se înţelege radierea, corectarea sau menţionarea oricăreioperaţiuni susceptibile de a face obiectul unei înscrieri în registru.

(1) Prezentul articol presupune posibilitatea rectificării înscrisului dinregistru în cazul necorespunderii acestui înscris cu situaţia juridică reală.

Necorespunderea înscrisului din registrul bunurilor imobile cu situaţiajuridică reală presupune existenţa unei neconcordanţe a înscrisului dinregistru cu conţinutul documentelor ce adeveresc dreptul asupra bunuluiimobil supus înregistrării. Rectificarea se operează în condiţiilearticolului 505 Cod civil de către registratorul oficiului cadastralteritorial. Este necesar dee a face deosebire dintre rectificarea înscrisuluidin registrtu şi corectarea erorilor materiale comise la înregistrare.Astfel, spre exemplu, rectificarea presupune schimbarea înscrisului întemeiul faptului că dreptul nu există sau dimpotrivă înscrierea dreptuluiradiat greşit, pe când corectarea erorii materiale presupune păstrareadreptului sau radierii, însă operarea unor modificări nesenţiale din punct devedere juridic, care s-au produs din punct de vedere tehnic greşit şi care nucorespund cu informaţia indicată în documentele în temeiul cărora seînregistrează dreptul, şi care nu schimbă natura sau dimensiunea (întinderea)dreptului. Spre exemplu, corectarea erorilor se va efectua la indicareaincorectă a numelui titularului dreptului (în registru Cebanu în loc deCiobanu cum e indicat în contract) sau la indicarea greşită a tipuluidocumentului în baza căruia a fost dobândit dreptul, şi care nu a dus laincorecta calificare a dreptului dobândit (în registru contract de vînzare-cumpărare în loc de contract de schimb cum este în realitate). Operarearectificării va avea loc atunci, spre exemplu, când indicarea incorectă adenumirii documentului în baza căruia a fost dobândit dreptul, a dus laincorecta calificare a dreptului (în registru e indicat contractul devânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare în loc de contractul de înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă încheiat în realitate).(2) Prin rectificare este necesar de înţeles una din următoarele operaţiuni:a) Radierea înscrisului operat greşit. Spre exemplu, la înregistrareadreptului în baza unui contract încheiat nevalabil, rectificarea va avea locsub formă ded radiere a înscrisului operat.b) Corectarea presupune modificarea înscrisului existent prin indicareacorectă a datelor, informaţiei sau altor parametri înregistraţi în registrrulbunurilor imobile, aşa cum este reflectat în documentele în baza cărora s-aconstituit dreptul. Spre exemplu, reflectarea incorectă a suprafeţei bunuluiimobil în registrul bunurilor imobile va cere corectarea dacă în contract sautitlu de proprietate, în baza cărora s-a înregistrrat dreptul, este indicatăo altă suprafaţă.c) Prin menţionarea operaţiunii susceptibile de a face obiectul înscrierii înregistrul bunurilor imobile se are în vedere efectuarea unei intabulări,înscrieri provizorii sau menţiuni neefectuate. Totodată este necesar dedeosebit menţionarea operaţiunii susceptibile de a face obiectul înscrieriiîn registru de înregistrarea dreptului ca rezultat al contestării refuzuluiregistratorului de a înregistra dreptul.

Articolul 505. Dreptul de a cere rectificarea

(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sauînscrieri provizorii dacă:a) înscrierea sau actul în al cărui temei s-a dispus înscrierea nu a fostvalabil;b) dreptul înscris a fost calificat greşit;c) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau auîncetat efectele actului juridic în al cărui temei s-a făcut înscrierea;

d) există şi alte temeiuri prevăzute de lege. (2) În lipsa consimţământului titularului, rectificarea se va încuviinţa numaiîn temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

