Sfântul Ioan Gură de Aur - Tâlcuiri la Epistola către Galateni a

Sfântului apostol Pavel

Index

Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel ............................................. 2

Capitolul 1 - Salutare. Nu există altă Evanghelie. Cum a devenit Pavel

apostol ................................................................................................................. 2

Capitolul 2 - Pavel acceptat de ceilalţi apostoli. Ca şi păgânii, Evreii se

mântuiesc prin credinţă .................................................................................... 3

Capitolul 3 - Lege sau credinţă? Legea şi făgăduinţa. Robi şi fii .................. 4

Capitolul 4 - Robi şi fii (continuare). O alegorie: Agar şi Sarra ................... 6

Capitolul 5 - Libertatea creştină. Roada Duhului şi lucrarea cărnii ............ 7

Capitolul 6 - Purtaţi-vă sarcinile unii altora! Îndemnuri cu mâna lui Pavel.

Salutare de sfârşit .............................................................................................. 8

Introducere la Epistola către Galateni .............................................................10

Tâlcuiri la Epistola către Galateni ....................................................................13

Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel

Capitolul 1 - Salutare. Nu există altă Evanghelie. Cum a devenit Pavel apostol

1.Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos şi prin

Dumnezeu-Tatăl, Care L-a înviat pe El din morţi.

2.Şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine - Bisericilor Galatiei:

3.Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos,

4.Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, ca să ne scoată pe noi din acest

veac rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru,

5.Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!

6.Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui

Hristos, la altă Evanghelie,

7.Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe

Evanghelia lui Hristos.

8.Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe

care v-am vestit-o - să fie anatema!

9.Precum v-am spus mai înainte şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte

cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!

10.Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac

oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.

11.Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este

după om;

12.Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin

descoperirea lui Iisus Hristos.

13.Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste

măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam.

14.Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în

neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti.

15.Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a

chemat prin harul Său,

16.Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri,

îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge,

17.Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus

în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc.

18.Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas

la el cincisprezece zile.

19.Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

20.Dar cele ce vă scriu, iată (spun) înaintea lui Dumnezeu, că nu vă mint.

21.După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei.

22.Şi după faţă eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din Iudeea.

23.Ci numai auziseră că cel ce ne prigonea pe noi, odinioară, acum binevesteşte

credinţa pe care altădată o nimicea;

24.Şi slăveau pe Dumnezeu în mine.

Capitolul 2 - Pavel acceptat de ceilalţi apostoli. Ca şi păgânii, Evreii se

mântuiesc prin credinţă

1.Apoi, după paisprezece ani, m-am suit iarăşi la Ierusalim cu Barnaba, luând cu

mine şi pe Tit.

2.M-am suit, potrivit unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia pe care o

propovăduiesc la neamuri, îndeosebi celor mai de seamă, ca nu cumva să alerg sau

să fi alergat în zadar.

3.Dar nici Tit, care era cu mine şi care era elin, n-a fost silit să se taie împrejur,

4.Din cauza fraţilor mincinoşi, care veniseră, furişându-se, să iscodească libertatea

noastră, pe care o avem în Hristos Iisus, ca să ne robească,

5.Cărora nici măcar un ceas nu ne-am plecat cu supunere, pentru ca adevărul

Evangheliei să rămână neclintit la voi.

6.Iar de cei ce sunt mai de seamă - oricine ar fi fost ei cândva, nu mă priveşte;

Dumnezeu nu caută la faţa omului, - cei mai de seamă n-au adăugat nimic la

Evanghelia mea,

7.Ci dimpotrivă, văzând că mie mi-a fost încredinţată Evanghelia pentru cei

netăiaţi împrejur, după cum lui Petru, Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur,

8.Căci Cel ce a lucrat prin Petru în apostolia tăierii împrejur a lucrat şi prin mine la

neamuri;

9.Şi cunoscând harul ce mi-a fost dat mie, Iacov şi Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi

stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi să

binevestim la neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur,

10.Numai să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit să fac.

11.Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic

de înfruntare.

12.Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când

au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur.

13.Şi împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în

făţărnicia lor.

14.Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui

Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii,

de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?

15.Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri.

16.Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în

Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în

Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta.

17.Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi,

este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum!

18.Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de

poruncă).

19.Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu.

20.M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în

mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-

a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

21.Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos

a murit în zadar.

Capitolul 3 - Lege sau credinţă? Legea şi făgăduinţa. Robi şi fii

1.O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului,

- pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit?

2. Numai aceasta voiesc să aflu de la voi: Din faptele Legii primit-aţi voi Duhul

sau din ascultarea credinţei?

3. Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?

4. Aţi pătimit atâtea în zadar? - dacă a fost în zadar, cu adevărat.

5. Deci Cel care vă dă vouă Duhul şi săvârşeşte minuni la voi, le face, oare, din

faptele Legii sau din ascultarea credinţei?

6. Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate.

7. Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam.

8. Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă,

dinainte a binevestit lui Avraam: "Că se vor binecuvânta în tine toate neamurile".

9. Deci cei ce sunt din credinţă se binecuvântează împreună cu credinciosul

Avraam.

10. Căci toţi câţi sunt din faptele Legii sub blestem sunt, că scris este: "Blestemat

este oricine nu stăruie întru toate cele scrise în cartea Legii, ca să le facă".

11. Iar acum că, prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu este

lucru lămurit, deoarece "dreptul din credinţă va fi viu".

12. Legea însă nu este din credinţă, dar cel care va face acestea, va fi viu prin ele.

13. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem;

pentru că scris este: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn".

14. Ca, prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam, ca să

primim, prin credinţă, făgăduinţa Duhului.

15. Fraţilor, ca un om grăiesc; că şi testamentul întărit al unui om nimeni nu-l strică

sau îi mai adaugă ceva.

16. Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său. Nu zice: "şi

urmaşilor" - ca de mai mulţi - ci ca de unul singur: "şi Urmaşului tău", Care este

Hristos.

17. Aceasta zic dar: Un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu

desfiinţează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze

făgăduinţa.

18. Căci dacă moştenirea este din Lege, nu mai este din făgăduinţă, dar Dumnezeu

i-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă.

19. Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era

să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa şi a fost rânduită prin îngeri, în mâna

unui Mijlocitor.

20. Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, iar Dumnezeu este unul.

21. Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă

s-ar fi dat Lege, care să poată da viaţă, cu adevărat dreptatea ar veni din Lege.

22. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din

credinţa în Iisus Hristos celor ce cred.

23. Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru

credinţa care avea să se descopere.

24. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din

credinţă.

25. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză.

26. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.

27. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.

28. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte

bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.

29. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori

după făgăduinţă.

Capitolul 4 - Robi şi fii (continuare). O alegorie: Agar şi Sarra

1. Zic însă: Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob,

deşi este stăpân peste toate;

2. Ci este sub epitropi şi iconomi, până la vremea rânduită de tatăl său.

3. Tot aşa şi noi, când eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii;

4. Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din

femeie, născut sub Lege,

5. Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.

6. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile

noastre, care strigă: Avva, Părinte!

7. Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui

Dumnezeu, prin Iisus Hristos.

8. Dar atunci necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt

dumnezei;

9. Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau mai degrabă după ce aţi fost

cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace,

cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?

10. Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani?

11. Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar.

12. Fiţi, vă rog, fraţilor, precum sunt eu, că şi eu am fost precum sunteţi voi. Nu

mi-aţi făcut nici un rău;

13. Dar ştiţi că din cauza unei slăbiciuni a trupului, am binevestit vouă mai întâi,

14. Şi voi nu aţi dispreţuit încercarea mea, ce era în trupul meu, nici nu v-aţi

scârbit, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus.

15. Unde este deci fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, de ar fi fost cu putinţă,

v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat mie.

16. Am ajuns deci vrăjmaşul vostru spunându-vă adevărul?

17. Aceia vă râvnesc, dar nu cu gând bun; ci vor să vă despartă (de mine), ca să-i

iubiţi pe ei.

18. Dar e bine să râvniţi totdeauna binele şi nu numai atunci când eu sunt de faţă la

voi.

19. O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua

chip în voi!

20. Aş vrea acum să mă găsesc la voi şi glasul să mi-l schimb, căci nu ştiu ce să

cred despre voi!

21. Spuneţi-mi voi, care vreţi să fiţi sub Lege, nu auziţi Legea?

22. Căci scris este că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă şi altul din

femeia liberă.

23. Dar cel din roabă s-a născut după trup, iar cel din cea liberă s-a născut după

făgăduinţă.