(1)Articolul 505 Cod civil stabileşte cazurile în care se admiterectificarea, precum şi categoriile de persoane care au dreptul de a cererectificarea. Astfel, rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizoriise poate cere dacă:1. Înscrierea nu a fost valabilă (p. a)). Prin nevaliditatea înscrierii seare în vedere faptul efectuării înscrisului în registrului bunurilor imobilecontrar prevederilor legislaţiei. Astfel, nevaliditatea înscrisului înregistru este constatată atunci când a fost efectuată de o persoană care nuîndeplineşte la momentul efectuării înscrierii funcţia de registrator sauefectuarea înregistrării fără a exista documente valabile care să adevereascădreptul asupra bunului imobil.2. Actul în al cărui temei s-a făcut înscrierea dreptului este nevalabil.Nevaliditatea actului în temeiul căruia a fost înregistrat dreptul trebuie săfie constatată în condiţiile stabilite de lege.3. Dreptul înscris în registru a fost calificat greşit. Calificarea greşită adreptului presupune indicarea incorectă a naturii dreptului – tipului, formeietc. Spre exemplu, în baza contractului de vânzare-cumpărare a casei delocuit s-a înregistrat dreptul de proprietate comună în devălmăşie a ambilorsoţi, în pofida faptului, că între soţi exista contrract matrtimonial, încare era stipulat, că toate bunurile comune dobândite în cadrul căsătoriei decătre soţi vor fi dobândite cu drept de proprietate comună în diviziune pecote-părţi în proporţii ½ şi ½ . În acest caz, la prezentarea contractuluimatrimonial, şi în baza cererii ambilor soţi, registratorul oficiuluicadastral teritorial va opera rectificarea.4. Nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau auîncetat efectele actului juridic în al cărui temei s-a făcut înscrierea.Drept exemplu poate servi situaţia în care la încheierea contractului deipotecă partea interesată în înregistrarea dreptului, a depus cererea deînregistrare cu depăşirea termenul de trei luni (articolul 470 Cod civil) iarregistratorul greşit a înregistrrat acest drept. În acest caz, debitorulgajist poate cere rectificarea înscrisului în registru cu privire la gaj,prin radierea acestuia.(2)Rectificarea poate fi cerută de orice persoană interesată. Însăşirectificarea este efectuată doar cu consimţământul titularului dreptuluisupus rectificării. În cazul în care la cererea persoanei interesate,titularul dreptului nu dă consimţământul rectificării dreptului, persoanainteresată este în drept de a se adresa în instanţa de judecată cu cerere derectificare. În categoria persoanelor interesate pot intra atât persoaneledrepturile cărora sunt afectate de dreptul înregistrat în privinţa căruia s-ainiţiat rectificarea, cât şi persoanele, care după lege sunt în drept de aporni aceste acţiuni în interesele terţelor persoane (ex. procurorul îninteresul minorului).

Articolul 506. Aplicarea prescripţiei acţiunii în rectificare

(1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiune în fond, acţiunea înrectificare este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit de rea-

credinţă şi subdobânditorii de rea-credinţă care şi-au înscris dreptul înfolosul lor.(2) Faţă de terţi care au dobândit cu bună credinţă un drept real prin donaţiesau legat, acţiunea în rectificare nu se va putea introduce decât în termende 10 ani de la data înregistrării cererii lor de înscriere, cu excepţiacazului în care dreptul la acţiune în fond s-a prescris mai înainte.(3) Acţiunea în rectificare se va putea îndrepta şi împotrivasubdobânditorilor de bună-credinţă şi cu titlu oneros care şi-au înscrisvreun drept real, însă numai dacă este întemeiată pe dispoziţiile articolului505 alineatul (1) lit a) şi b). Termenul va fi de 3 ani de la dataînregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocital dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului în care dreptulla acţiune în fond s-a prescris mai înainte.(4) Este de bună-credinţă cel care dobândeşte drept real întemeindu-se pecuprinsul registrului dacă, la data dobândirii dreptului, nu a fost notată oacţiune prin care se contestă cuprinsul lui sau dacă din titluldobânditorului nu rezultă nemijlocit vreo neconcordanţă între registrulbunurilor imobile şi situaţia juridică reală.

Articolul 506 Cod civil stabileşte termenele de prescripţie în cazulacţiunilor în rectificare. Respectiv, din condiţiile articolului 506 Codcivil rezultă, trei situaţii:

a) Acţiunea în rectificare este prescrisă pentru termenul de 10 ani încazurile în care dobânditorul dreptului înscris în registrul bunurilorimobile este de bună-credinţă, şi dreptul este dobândit prin donaţie saulegat. În categoria respectivă intră atât dobânditorul nemijlolcit cât şisubdobânditorii ce au dobândit prin donaţie sau legat un bun.

b) Acţiunea în rectificare poate fi înaintată în termen de trei aniatunci când dreptul dobândit cu titlul oneros este înregistrat în favoareasubdobânditorilor de bună-credinţă, dar actul sau înscrierea nu era valabilăla momentul înscrierii sau s-a făcut o calificare greşită a dreptuluiînregistrat.

c) Este imprescriptibilă acţiunea în rectificare dacă dobânditorul (câtdobânditorul nemijlolcit atât şi subdobânditorul) dreptului înscris înregistrul bunurilor imobile este de rea-credinţă.

Prin prescrierea dreptului la acţiune mai înainte de termenul indicat înalineatele (2) şi (3) ale prezentului articol se are în vedere posibilitateapersoanei de a înainta acţiune în temeiurile prevăzute de Codul civil, Codulde procedură civilă, Legea contenciosului administrativ etc.

Prin dobânditor de bună credinţă se înţelege persoana care întruneştecumulativ următoarele condiţii:

a) dobânditorul se întemeiază pe conţinutul registrului;b) în registru la momentul înscrierii dreptului nu a fost notată o acţiune

prin care se contestă cuprinsul lui în ce priveşte posibilitatea dobândiriidreptului prin înscrierea făcută;

c) din titlul dobânditorului nu rezulta vreo neconcordanţă între registrulbunurilor imobile şi situaţia juridică reală.

În caz contrar, dacă cel puţin una din condiţiile enumerate mai sus nusunt îndeplinite, dobânditorul se consideră de rea-credinţă.

Totodată, la condiţia bunei credinţe se aplică şi condiţiile generale abunei credinţe în săvârşirea actelolr civile, astfel cum aceste condiţii apardrept condiţii suplimentare.

Este necesar de menţionat, că în lipsa unei reglementări speciale în cepriveşte termenele de prescripţie a acţiunii în rectificare, acestea încep acurge, încetează, se calculează şi se aplică în aceleaşi condiţii cum seaplică termenele de prescripţie extinctivă. Totodată, dispoziţiilereferitoare la suspendarea şi repunerea în termen a prescripţiei extinctivenu sunt aplicabile termenului de prescripţie a acţiunii în rectificare.

Articolul 507. Inopozabilitatea hotărârii privind rectificarea

(1) Hotărârea judecătorească prin care se admite rectificarea unei înscrierinu va aduce atingere drepturilor înscrise în folosul persoanelor împotrivacărora acţiunea nu a fost admisă.(2) Dacă acţiunea în rectificare a fost notată în registru, hotărâreajudecătorească se va executa din oficiu şi împotriva acelora care au dobânditvreun drept după notare.

(1) Prezentul articol stabileşte limitele acţiunii hotărârii judecătoreştiirevocabile în ce priveşte admiterea acţiunii în rectificare. Astfel, dacăacţiunea în rectificare a fost înaintată în privinţa mai multor persoanedrepturile cărora au fost înscrise, şi după opinia reclamantului, acestedrepturi urmează a fi rectificate, în fapt se va opera rectificarea doar aacelor drepturi în privinţa cărora a fost admisă acţiunea în rectificare. Înprivinţa drepturilor asupra cărora acţiunea în rectificare nu a fost admisăsau nu a fost făcută acţiune în rectificare, rectificarea nu se operează.(2) Alineatul doi presupune situaţia în care după efectuarea notării cuprivire la înaintarea acţiunii în rectificare în registrul bunurilor imobileau fost înregistrtate şi alte drepturi. În asemenea cazuri, dacă acţiunea înrectificare a fost admisă, respectiv şi drepturile înregistrate dupănotificarea cu privire la depunerea acţiunii în rectificare vor fi supuserectificării. Această rectificare va fi operată de către registrator, fără casă fie menţionat acest fapt în hotărârea judecătorească, în temeiul uneidecizii scrise a registratorului.

Este necesar de ţinut cont, însă, că rectificării sunt supuse nu toatedrepturile dobândite după notarea depunerii acţiunii în rectificare, ci doaracele drepturi, care au afecţune cu dreptul lezat şi în legătură cu apăărareacăruia s-a cerut acţiunea în rectificare.