24. Unele ca acestea au altă însemnare, căci acestea (femei) sunt două testamente:

Unul de la Muntele Sinai, în Arabia şi răspunde Ierusalimului de acum, care zace

în robie cu copiii lui;

25. Iar cea liberă este Ierusalimul cel de sus, care este mama noastră.

26. Căci scris este: "Veseleşte-te, tu, cea stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de

bucurie şi strigă, tu care nu ai durerile naşterii, căci mulţi sunt copiii celei părăsite,

mai mulţi decât ai celei care are bărbat".

27. Iar noi, fraţilor, suntem după Isaac, fii ai făgăduinţei.

28. Ci precum atunci cel ce se născuse după trup prigonea pe cel ce se născuse

după Duh, tot aşa şi acum.

29. Dar ce zice Scriptura? "Izgoneşte pe roabă şi fiul ei, căci nu va moşteni fiul

roabei, împreună cu fiul celei libere".

30. Deci, fraţilor, nu suntem copii ai roabei, ci copii ai celei libere.

Capitolul 5 - Libertatea creştină. Roada Duhului şi lucrarea cărnii

1. Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi

în jugul robiei.

2. Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi

la nimic.

3.Şi mărturisesc, iarăşi, oricărui om ce se taie împrejur, că el este dator să

împlinească toată Legea.

4. Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din

har;

5. Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă.

6. Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur,

ci credinţa care este lucrătoare prin iubire.

7. Voi alergaţi bine. Cine v-a oprit ca să nu vă supuneţi adevărului?

8. Înduplecarea aceasta nu este de la cel care vă cheamă.

9. Puţin aluat dospeşte toată frământătura.

10. Eu am încredere în voi, întru Domnul, că nimic altceva nu veţi cugeta; dar cel

ce vă tulbură pe voi îşi va purta osânda, oricine ar fi el.

11. Dar eu, fraţilor, dacă propovăduiesc încă tăierea împrejur, pentru ce mai sunt

prigonit? Deci, sminteala crucii a încetat!

12. O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc pe voi!

13. Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca

prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.

14. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe

aproapele tău ca pe tine însuţi.

15. Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi

între voi.

16. Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.

17. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci

acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi.

18. Iar de vă purtaţi în Duhul nu sunteţi sub Lege.

19. Iar faptele trupului sunt cunoscute şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie,

destrăbălare,

20. Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi,

dezbinări, eresuri,

21. Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun

dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor

moşteni împărăţia lui Dumnezeu.

22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea,

bunătatea, facerea de bine, credinţa,

23. Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege.

24. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi

cu poftele.

25. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm.

26. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne

unii pe alţii.

Capitolul 6 - Purtaţi-vă sarcinile unii altora! Îndemnuri cu mâna lui Pavel.

Salutare de sfârşit

1. Fraţilor, chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti

îndreptaţi-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să

nu cazi şi tu în ispită.

2. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.

3. Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşeală pe sine

însuşi.

4. Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare şi atunci va avea laudă, dar numai

faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul.

5. Căci fiecare îşi va purta sarcina sa.

6. Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate

bunurile.

7. Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea

va şi secera.

8. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce

seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică.

9. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom

lenevi.

10. Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către

cei de o credinţă cu noi.

11. Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea.

12. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie

prigoniţi pentru crucea lui Hristos.

13. Căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă

tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru.

14. Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus

Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!

15. Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci

făptura cea nouă.

16. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, - pace şi milă asupra lor şi asupra

Israelului lui Dumnezeu!

17. De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu,

semnele Domnului Iisus.

18. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

Introducere la Epistola către Galateni

Una din cele mai controversate probleme ale Noului Testament este determinarea

primilor cititori ai Epistolei către Galateni. Şi aceasta, datorită faptului că prin

termenul Galatia se puteau înţelege în antichitate două arii diferite, după cum se

avea în vedere o geografie etnică sau o geografie administrativă. În Asia mică

exista o Galatie de nord sau Galatia veche, teritoriu locuit de vechile seminţii

celtice şi galice, triburi care pe la începutul secolului IV î. H. emigraseră din nordul

Italiei, ajunseseră până în Panonia şi Iliria, iar în anul 280 î. H. invadaseră Asia

mică şi exista o Galatie de sud sau Galatia nouă, prin care se înţelegea provincia

romană Galatia, un teritoriu mult mai vast decât cea de Nord, care cuprindea părţi

însemnate din Frigia, Pisidia, Licaonia şi Isauria şi ale cărui frontiere variau de la

epocă la epocă, fie înglobând şi Galatia de nord, fie nu. Important de reţinut este

faptul că în Galatia de nord populaţia covârşitor majoritară era aceea a galatenilor

(care dăduseră şi numele ariei geografice), popor care-şi păstra credinţa şi

obiceiurile celtice, dar care împrumutase şi destule elemente din cultul orgiastic al

zeiţei frigiene Cybela, în timp ce Galatia de sud era locuită majoritar de populaţie

grecească.

Exegeţii sunt şi astăzi împărţiţi în trei: unii susţin că Epistola le este adresată numai

locuitorilor din Galatia veche; alţii, numai celor din Galatia nouă (fără cea veche);

iar alţii cred că destinatarii Epistolei sunt locuitorii întregii provincii romane,

galateni şi greci la un loc. Întemeindu-se pe majoritatea exegeţilor şi pe

argumentele lor, şcoala biblică românească a optat pentru prima variantă .

Ştim sigur că Apostolul Pavel a trecut prin Galatia (veche) în timpul celei de a

doua călătorii misionare, în drum spre Troa, dar că nu avea intenţia să se oprească.

Rânduiala lui Dumnezeu însă a făcut ca tocmai acolo să se îmbolnăvească. Obligat

să rămână în mijlocul galatenilor o bună bucată de vreme, până la însănătoşire,

neobositul Apostol a folosit prilejul spre a le propovădui Evanghelia şi a-i converti

la creştinism. El avea să-i mai cerceteze o dată, în cursul celei de a treia călătorii

misionare, aşa cum făcea cu mai toate comunităţile întemeiate de el, spre a

consolida ceea ce începuse.

Între timp însă (şi probabil, îndată după această a doua vizită), Biserica din Galatia

cunoaşte mari şi grele tulburări, provocate (după cât se pare) nu din sânul ei, ci de

iudaizanţi veniţi din afară, care pretind că păgânii convertiţi la creştinism trebuie ca

mai întâi să fie circumcişi şi apoi, după botez, să păstreze practica tuturor

prescripţiilor Legii Vechi, singura cale de a deveni ei fii ai lui Avraam şi

moştenitori ai făgăduinţelor lui Dumnezeu (adică teza contrară doctrinei pauline).

Spre a-i îndepărta de Pavel, ei încep o campanie de discreditare a acestuia, sub

cuvânt că el nu e un apostol autentic, de vreme ce nu L-a cunoscut pe Hristos, că

nu e altceva decât un oportunist care umăreşte glorie şi câştiguri camuflate.

Campania e cu atât mai primejdioasă cu cât ea se desfăşoară pe fondul incidentului

pe care Pavel îl avusese în Antiohia cu Apostolul Petru, sancţionând comportarea

duplicitară a acestuia cu privire la observarea Legii vechi (incident pe care Luca,

din delicateţe şi condescendenţă, îl omite în Faptele Apostolilor, dar pe care însuşi

Pavel îl relatează în Gal. 2, 11-21, tocmai pentru că el reprezintă muchia de cuţit

prin care Biserica îşi neagă profilul de „variantă iudaică“ şi-şi afirmă statutul

autonom, proclamându-şi „libertatea în Hristos“).

În acest timp, Pavel se află în Efes. De aici, în anul 54 sau 55, le scrie el galatenilor

cea mai călduroasă şi mai curgătoare dintre epistolele sale, scriere care, într-adevăr,

avea să pună capăt tulburărilor.

Epistola către Galateni se numără printre cele patru „epistole mari“ (alături de

Romani, 1 şi 2 Corinteni). Planul ei se poate schiţa astfel:

Preambul (adresare, salutare, intrare în subiect)(1, 1-9).

Partea apologetică. Pavel se apără împotriva detractorilor (Evanghelia

propovăduită de el e de la Iisus Hristos; ea nu o contrazice pe aceea a celor

doisprezece; ea nu admite adaptări sau compromisuri) (1, 10 - 2, 21).

Partea dogmatică. Circumcizia şi practicarea Legii vechi nu au nimic de-a

face cu credinţa mântuitoare în Iisus (3, 1 - 5, 12).