Articolul 508. Opozabilitatea drepturilor

(1) Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferenteimobilelor consemnnate în registru dedevin opozabile terţilor numai prinnotare.(2) Sunt supuse notării în registru:

a) punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;b) locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani;c) interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;d) antecontractul;e) dreptul de preemţiune născut din actul juridic;f) intenţia de a înstrăina sau ipoteca;g) schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul

asupra creanţei ipotecare;

h) sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale;i) acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectifiare;j) acţiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în registrul

bunurilolr imobile, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentrrunulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi oricec alteacţiuni privitoare la drepturi dee creanţă, fapte sau raporturi juridicec înlegătură cu imobilele înscrise;

k) alte cazuri prevăzute de lege.

(1) Articolul 508 Cod civil determină categoriile de raporturi juridice, fapteşi drepturi de creanţă care sunt supuse notării. Regula principală enunţatăprin alineatul întâi al prezentului articolul stabileşte, că opozabilitateafaptelor, drepturilor de creanţă şi raporturilor juridice aferente bunurilorimobile sunt opozabile doar prin notarea în registrul bunurilor imobile. Prinopozabilitatea dreptului notat se are în vedere posibilitatea titularului dea opune condiţiile acestuia atât debitorului, cât şi terţelor persoane.(2) Alineatul doi stabileşte unele categorii ale drepturilor de creanţă,faptelor şi raporturilor juridice aferente imobilelor care sun supusenotării, şi anuume:a) Punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri. Prinpunere sub interdicţie judecătorească se are în vedere acea măsură deasigurare a acţiunii, care presupune interdicţia de a săvârşi anumite acte,în ce priveşte bunul imobil. Această interdicţie se notează în bazaîncheierii instanţei de judecată (articolul 175 Cod de procedură civilă)prezentată fie de instanţa de judecată, fie de persoana interesată.Încheierea cu privire la punerea interdicţiei judecătoreşti este de executareimediată.

Prin ridicarea acestei interdicţiei judecătoreşti se are în vedereanularea măsurii de asigurare. Această anulare este reflectată în încheiereainstanţei de judecată de anulare a măsurii de asigurare, sau de substituire ainterdicţiei judecătoreşti cu o altă formă de asigurare a acţiunii, sau înhotărârea irevocabilă de respingere a acţiunii în vederea asigurării cărea s-a pus interdicţia. Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurii deasigurare a acţiunii sau de substituire cu o altă formă de asigurare suspendăexecutarea încheierii (articolul 181 Cod de procedură civilă).b) Locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani. Prin locaţiuneeste necesar de înţeles dreptul dobândit în temeiul contractului delocaţiune. Este necesar de ţinut cont, că prin dreptul de locaţiune se are învedere nu doar locaţiunea dobândită în temeiul contractului de locaţiune(articolul 875 Cod civil), dar şi în temeiul contractului de arendă, chirieetc. Prin fructe este necesar de înţeles rezultatele sau veniturile obţinunteîn urma exercitării dreptului de folosinţă asupra bunului imobil. Cesiuneafructelor se face după regulile stabilite de articolele 556-566 Cod civil.c) Interdicţia de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris presupuneaceleaşi împrejurără cum şi la lit.a) a articolului 508 Cod civil, dar încomparaţie cu interdicţia judecătorească, interdicţia de înstrăinare sau degrevare a unui drept poate avea şi natură contractuală. Ridicareainterdicţiei poate fi făcută fie în baza consemnnării comune a ambelor părţila iniţiativa cărora a fost notată interdicţia, fie în temeiul hotărâriiinstanţei de judecată, prin care se declară ridicarea sau nulitateainterdicţiei.d) Antecontractul constituie o convenţie prin care părţile promit, iar înunele cazuri şi garantează încheierea unui contract în viitor (exemplu:

promisiunea de a contracta, contractul de arvună etc.). Temei de efectuare aînscrisului va fi antecontractul prezentat de către părţi. Temei pentruradierea înscrisului constituie, după caz, consemnarea făcută de ambele părţidespre rezilierea contractului, sau hotărârea instanţei de judecată privinddeclararea nulităţii sau rezilierii antecontractului, fie îndeplinireacondiţiei rezolutorii sub care a fost încheiat antecontractul. În ultimulcaz, radierea se face din oficiu de către registratorul oficiului cadastralteritorial.e) Dreptul de preemţiune născut din actul juridic. Temei de înregistrare adreptului de preemţiune serveşte contractul prin care părţile au stipulatpreemţiunea la încheierea contractului. Acesta este radiat odată cuconsemnarea părţilor despre încetarea dreptului de preemţiune sau dinmomentul înregistrării dreptului persoanei care este titular al dreptului depreemţiune.f) Intenţia de a înstrăina sau ipoteca este mai mult o notare cu titlu deinformaţie. Ea se notează la cererea titularului dreptului. Radierea poate fioperată deasemenea la cecrerea titularului dreptului sau la momentulînregistrării dreptului unei alte persoane. Totodată, efectul acesteiapresupune păstrarea ordinii (rangului) de înregistrare în cazul încheieriicontractului de înstrăinare sau ipotecă.g) Schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul asupracreanţei ipotecare, pe lângă caracterul informativ mai are drept efect şistabilirea ordinii de satisfacere a creanţelor garantate prin gaj.h) Sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale constituie măsuri deasigurare a acţiunii civile sau a unei eventuale înstrăinări sau confiscăriale bunurilor. Acestea se aplică atât prin încheierea instanţei de judecată,cât şi prin actele de procedură penală, iar în cazul urmăririi bunurilorpentru obligaţiile fiscale, se aplică şi în baza deciziei organului fiscal. i) Acţiunea în prestaţie tabulară sau acţiunea în rectifiare este supusănotării prin depunerea cererii şi anexarea copiei cererii de chemare înjudecată. Radierea notării privind acţiunea în prestaţie tabulară sauacţiunea în rectificare este operată în temeiul unei hotărâri a instanţei dejudedcată privind admiterea sau respingerea acţiunii înaintate, precum şi întemeiul unei tranzacţii. j) Acţiunea pentru apărarea drepturilor reale înscrise în registrul bunurilorimobile, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate,rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi orice alte acţiuniprivitoare la drepturi de creanţă, fapte sau raporturi juridice în legăturăcu imobilele înscrise. Notarea în privinţa acestora se face prin depunereacererii de efectuare a înscrisului în registru, la care se anexează copiacererii de chemare în judecată. Radierea se face în aceleaşi condiţii ca şila litera i) a prezentului articol.

Deasemenea pot fi supuse notării şi alte cazuri care sunt prevăzute delege, dar care au referinţă la bunurile imobile şi nu constituie obiect alintabulării sau înscrierii provizorii. Spre exemplu poate fi supusă notăriiincapacitatea titularului dreptului sau persoana interesată poate nota ocontestaţie a autenticităţii înscrisului în registrul bunurilor imobile.

Articolul 509. Acordul privind rectificarea înscrierilor

(1) Dacă o persoană este înscrisă cu un drept în registrul bunurilor imobilefără a beneficia sau fără a mai beneficia de acel drept, cel ale cărui

drepturi sau a cărui poziţie este prejudiciată prin înscriere va putea cereconsimţământul în vederea rectificării de la cel al cărui drept va fi afectatprin rectificare.(2) Pentru realizarea unei protecţii provizorii se poate nota o contestaţiecontra autenticităţii înscrierii în registru.(3) Notarea prevăzută la alineatul (2) se face în baza încheierii instanţei dejudecată sau a acordului celui al cărui drept este afectat de rectificareaînscrierii în registru. Pentru emiterea încheierii instanţei de judecată nueste obligatorie demonstrarea existenţei unui pericol pentru dreptulpersoanei care a înaintat contestarea.

Prezentul articol reglementează posibilitatea persoanei, dreptul căreaeste afectat prin înscrierea unui drept pentru altă persoană, care nubeneficiază sau care nu mai beneficiază de el, de a face această rectificarela acordul persoanei în defavoarea cărea se face rectificarea.