Partea morală. Despre iubirea frăţească. Lucrările trupului şi ale duhului

(5, 13 - 6, 10).

Încheiere (6, 11 - 18).

Tâlcuiri la Epistola către Galateni

“Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus

Hristos şi prin Dumnezeu-Tatăl, Care L-a înviat pe El din morţi. Şi

toţi fraţii care sunt împreună cu mine - Bisericilor Galatiei: Har

vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus

Hristos.” (Cap. I, 1-3).

Exordul acestei epistole e plin de supărare, în acelaşi timp şi de înţelepciune şi nu

numai exordul, ci, cum s-ar zice, chiar întreaga epistolă. A discuta întotdeauna cu

blândeţe faţă de discipol, când poate e nevoie şi de asprime, nu este fapt al unui

adevărat învăţător, ci al unui vătămător şi duşman. Pentru aceia şi Mântuitorul,

discutând de multe ori cu discipolii, câteodată cu multă înţelepciune întrebuinţa şi

asprime în cuvânt; acum fericeşte, iar altă dată mustră. Aşa bunăoară zicând lui

Petru: «Fericit eşti Simone, fiul lui Iona» (Matei 16, 17. 23) şi făgăduind a aşezat

temelia bisericii pe mărturisirea făcută de el, nu după mult timp de la aceste

cuvinte zice: «Fugi în dosul meu, Satană, că-mi eşti scandal». În alt loc iarăşi:

«încă şi voi sunteţi nepricepuţi» (Mat. 15, 16) şi în fine băgase în ei atâta teamă,

încât văzându-l vorbind cu femeia samariteancă „nu ar cutezat a-1 întreba, ce

cauţi, sau ce vorbeşti cu dânsa?“ (Ioan 4, 27), ci i-au amintit despre mâncare.

Acestea scriindu-le Pavel şi călcând pe urmele învăţătorului, îşi varia cuvântul

după trebuinţa discipolilor; acum deci taie şi arde, iar altă dată cu multă abilitate

aplică medicamentele cuvenite.

Corintenilor bunăoară le zicea: „Dar ce voiţi, cu toiag să vin la voi sau cu duhul

blândeţii şi al iubirii ?“ (I Corint. 4. 21), iar galatenilor „O, galateni fără de

minte" (Gal. 3, 1. 6, 17. 4, 19) şi aceasta nu o dată numai, ci şi a doua oară şi a

treia oară întrebuinţează astfel de mustrare. La finele epistolei iarăşi certându-i le

zicea: „Nimeni să nu-mi facă vreo supărare", pe când în alt loc iarăşi o îndreaptă,

zicând: „Fiii mei, pe care iarăşi cu durere vă nasc" şi multe de acestea.

Cum că epistola e plină de supărare, se pote vedea din prima lectură. Dar trebuie a

spune, ce anume l-a putut întărâta contra discipolilor săi şi aceasta nu e o chestiune

mică sau de dispreţuit, căci în asemeuea caz nici el nu ar fi întrebuinţat o astfel de

mustrare. A se irita pentru lucruri întâmplătoare şi de puţină valoare, poate fi fapta

unor bărbaţi mici de suflet, greoi şi ticăloşi, întocmai cum şi a nu se îngriji de

lucrurile mari e fapta unor molatici şi somnoroşi. Însă Pavel nu este dintr-aceştia.

Aşadar care poate fî păcatul care l-a mişcat pe dânsul, atât de mult? Mare cu

adevărat şi covârşitor era, căci acest păcat îi înstrăina pe toţi de Hristos, după cum

însuşi mai jos zice: „Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veţi tăia împrejur,

Hristos nu vă va folosi la nimic." (Cap.5,2. 4) şi iarăşi: „Cei ce voiţi să vă

îndreptăţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har „„ (Ibidem, vers

4-5). Dar ce este aceasta? E necesar deci a desfăşura faptul mai clar. Oarecare

creştini dintre iudeî, stăpâniţi încă de prejudecăţile iudaismului îmbătaţi totodată şi

de slavă deşartă, voind a-şi apropia demnitatea învăţătorilor, au venit între

Galateni, unde învăţau că trebuie a se circumscrie, a păzi Sâmbetele şi lunile noi şi

a nu îngădui pe Pavel, care combătea aceste obiceiuri. Căci ziceau ei, că sunt

discipolii lui Petru, Iacob şi Ioan, cei întâi Apostoli a lui Hristos şi petrecători cu

el, nu împiedicau aceste obiceiuri.

Şi în adevăr că nu împiedicau, însă aceasta nu o făceau fiindcă o credeau ca

dogmă, ci mai mult ca concesie la slăbiciunile iudeilor care credeau; pe când Pavel

predicând Evanghelia ginţilor (neamurilor), nu avea necesitate de astfel de

concesiuni. Înşelătorii aceia, însă, fără a spune cauzele pentru care ceilalţi

concedau, amăgeau pe cei simpli dintre galateni, zicându-le că nu trebuie a

îngădui pe Pavel, căci acesta de abia era, pe când cei de pe lângă Petru sunt cel

întâi; acesta (Pavel) a fost discipol al Apostolilor, pe când aceia au fost al lui

Hristos; acesta (Pavel) « singur, pe când cei de pe lângă Petru sunt mulţi şi

stâlpii bisericii. Pe lângă aceasta îl defăimau ca ipocrit, zicând că chiar el care

combate circumcizia acum, altă dată se vede făcând uz de ea şi altfel va predică

vouă, altfel predică altora.

Deci când el (Pavel) a văzut o naţiune întreagă în fierbere şi un foc puternic aprins

în biserica Galatenilor şi întreaga clădire ameninţată a cădea, a fost cuprins de o

nemulţimire şi o mânie dreaptă. Aceasta o şi învederează el zicând: „Aş voi să fiu

acum la voi şi să-mi schimb vocea mea“ (Cap. 4, 20).

Sub astfel de nemulţumire deci, el scria această epistolă, justificându-se pentru

toate. De la început deci, el se adresează direct la faptul care-i săpa consideraţia lui,

adică la aceia despre care vorbeau duşmanii lui, că ceilalţi (Petru, Iacob şi Ioan) au

fost discipoli al lui Hristos, iar el (Pavel) a fost discipol al Apostolilor. De aceia şi

începe epistola astfel: „Pavel Apostol, nu de la oameni, nici prin oameni".

Înşelătorii aceia, cum am spus deja, ziceau că el (Pavel) este cel mai de pe urmă

dintre toţi Apostolii şi că de aceştia a fost învăţat. Petru însă, Iacob şi Ioan au fost

chemaţi şi mai întâi şi corifei sunt al Apostolilor; pe lângă aceasta şi credinţa o au

primit de la Hristos şi deci lor mai cu seamă trebuie a crede decât lui Pavel; aceia

nu împiedică circumcizia şi nici de a nu păzi legea.

Acestea deci şi altele ca acestea spunându-le, spre a înjosi pe Pavel pe de o parte,

iar pe de alta spre a înălţa slava celorlalţl, nu doar spre a-i lăuda, ci spre a amăgi pe

galateni, i-a convins de a fi atenţi la prescripţiunile legii fără nici un folos. Cu drept

cuvânt deci începe în aşa mod epistola. Fiindcă ei îi batjocoreau învăţătura lui

zicând că a luat-o de la oamenî, pe când învăţătura lui Petru era de la Hristos, chiar

de la începutul epistolei se ridică contra acestei acuzaţii, zicând că el este „Apostol

nu de la oameni, nici prin oameni“.

L-a botezat cu adevărat Anania, dar nu el l-a scăpat din rătăcire şi nici că el l-a

atras la credinţă, ci însuşi Hristos de sus I-a vorbit cu acea voce, prin care el a

fost atras. Pe Petru şi pe fratele lui, pe Ioan şi pe fratele lui l-a chemat

Mântuitorul, pe când umbla pe lângă marea Galileii, iar pe Pavel l-a ridicat la

ceruri. Şi după cum aceia nu au fost chemaţi de a doua oară, ci imediat

părăsindu-şi mrejele şi celelalte, I-au urmat, tot aşa şi el, de la întâia chemare a

fost ridicat la cea mal mare înălţime şi odată cu botezul şi războiul neîmpăcat

contra iudeilor a început şi a covârşit pe ceilalţi Apostoli. „Am muncit mai mult

decât dânşii" (I Corint. 15,10).