Astfel, prin persoană care nu beneficiază de un drept se are în vedereacele persoane care la momentul inducerii rectificării, nu este titularuldreptului înregistrat, înscrierea în registru fiind întrodusă, fie dingreşală, fie din culpă, fie din alte cauze, dar persoana în favoarea cărea s-a înscris dreptul nu pretindea în baza căruiva document la acest drept şinici nu l-a avut până atunci. Prin persoană care nu mai beneficiază de acestdrept se are în vedere persoana care anterior a fost titular al dreptului,dar dreptul fie nu a fost radiat din registru în modul stabilit delegislaţie, fie nu a fost stins în virtutea altor împrejurări, în pofidafaptului că aceasta urma să fie făcut.

Consimţământul persoanei dreptul cărea este afectat prin rectificareurmează să fie exprimat într-o formă opozabilă. Prin urmare consimţireaintroducerii rectificării poate fi făcută cel puţin pe două căi şi anume prindepunerea concomitentă de către ambele părţi a cererii de rectificare sauprin încheierea în scris a acordului de rectificare, care urmează a fiîntocmit în formă scrisă în faţa registratorului sau a notarului.

Pentru asigurarea unei protecţii provizorii persoana în favoarea căruiase face rectificarea poate nota o contestaţie a autenticităţii înscrierii înregistru. Prin notarea contestaţiei autenticităţii înscrisului în registru,persoana se asigură în cazul înregistrării unor drepturi ulterior momentuluinotării de opozabilitatea acţiunii sale. Această notaţie se face fie în bazaacordului persoanei în defavoarea cărea se face rectificarea, fie în lipsaacordului, în baza unei încheieri a instanţei de judecată. La depunereacererii în instanţă, persoan interesată nu este obligată să facă dovatapericlitării dreptului.

Articolul 510. Corectarea erorilor

Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate înregistru altele decât cele care constituie cazuri de rectificare se potcorecta la cerere sau din oficiu.

Prin erorile materiale comise în legătură cu înscrierile în registru seînţelege acele greşeli tehnice care sunt operate în registrul bunurilorimobile şi care nu corespund informaţiei din documentele în baza cărora afost efectuată înscrierea în registru. Prin corectarea greşelilor materiale

se are în vedere înlăturarea sau corectarea înscrisurilor aşa după cum esteindicat în documentele care au servit drept temei de înregistrare.

Dacă după efectuarea înregistrării, în documentele care au servit temeide înregistrare au fost operate careva modificări, scimbările în registrtulbunurilor imobile se vor face după regulile cu privire la rectificareaînscrisului în registru.

Corectarea erorii în registru este necesar să fie făcută în aşa fel, caînscrierea ce urmează a fi corectată să nu fie pierdută, deoarece aceastapoate fi dovada unor transmisuini sau modificări a drepturilor asuprabunurilor imobile. Totodată în dreptul înscrierii ce este corectată seînscrie o expresie de tipul “eroare corectată” sau o altă expresie care săconfirme acest fapt, se pune semnătura registratorului, data şi temeiulcorectării.

Temei pentru operarea corectării în registrul bunurilor imobile poateservi atât cererea persoanei interesate, cât şi decizia registratorului,drept rezultat al constatării faptului existenţei unei asemenea erori.

Necorespunderile înscrisului în registrul bunurilor imobile cu situaţiareală în teren (diferite suprafeţe, prezenţa unor constrtucţii sau lipsa lor)nu poate constitui eroare materială, deoarece aceasta serveşte drept temei deradiere sau constituire a drepturilor, fapt care nu poate fi modificatprintr-o simplă corectare.

Articolul 511. Neaplicarea dispoziţiilor referitoare la suspendarea şila repunerea în termen a prescripţiei.

Dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termen aprescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului dee prescripţie aacţiunii în prestaţie tabulară şi termenului de prescripţie a acţiunii înrectificare.

După cum s-a mai menţionat, în lipsa unei reglementări speciale în cepriveşte termenele de prescripţie a acţiunii în rectificare şi termenelor deprescripţie a acţiunii în prestaţie tabulară, acestea încep a curge,încetează, se calculează şi se aplică în aceleaşi condiţii cum se aplicătermenele de prescripţie extinctivă. Totodată, prin dispoziţiile articolului511 Cod civil, dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea în termena prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului de prescripţie aacţiunii în rectificare şi acţiunii în prestaţie tabulară.