În această epistolă însă nu zice aşa, ci-i place de a se pune pe aceiaşi linie. Ceia ce-

1 preocupă era, nu de a se arăta pe sine mai presus de ceilalţi, ci de a nimici scopul

înşelăciunii. Ceia ce zice mai întâi „nu de la oameni“, era comun tuturor

Apostolilor, căci predica îşi are începutul şi rădăcina de sus; iar când zice: „nici

prin oameni“, aceasta este particular al Apostolilor, căci nu prin oameni I-a

chemat, ci însuşi Mântuitorul prin sine.

Dar de ce nu a amintit el despre chemarea sa şi să zică: „Pavel chemat nu de la

oameni“, ci a amintit de apostolie ? Fiindcă despre aceasta era vorba. Duşmanii

lui ziceau că i s-a încredinţat învăţătură de oameni, de Apostoli şi deci lor trebuia

să urmeze. Dar cum că nu de către oameni i s-a încredinţat învăţătura şi

apostolatul, o declară Luca zicâud: „împlinind în serviciul Domnului şi postind, a

zis spiritul sunt, osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Pavel" (Fapt. 13, 2), de unde se

învederează că autoritatea Fiului şi a Sfântului Duh este una şi aceiaşi. Deci când

zice că era trimis de Duhul Sfânt, se înţelege că de Fiul a fost trimis. Aceasta o

învederează el şi în alte locuri, atribuind-o spiritului luî Dumnezeu. Aşa de pildă

discutând cu presviterii Mielului zice: „Luaţi aminte de voi înşivă şi de turma la

care Spiritul Sfânt v-a pus păstori şi episcopi!" (Fapt. 20, 28), deşi în altă epistolă

zice: „Pe care i-a pus Dumnezeu în biserică, întâi pe Apostoli, al doilea pe

Profeţi, apoi pe Păstori şi Dascăli" (l Corint. 12,28).

Astfel deci el cu indiferenţă întrebuinţează cuvântul şi câteodată acţiunile lui

Dumnezeu se numesc ale Sfântului Duh, iar altă dată acele ale Sfântului Duh le ia

ca ale lui Dumnezeu.

De altfel şi gurile ereticilor le astupă când zice: „Prin Iisus Hristos şi Dumnezeu

Tatăl". Dacă Pavel ar fi menţionat numai de Tatăl prin acea particulă „prin“, poate

că ei ar fi născocit sofisme, zicând că acel „prin“ se potriveşte Tatălui, la care se

raportează acţiunea Fiului; dar acum el menţionând de Fiul şi de Tatăl la un loc şi

întrebuinţând cuvântul în comun, o astfel de supoziţie nu-şi mai are locul de a fi.

Acum el face aceasta nu că cum ar atribui Tatălui tote acţiunile Fiului, ci arată că

acest cuvânt nu introduce nici o deosebire esenţială.

Ce vor zice deci acei ce-şi închipuiesc oarecare împuţinare când la botez se

pronunţă acele cuvinte: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, se

botează, etc.“ ? căci dacă prin faptul că Fiul se pune după Tatăl ar presupune

inferioritatea Fiului, iată aici Apostolul începe cu Fiul şi apoi vine la Tatăl, ce am

putea zice deci? Dar să nu pronunţăm nimic defăimător. Nu trebuie a ne revolta

certându-ne cu dânşii pentru adevăr, ci chiar de s-ar înfuria ei de o mie de ori, este

totuşi necesar ca noi să păzim măsurile evseviei. Şi după cum nu am numi pe Fiul

mai mare decât Tatăl, prin faptul că Pavel menţionează mai întâi pe Hristos, căci

aceasta ar fi cea mai de pe urmă nebunie şi exageraţie de orice impietate; astfel şi

în acel loc unde Fiul e pus după Tatăl, nu trebuie a considera pe Fiul inferior

Tatălui.

„Celui ce l-a înviat din morţi". Dar ce faci, Pavele? Vroind a introduce în

credinţă oameni care iudaizează nu aduci la mijloc nimic din acele argumente

strălucite, ca de pildă când scriai filipenilor zicând, că „În chipul lui Dumnezeu

fiind, nu a socotit a fi ca o răpire întocmai cu Dumnezeu“ (Filip. 2, 6.), ceia ce

după aceasta scriind evreilor strigai că „Este strălucirea slavei şi caracterul

ipostasulul Lui“ (Evr. 1, 3.), ceia ce încă din început fiul tunetului (Ioan) strigă, că

„La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era

cuvântul" (Ioan 1, 1. 5. 19 etc.), ceia ce însuşi Iisus vorbind de multe ori iudeilor

zicea, că aceleaşi lucruri le poate săvârşi ca şi Tatăl şi că are aceeaşi putere; nimic

din acestea nu spui, ci lăsând la a parte tote acestea îţi aminteşti numai de

economia corporală a lui şi aduci la mijloc crucea şi moartea?

Da, răspunde el, căci de ar fi fost vorba de nişte oameni care nu-şi închipuiau

lucruri mari de Hristos, poate că era bine de a le spune acelea; dar acum fiind vorba

de oameni care trebuie a fi pedepsiţi şi care dacă s-ar depărta de lege se vor răscula

contra noastră, de aceia deci amintesc de un fapt, prin care e desfiinţată orice

necesitate de lege, voiesc să zic de binefacerea Crucii şi a Învierii, accesibilă

tuturor. Căci a zice: la început era cuvântul şi că în chipul lui Dumnezeu era şi a se

face egal lui Dumnezeu şi altele de acest fel, arătau desigur Dumnezeirea

cuvântului, însă aceasta nu ar fi contribuit cu nimic în cazul de faţă; pe când

zicând: „Celui ce l-a înviat din morţi“, se aminteşte prin aceste cuvinte capitalul

binefacerilor lui pentru noi, ceia ce nu puţin contribuia în chestiunea ce-1

preocupa.

Căci mulţi dintre oameni obişnuiesc o da atenţie nu cuvintelor care reprezintă

măreţia lui Dumnezeu, ci a celor care arată binefacerea Lui către oameni.

Pentru aceia deci trecând acelea cu vederea, vorbesc despre binefacerea făcută

nouă.

Dar ereticii dau asalt nefolositor când zic: iată că Tatăl înviază din morţi pe Fiul.

După ce dânşii au fost îmbolnăviţi odată, cu voia lor asurzesc, când e vorba de cele

mai înalte dintre dogme; iar când e vorba de cele înjosite, care sunt zise în

Scriptură astfel, fie cu privire la corp, fie pentru respectul către Tatăl, fie pentru

altă oarecare economie, ei acestea le preferă: pe care examinându-le prin ele însăşi,

vom vedea că tocmai pe danşi îi vatămă.

Şi în adevăr că cu plăcere i-aş întreba: din ce cauză vorbesc aşa? Oare voiesc a

arăta pe Fiul slab şi neputincios de a învia un corp şi cu toate acestea credinţa în El,

ba chiar şi umbrele credincioşilor în El făceau de a învia morţii? Apoi cei

credincioşi, deşi erau şi dânşii muritori, dacă numai cu umbra acelor corpuri de lut

sau cu umbra hainelor cu care erau îmbrăcate acele corpuri şi totuşi înviau pe cei

morţi, oare El pe sine însuşi nu a putut să se ridice din morţi? Şi cum oare, nu este

aceasta o nebunie pe faţă şi o sporire de demenţă?

Ce nu l-ai auzit pe Dânsul zicând: „Risipiţi templul acesta şi în trei zile Îl voi

ridica"? (Ioan 2, 19, 10, 18) şi iarăşi: „putere am de a-mi pune sufletul Meu şi

putere am iarăşi de a-1 lua"?

Şi pentru ce se zice că Tatăl l-a înviat din morţi ? Pentru aceia că şi Tatăl face tot

ce şi el (Fiul) face şi mai zice aceasta apoi în respectul Tatălui şi din cauza

slăbiciunii auditorilor.

„Şi toţi fraţii cei împreună cu mine". De ce oare nici într-o epistolă n-a adaos el aceste vorbe - ei sau că-şi pune

numai numele sau sau două şi trei nume de ale discipolilor lui, pe când aicî

pune o mulţime şi nici nu-i menţionează pe nume; din ce cauză face el aceasta?

Duşmanii lui îl defăimau, că el singur predică contra legii mozaice şi că numai el

introduce inovaţiuni în dogme. Voind deci de a răsturna bănuiala lor, a intercalat în

epistolă şi pe fraţi, probând că ceia ce scrie, o face după părerea comună a tuturor.

„Bisericilor Galatiei“.

Nu numai un singur oraş, nici două sau trei, ci în întreaga naţiune a galatenilor se

întinsese acest foc al înşelăciunii.

Priveşte şi de aici indignarea lui, căci el nu zice: iubiţilor sau celor sfinţi, cum

obişnuieşte pe undeva, ci simplu „Bisericilor Galatiei". Aceasta-1 arată pe dânsul

ca având durere mare şi profund mâniat asupra lor, nenumindu-i după numele

lor sau să-i salute cu acea iubire obişnuită lui, ci se adresează tuturor bisericilor

şi nici măcar nu adaugă bisericilor lui Dumnezeu, ci simplu Bisericilor

Galatiei“.

Aşadar chiar din început se grăbeşte de a atinge starea lor revoluţionară, pentru

care pune şi numele bisericii, ruşinându-i şi punându-i pe toţi la un loc. De altfel ei

ca dezbinaţi în multe părţi nici că ar fi putut a fi numiţi cu această denumire, pentru

că numele de biserică este nume, ce înseamnă concordanţă şi conglăsuire.

“Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru

Iisus Hristos.”

Peste tot locul pune de necesitate această formulă, iar mai cu seamă scriind

galatenilor; fiindcă dânşii erau primejduiţi a cădea din har, de aceia se roagă lui

Dumnezeu pentru dânşii de a-i recâştiga iarăşi şi totodată fiindcă ei se războiau

contra lui Dumnezeu, îl roagă de a-l reîntoarce spre pace.

„Dumnezeu-Tatăl" Şi de aici iarăşi se dovedesc ereticii vinovaţi. Căci zic ei că

Ioan de aceia zice în exordul Evangheliei: “Şi Dumnezeu era cuvântul” punând pe

Dumnezeu nearticulat, pe când cuvântul este articulat - pentru că introduce

dumnezeirea Fiului ca mai mică decât a Tatălui şi iarăşi că acolo unde Pavel

vorbeşte de Fiul ca fiind în chipul lui Dumnezeu nu vorbeşte despre Tatăl, pentru

că şi aici numele lui Dumnezeu se găseşte nearticulat.

Dar aici ce vor putea spune, când Pavel zice nu numai de la Dumnezeu, ci „de la

Dumnezeu Tatăl“? Tată numesc aici pe Dumnezeu nu ca să-i colachez, ci

certându-i foarte aspru le amintesc cauza pentru care ei au devenit fii; căci nu prin

lege, ci prin baia renaşterii s-au învrednicit de această cinste. De aceia peste tot

locul şi chiar de la început face a se întrevedea urmele binefacerii lui Dumnezeu şi

numai cât nu zice: voi, robi ai lui, duşmani şi înstrăinaţi de dânsul, cum aşa fără de

veste numiţi tată pe Dumnezeu nu cumva oare v-a acordat legea această înrudire,

de ce dar părăsind pe acel ce v-a adus în această înrudire, alergaţi iarăşi spre

pedagog? Dar nu numai numele de Tată, ci şi numele Fiului este suficient de a

arăta binefacerea, căci Iisus de aceia se va numi: «că el va mântui pe poporul său

de păcatele lor» (Mat. 1, 21). Iar denumirea de Hristos înseamnă ungerea Sfântului

Duh.

Celui ce s-a dat pe sine pentru păcatele noastre" (vers. 4).

Vezi aşadar, că nu a purtat vreun serviciu de sclav sau forţat şi nici că s-a predat de

cineva, ci singur s-a dat pe sine? Aşa că, atunci când tu auzi pe Ioan zicând, că pe

Fiul Său cel unul născut l-a dat Tatăl pentru noi, să nu împuţinezi pentru acea-

sta demnitatea Fiuluî şi nici să-ţi închipuieşti ceva omenesc. Căci deşi se zice că

Tatăl l-a dat, nu se spune aceasta pentru ca tu să înţelegi vreun servici de sclav, ci

ca să afli că aceasta a fost şi părerea Tatălui, ceea ce de astfel şi Pavel a arătat

zicând: „după voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl nostru" nu după ordin, ci după

voinţă. Şi fiindcă una şi aceeaşi este voinţa Tatălui şi a Fiului, apoi ceia ce a voit

Fiul, aceasta şi Tatăl a voit.

„Pentru păcatele noastre“.

În mii şi nenumărate rele am petrecut şi eram vinovaţi de cea mai grea

pedeapsă; legea nu numai că nu ne-a scăpat, ci ne-a şi condamnat, pe de o parte

scoţând mai în evidenţă păcatul, iar pe de altă parte neputând a ne elibera sau a

înceta urgia lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu însă, chiar şi acest imposibil l-a

făcut posibil, dezle- gând păcatele, pe duşmani punându-i în rândul prietenilor şi

dăruindu-ne şi alte mii de bunătăţi.

Apoi zice: „ca să ne scoată dintr-acest secol viclean". Unii eretici se agaţă de

această vorbă, defăimând viaţa prezentă şi pentru aceasta aduc chiar mărturia lui

Pavel. Iată zic eî, că el a numit secolul prezent vicleau.

Dar, spune-mi ce oare este secol?Timp în zile şi ore. Dar ce, intervalul zilelor este

viclean sau poate şi drumul soarelui? Dar aceasta nimeni nu ar zice-o vreodată,

chiar de ar cădea în cea mai de pe urmă rătăcire. Însă, zic ereticii, nu a vorbit de

timp, ci a numit vicleană viaţa prezentă. Şi cu toate aceste, vorbele menţionate nu

spun aşa ceva ; însă voi nu insistaţi asupra cuvintelor, din care de altfel singuri v-

aţi împletit acuzaţiile, ci înşivă vă deschideţi calea erminiei (explicării). Deci ne

veţi permite şi nouă a explica cele zise şi aceasta cu atât mai mult, cu cât

interpretările nostre sunt şi evsevioase şi au raţiunea de a fi. Deci, ce am zice noi:

că nici un rău nu ar deveni vreodată cauza vreunui bine, pe când viaţa prezentă este

motiv de mii de cununi şi de atâtea recompense.

Chiar însuşi Pavel o laudă în mod hiperbolic, când zice: „iar dacă trăiesc în corp,

este fructul lucrului şi ce voi alege, nu scriu“ (Filip. 1, 22). Dar alegerea el şi-o

propune în a trăi aici, pentru care preferă traiul de aici, decât a se descompune şi a

fi cu Hristos. Dacă ar fi vicleană, nu ar fi spus el acestea despre dânsul. Niciodată

nu a întrebuinţat cineva răul spre a ajuge la bine, după cum se scrie, că nu

desfrânarea ne va duce la înţelepciune sau invidia la familiaritate şi prietenie. Şi

chiar Pavel când vorbeşte despre corp că: „legea lui nu se supune, căci nici nu

poate“ (Rom. 8, 7), lasă a înţelege, că răutatea rămânând răutate nu poate să fie

virtute.

Aşadar când auzi zicându-se secol viclean, tu să înţelegi faptele cele viclene,

intenţia cea stricată. Căci doară n-a venit Hristos ca să ne omoare şi să ne scoată

din viaţa prezentă, ci ca lăsându-ne în lume, să ne pregătească de a ne face

vrednici de viaţa cea din ce- ruri. De aceia şi zice el, pe când conversa cu Tatăl:

„Şi aceştia rămân în lume, iar Eu vin la Tine. Nu mă rog ca să-i ridici pe dânşii

din lume, ci ca să-i păzeşti de cel viclean" (Ioan 17, 11. 15), adică de răutate.

Dar dacă nu te mulţumeşti cu acestea zise şi încă stăruiesc a numi vicleană viaţa

prezentă, atunci nu condamna pe cei ce se sinucid. Căci precum nu merită acuzaţii

cel ce se scapă pe sine din vreun rău, ci din contră e vrednic de cununi, tot

asemenea şi cel ce prin o moarte forţată, prin ştreang sau în alt mod, încetând de a

trăi, nu ar fi drept de a fi acuzat, după voi. Dar pe unii ca aceştia şi Dumnezeu îi

pedepseşte mai mult ca pe ucigaşi şi noi cu toţii îi detestăm, cu drept cuvânt căci

dacă a omorî pe alţi este un fapt rău, cu atât mai mult încă a se omorî pe sine.

Dacă, deci, viaţa prezentă este vicleană, ar trebui să încununăm pe cel ce ne

omoară, fiindcă ne scapă de viclenie. Afară de acestea, chiar din cele ce zic ei, se

prind în vorbe. Aşa bunăoară zic, că soarele este Dumnezeu, iar după soare şi pe

lună o numesc Dumnezeu, inchinându-li-se ca unor cauze a multor bunătăţi; însă

acestea le zic bătându-se în capete. Şi în adevăr, dacă trebuinţa acestora cum şi a

tuturor stelelor spre nimic alt nu contribuie, decât numai spre păstrarea vieţii

prezente, pe care eî o numesc vicleană, hrănind corpurile şi luminându-le şi

producând fructe, cum atunci aceşti zei, după părerea voastră, întrebuinţează atâta

osteneală în compunerea şi susţinerea unei vieţi viclene? Însă nici stelele nu sunt

Dumnezei, Doamne păzeşte, ci lucruri făcute de Dumnezeu spre trebuinţa noastră

şi nici lumea nu este vicleană.

Dacă tu însă îmi spui poate de ucigaşi, de desfrânaţi şi de profanatorii mormintelor,

apoi toate acestea nu are a face nimic cu viaţa prezentă, căci aceste păcate nu sunt

rezultatul vieţii corporale, ci rezultatul intenţiilor corupte. Pentru că dacă acestea ar

fi rezultate ale vieţii prezente, nimeni nu ar putea fi liber şi curat, pe motivul că ea

(viaţa) le elironomiseşte în totul.

Acum priveşte la acele însuşiri ale vieţii corporale, de care nimeni nu se poate

dispensa. Şi care sunt acestea ? A mânca, a bea, a dormi, a creşte, a simţi

foamea, setea, a se naşte, a înceta din viaţă şi în fine toate de acest fel. De

acestea nimeni nu scapă, nici păcătosul, nici dreptul, nici împăratul, nici prostul,

ci toţi suntem supuşi acelei necesităţi a naturii. Tot aşa şi a face rele, dacă ar fi

aceasta moştenit de viaţa de la natură, nimeni desigur nu le-ar putea evita, după

cum nu se pot evita nici acelea. Să nu-mi spui însă, că sunt rari cei ce fac fapte

bune, pentru că de necesităţile corporale nu vei găsi niciodată vreunul scăpat.

Astfel că întrucât se va găsi măcar unul făcând faptă bună, întru nimic nu se va

vătăma chestiunea.

Ce spui, nenorocitule şi nemernicule? Este vicleană viaţa prezentă, în care am

cunoscut pe Dumnezeu, în care filozofăm asupra vieţii viitoare, în care am devenit

din oameni îngeri şi dănţuim cu puterile cele de sus? Care altă dovadă vom mai

căuta, spre a ne încredinţa despre părerea voastră cea vicleană şi coruptă? Pentru

ce Pavel a numit corupt secolul prezent? A uzat şi el de obiceiul comun; căci şi

noi obişnuim a zice: astăzi am avut o zi rea, criticând prin aceasta nu timpul, ci

fapta şi împrejurarea. Tot asemenea şi Pavel, criticând intenţiile cele viclene, se

conformă obiceiului; arată totodată însă, că Hristos ne-a mântuit de păcatele

cele dinainte şi ne-a asigurat de viitor. Căci când el zice: „cel ce s-a dat pe sine

pentru păcatele noastre" aceia a arătat; iar când adaugă: „pentru ca să ne

scoată dintr-acest secol viclean", învederează siguranţa pentru viitor. Pe când

legea a fost neputinciosă chiar către una din acestea, harul a fost puternic către

amândouă.

„După voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl nostru".

Fiindcă dânşii (galatenii) credeau că nu ascultă de Dumnezeu, dătătorul legii, dacă

părăsind Vechiul Testament vor intra în Noul Testament şi pentru aceasta se

temeau, vine Pavel şi le îndreptează această bănuială a lor, zicând că aceasta e şi

părerea Tatălui. Şi nici că zice simplu „Tatălui" ci „Tatălui nostru", ceia ce pune

încontinuu, ruşinându-i pe dânşii şi arătându-le că Hristos e acel ce pe Tatăl Său l-a

făcut Tată şi al nostru.

„Căruia se cuvine slava în veci. Amin" (vers. 5).

Şi aceasta e ceva nou în scrierile lui Pavel , căci vorba «amin» nu o găsim nici într-

o epistolă pe la început, ci după multe altele.Aici însă, arătând că cele vorbite erau

suficiente în acuzarea galatenilor şi că cuvântul era desăvârşit, pune pe „amin“

chiar în exord, de vreme ce crimele vădite nici că au nevoie de multă osteneală.

Amintind de Cruce, de Înviere, de răscumpărarea de păcate, de siguranţa de viitor,

de părerea Tatălui, de voinţa Fiului, de har, de pace, de tot darul lui, sfârşeşte

cuvântul cu doxologie. Şi nu numai din această cauză a făcut aceasta, ci şi spre a se

minuna de mărimea harulul celui revărsat în cel mal înalt grad şi spre a înţelege

cine erau eî şi ce a făcut Dumnezeu pentru dânşii, fără veste şi în clipeala ochiului,

ceea ce de altfel neputând a reprezenta cu cuvântul a şi terminat în doxologie,

înălţând lui Dumnezeu nu valoarea ei, ci lauda cuvenită lui pentru lumea întreagă.

Pentru aceia deci imediat după aceasta şi întrebuinţează cuvinte foarte aspre,

întocmai ca şi cum ar fi fost înflăcărat grozav de ideea binefacerilor lui Dumnezeu.

Zicând „Căruia este slavă în veci. Amin” începe cu cele mai aspre mustrări,

scriindu-le: „ Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe

voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie," (vers. 6).

Aşadar, fiindcă prin păzirea legii credeau că vor putea mulţumi pe Tatăl, întocmai

cum credeau şi iudeii când persecutau pe Hristos, tocmai acest fapt îl arată mai

întâi, că adică nu numai pe Hristos ci şi pe Tatăl îl întărâtau ei făcând aceasta. Nu

vă abateţi numai de la Hristos, zice, ci şi de la Tatăl, când faceţi aşa. Căci după

cum Vechiul Testament nu este lucrare numai a Tatălui, ci şi a Fiului, astfel şi

harul nu este numai al Fiului, ci şi al Tatălui şi deci toate sunt comune „Toate ale

Tatălui Meu, ale Mele sunt“. (Ioan 30.15). Deci când zice, că se abat şi de la

Tatăl pune aici două crime deodată, adică, abaterea - cea mai grabnică abatere. Şi

cu toate acestea tocmai contrariul era demn de acuzare, adică dacă după un timp

mai îndelungat s-ar fi abătut. Cel ce cade de la întâiul atac, dă probă de cea mai

mare slăbiciune.

Pentru aceia îi şi acuză zicând: dar ce, nici nu au nevoie de timp înşelătorii voştri,

ci de la întâiul atac, sunt în stare de a vă nimici? Şi care scuză o veţi putea avea,

căci dacă în afaceri amicale astfel de fapte sunt o crimă şi demn de condamnat este

cel ce părăseşte pe unul dintre prietenii săi cei mai principali şi mai folositori,

înţelegi de câtă pedeapsă nu poate fi vinovat cel ce se depărtează de Dumnezeu,

care îl cheamă la dânsul.

Când deci Apostolul zice: „mă mir“, nu o spune aceasta numai ca să-i ruşineze, că

după atâta dar, după iertarea păcatelor şi după acea filantropie hiperbolică au

dezertat spre jugul sclaviei, ci în acelaşi timp arată şi ce fel de idee avea despre

dânşii - mare şi bine formată; căci dacă i-ar fi crezut pe dânşii atât de simpli şi

lesne de amăgit, nici că s-ar fi mai mirat de faptul întâmplat. Dar fiindcă v-am

crezut dintre cei curaţi, zice el şi dintre cei câştigaţi cu multă trudă, de aceia mă

mir; ceia ce de astfel era de ajuns de a-i recâştiga şi a-i readuce la starea dinainte.

Aceasta o învederează şi pe la mijlocul epistolei, când zice: „Atâta aţi suferit în

zadar, dacă cu adevărat în zadar" (Cap. 3, 4).

„Vă abateţi “. Nu a zis „v-aţi abătut", ci „vă abateţi", adică: nu cred încă şi nici că

consider amăgirea voastră ca completă şi sunt convins că ceia ce aţi pierdut, se

poate iarăşi recâştiga. Aceasta o şi zice el mai departe cu mai multă claritate: „Eu

am încredere în voi că nimic alta nu veţi cugeta “ (Cap. 5, 10).

„Cel ce v-a chemat pe voi prin harul lu Hristos". Chemarea este a Tatălui, însă

motivul chemării este Fiul; el este cel ce ne-a împăcat şi ne-a dat darul, căci nu

ne-am salvat din faptele legii.

“Toate ale Mele, ale Tale sunt, zice şi ale Tale ale Mele“ (Ioan 17, 10). Aşadar şi

acestea sunt ale Tatălui şi acelea sunt ale Fiului, comune adică la amândoi. Nu

zice: „vă abateţi de la Evanghelie" ci „de la Dumnezeu, cel ce v-a chemat pe voi",

adică pune aici tocmai aceia ce este mai înfricoşat şi mai suficient de a-i speria.

Căci cei ce voiaţi a-i amăgi pe dânşii, nu o făceaţi fără de veste şi imediat, ci

abătându-i de la fapte cu încetul, fără a se încerca pentru moment a-i abate şi de la

persoane. De altfel aşa e amăgirea diavolului, ca să nu-şi întindă cursele goale; căci

de ar fi zis: «depărtaţi-vă de Hristos,» desigur că s-ar fi păzit de ei ca de nişte

înşelători şi vătămători; acum însă, lăsându-i în credinţa lor, cu viclenie atacă

numele Evangheliei, surpând astfel în libertate, prin cele arătate, întreaga clădire şi

ascunzând ca după nişte cortine, prin numele acestea, pe dărâmătorii de ziduri.

Deci, fiindcă înşelăciunea lor ei o numeau Evanghelie, cu drept cuvânt apostolul se

luptă contra acestui nume, zicând: „La altă Evanghelie, care nu este alta“

(vers. 7) şi bine zice, pentru că nici nu este alta.

Dar după cum pătimesc cei bolnavi, care se vatămă prin mâncări vârtoase şi tari,

aceasta a păţit-o şi Marcion în cazul de faţă. Agăţându-se de vorbele Apostolului,

zice: iată că şi Apostolul a zis că nu este altă Evanghelie şi astfel discipolii lui nici

că primesc pe toţi evanglieliştii, ci numai pe unul, pe care-1 fortecă după cum

voiesc.

Dar ce înseamnă când el zice: „După evanghelia mea şi predica lui Iisus

Hristos?" (Rom. 16,25). Cu adevărat că sunt de zis cele ce spun ei; însă oricât de

ridicole sunt teoriile lor, totuşi este necesar de a le cenzura pentru cei ce se

amăgesc uşor. Ce zicem însă noi? că chiar mii de persoane de ar scrie evanghelii,

însă şcriu aceleaşi fapte, toate la un loc compun o singură evanghelie şi nimic din

mulţimea celor scrise nu ar putea vătăma pe una din ele; precum iarăşi, dacă chiar

unul singur ar fi scriitorul şi totuşi ar spune lucruri contrare, cele scrise nu pot fi un

tot complet. Când noi zicem una evanghelie sau mai multe, aceasta nu stă în

numărul scriitorilor, ci se judecă identitatea sau deosebirea celor zise. De unde

urmează cu certitudine, că şi cele patru evanghelii sunt o singură evanghelie. Când

câte şi patru spun aceleaşi fapte, nu poate fi deosebire între ele din cauza deosebirii

dintre persoane, ci este una şi aceiaşi, pentru concordanţa celor spuse prin ele.

Nici Pavel nu zice acum cu privire la numărul lor, ci asupra deosebirii celor

vorbite. Dacă, însă, alta este evanghelia lui Matei şi alta a luî Luca, în ce priveşte

puterea celor scrise şi exactitatea dogmelor, apoi atunci bine fac că se agaţă de

vorba lui Pavel; dar dacă sunt una şi aceiaşi, contenească vorbind prostii şi

prefăcându-se a nu şti aceasta, ce de altfel poate fi priceput şi de copiii cei mici.

„Sunt unii care vă tulbură şi voiesc să strice evanghelia lui Hristos" adică, pe cât timp veţi fi sănătoşi la minte, pe cât timp veţi vedea lucrurile drept şi

nu încrucişat, închipuindu-vă lucruri ce nu există - nu veţi cunoaşte altă

Evanghelie. Căci după cum un ochi tulburat vede altceva în locul realităţii, tot

astfel şi o minte tulburată în dezordinea raţionamentelor viclene, pătimesce acelaşi

lucru, aceea întocmai ca şi nebunii, care îşi închipuiesc cu totul altceva decât

realitatea. Însă această nebunie e cu mult mai grozavă, căci lucrează vătămare nu în

cele corporale ci în cele spirituale, nu în lumina omului trupesc aduce vătămare, ci

în a celor sufleteşti.

“Şi voiesc să strice evanghelia lui Hristos." Deşi el nu introdusese decât o

singură poruncă sau cel mult două, din lege, adică circumcizia şi ţinerea

Sâmbetelor şi a lunilor noi, totuşi Apostolul îl mustră, probând că dacă se falsifică

ceva cât de mic, se vatămă chiar întregul, căci prin aceasta se strică Evanghelia,

întocmai ca şi cu monedele împărătesei: când cineva taie sau distruge ceva cât de

mic din caracteristica lor, atunci întregile monede sunt considerate de false, tot

asemenea şi acel ce strică chiar cea mai mică parte din credinţa sănătoasă, singur se

vatămă şi chiar din început merge spre mai rău.

Unde sunt acum ceî ce ne judecă pe noi, cum că o ceartă zădarnică ne povăţuieşte

de a ne dezbina de ei? Unde sunt acei ce zic, că nu este aici o deosebire între noi şi

aceia şi că deosebirea nu provine decât din iubirea de întâietate? Audă ce zice

Pavel: că cei ce introduc inovaţiuni cât de mici, strică Evanghelia. Aceştia însă nu

introduc ceva mic, când zic că Fiul lui Dumnezeu este creatură.

Nu ai auzit că şi în Vechiul Testament se scrie, că cel ce adună lemne în ziua

Sâmbetei este pedepsit, deşi nu se calcă decât una din porunci şi încă nu din cele

mari? Nu ai auzit cum Oza, pe când sprijinea chivotul legii, ce urma a cădea, a

murit imediat, pentru că s-a atins de el, fapt ce nu aparţinea serviciului lui? Apoi

dacă călcarea Sâmbetei şi atingerea de chivotul ce cădea la pământ a adus pe

Dumnezeu într-atâta indignare, că nici măcar de cea mai mică iertare nu a

învrednicit pe cutezător, oare cel ce vatămă dogmele cele înfricoşate şi nespuse, se

va bucura de iertare sau justificare? Desigur că nu. Şi auza tuturor relelor este chiar

aceasta, că noi nu ne indignăm pentru faptele cele mici. De aceia s-au introdus cele

mai mari păcate, pentru că nu se dă cuvenita atenţie spre cercetarea celor mai mici.

Căci întocmai ca şi la corp, când cei ce dispreţuiesc ranele lasă a se naşte friguri,

putrezire şi în fine moarte, tot aşa se întâmplă şi cu spiritele, când trecând cu

vederea cele mici, lasă a se introduce cele mai mari păcate.

Cutare, zice, greşesc că postesc, deşi nu este vreun lucru mare sau păcat de

a nu posti;

un altul e sănătos cu credinţa cea dreaptă, însă la un moment, făcând pe

ipocritul, a trădat-o; nici aceasta nu e vreo greşală mare;

un altul mâniat a ameninţat a se depărta de credinţa cea dreaptă, dar nici

acesta nu este vrednic de pedeapsă, căci, zice, a greşit din supărare şi

mânie.

Mii de păcate de asemenea natură ar găsi cineva pe fiecare şi introduse în biserici.

De aceea ne-am făcut de râs înaintea ginţilor şi a evreilor, făcându-se mii de

schisme în biserică. Dacă cei ce s-au încercat a se depărta de aşezămintele

dumnezeieşti sau a mişca din ele ceva cât de mic, ar fi fost pedepsiţi după dreptate,

nu s-ar fi născut molima de faţă şi nu ar fi căzut asupra bisericilor atâta furtună.

Vezi cum Pavel numeşte circumcizia desfiinţare a Evangheliei.

Acum însă sunt mulţi printre noi care postesc aceiaşi zi cu iudeii şi Sâmbetele le ţin

împreună cu dânşii, iar noi răbdăm cu generozitate sau mal bine zis într-un mod

mişelesc. Şi ce zic de iudei, când multe obiceiuri şi de ale ginţilor se păstrează de

către ai noştri; ghiciri şi preghiciri după zborul păsărilor, simboale şi semnele

zilelor, darurile de la naştere şi acele hârtiuţe pline de toată impietatea, pe care la

naşterea copiilor le compun imediat spre răul capului lor, învăţându-i de la început

de a suprima ostenelele şi durerile spre câştigarea virtuţii şi punându-i astfel sub

tirania rătăcită a norocului.

Dar dacă celor circumcişi Hristos cu nimic nu le va folosi, celor ce-şi atrag atâtea

rele, cu ce-i va folosi spre mântuire credinţa lor? Deşi circumcizia a fost dată de

Dumnezeu, totuşi fiindcă prin Evanghelie a fost desfiinţată ca nedevârşită la timp,

toate mijloacele le întrebuinţa Pavel spre a o dezrădăcina.

Dar apoi Pavel punea atâta interes în desfiinţarea obiceiurilor iudaice, ce se păzea

fără vreun folos şi noî să nu dezrădăcinăm obiceiuri de ale ginţilor? Şi care

justificare o vom avea? De aceia astăzi interesele noastre creştineşti le facem cu

vuiet şi tulburare; învăţăceii noştri plini de trufie au răsturnat ordinea şi toate au

devenit pe dos. Cât de puţin de i-ar admonesta cineva, îi necinstesc pe mai marii

lor, fiindcă noi îi educăm rău. Oricât de nesuferiţi ar fi mai marii lor şi chiar de ar

fi încărcaţi de mii de rele, totuşi nici atunci nu-i este permis discipolulul a fi

însubordonat.

Dacă Mântuitorul vorbind de învăţătorii iudeilor zice, că de vreme ce stau pe

scaunul lui Moise, e drept de a fi ascultaţi de învăţacel, deşi aveau fapte viclene, pe

care ordonă de a nu le imita învăţăceii, de ce iertare pot fi vrednici cei ce

necinstesc şi dispreţuiesc pe mai marii bisericii, care vieţuiesc cu blândeţe şi după

harul lui Dumnezeu? Deci dacă nu e permis de a ne judeca unii pe alţii, cu atât mai

mult pe învăţătorii noştri.

„Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie

decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!" (vers 8).

Priveşte înţelepciunea Apostolului. Ca să nu zică cineva, că pentru slavă deşartă îşi

sprijină propriile sale credinţe, se dă anatemei şi pe sine însuşi. Şi fiindcă ei se

refugiau deseori la demnitatea şi autoritatea lui Iacob şi Ioan, de aceia a menţionat

şi pe îngeri. Să nu-mi spui, zice, de Iacob şi de Ioan; chiar unul dintre căpeteniile

îngerilor din cer de ar corupe predica, anatema să fie. El nu zice simplu „din cer",

fiindcă de altfel şi preoţii se numeau îngeri: „Buzele preotului să păzească

cunoştinţa şi gura lui legea să o caute, câci el este îngerul lui Dumnezeu atot-

stâpânitor“ (Malahia 2, 7) şi ca să nu crezi că el vorbeşte acum de aceştia, a

adăugat „din cer“, făcând aluzie la puterile cele de sus. Şi nu zice: dacă vor vesti

ceva contrar sau vor răsturna totul, ci dacă ar evangheliza ceva cât de mic, pe lângă

cele ce am evanghelizat noi, chiar de ar mişca ceva cât de neînsemnat anatema să

fie.

„Cum am zis deja, aşa şi acum iarăşi zic. “ (vers. 9)

Pentru ca să nu crezi că vorbele acestea sunt spuse din mânie sau hiperbolic sau

fără chibzuire, le spune iarăşi de a doua oră. Cel ce vorbeşte ceva de la mânie, iute

şi retractează; dar cel ce de a doua oară spune acelaşi lucru, probează că judecând

serios a spus aşa; că a aprobat mai înainte în mintea sa şi astfel a pronunţat vorba.

Când Avraam a fost rugat de bogatul din Evanghelie ca să trimită pe Lazăr, a

răspuns: „Ai pe Moise şi pe Profeţi; dacă nu ascultă de aceia, nici de morţii

înviaţi nu vor asculta" (Luca 16. 29. 31). Aici Hristos introduce pe Avraam

vorbind, arătându-ne că Sfintele Scripturi trebuie a fi mai demne de credinţă, decât

chiar morţii înviaţi.

Dar Pavel ce zice? Şi când eu vorbesc de Pavel, iarăşi de Hristos spun, pentru că

el a fost care i-a mişcat sufletul: „chiar înger din cer pogorându-se" adaugă şi cu

drept cuvânt. Căci îngerii oricât de mari ar fi, nu sunt decât servitori şi supuşi, pe

când toate Sfintele Scripturi au fost trimise nu de servitori, ci de însuşi Stăpânul

atoate. Pentru aceia zice: „Dacă vă va predica cineva, pe lângă ceia ce v-am

predicat". El nu zice: cutare sau cutare, pentru că de ce ar fi trebuit să menţioneze

nume proprii, el care face uz de aşa hiperbolă, că pune la un loc pe toţi şi pe cel de

sus şi pe cel de jos? Prin faptul că dă anatemei pe evanghelişti şi îngeri, el

circumscrie orice demnitate, iar prin faptul că se dă singur anatemei, el circumscrie

orice familiaritate şi legitimitate. Să nu-mi spui, zice, «că vorbesc acestea a-

postolii şi tovarăşii tăi» căci nici pe mine nu mă cruţ predicând astfel de idei.

Toate acestea le face el nu că cum ar denunţa pe Apostoli ca pe uni ce calcă

predica Evangheliei, nu, Doamne păzeşte, căci tot el spune: „Ori eu, ori aceia, aşa

predicăm" (I Corint. 15, 11), ci voind a arăta, că, când e vorba de adevăr, nu

îngăduie a i se spune de demnitatea persoanelor.

„Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau

caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al

lui Hristos.", (vers. 10).

De v-aş amăgi pe voi, zice el, spunându-vă acestea, nu cumva oare aş putea să

mistific pe Dumnezeu, care ştie şi cele ascunse ale cugetului şi în care îmi pun

toată silinţa de a-I plăcea? Ai văzut înţelepciune apostolică, ai văzut înălţime

evanghelică? Acestea le scrie şi Corintenilor zicând: „Nu ca să ne justificăm, ci ca

să vă dăm înlesnire de laudă*' (II Corint. 5 12) şi în alt loc iarăşi: „Mie prea

puţin îmi este a fi judecat de voi sau de judecata omenească” (I Corint. 4, 3).

Fiindcă el ca învăţător se vede forţat a se justifica înaintea discipolilor, o suferă

aceasta, pe de o parte, iar pe de alta se mâhneşte, nu doar din disperare, să nu fie

una ca asta, ci pentru uşurinţa judecăţii celor amăgiţi şi pentru că nu era crezut

de dânşii.

Pentru care şi zice acestea, ca şi cum ar spune: nu cumva oare vorba-mî este către

voi, nu cumva oamenii au a mă judeca? Cuvântul meu este către Dumnezeu şi

pentru responsabilităţile cele de acolo fac totul; nu am ajuns la atâta ticăloşie a

falsifica dogmele, pe când urmează a ne justifica înaintea Stăpânului a toate pentru

toate cele ce predicăm.

Astfel că în acelaşi timp justificându-se şi tot în acelaşi timp şi ridicându-se contra

lor, a scris acestea. Nu se cuvine învăţăceilor de a judeca pe dascălii lor; dar fiindcă

s-a răsturnat ordinea lucrurilor, zice şi staţi ca judecători ai meî, aflaţi că multă

vorbă către voi în justificarea mea nu voi face; totul noi facem pentru Dumnezeu şi

Lui ne vom justifica asupra acestor dogme. Cel ce voieşte a câştiga favorea

oamenilor, face multe fapte bănuite şi perverse, face uz de înşelăciune şi

minciună ca să câştige favoarea şi să-şi atragă buna voinţă a auditorilor; pe

când cel ce caută favoarea lui Dumnezeu şi se sileşte a-I plăcea, are nevoie de o

judecată simplă şi curată, pentru că Dumnezeu nu poate fi înşelat.

De unde deci reiese în mod cert, că şi noi, zice, nu din cauză că iubim întâietatea,

vă scriem acestea, cu dorinţa de a avea slavă din partea voastră sau de a avea

discipoli, căci nu ne-am ocupat de a plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu. Dacă aş fi

voit a plăcea oamenilor, aş fi fost încă printre iudei, aş fi persecutat încă biserica

lui Dumnezeu. Cel ce dispreţuieşte naţiunea întreagă, pe familiari, amici şi rude şi

se lipseşte de atâta slavă, schimbându-le toate pentru persecuţie, duşmănii,

războaie şi atacuri zilnice, este învederat că şi acestea pe care le zice acum, nu le

zice cu dorinţa de a avea slava oamenilor. Aceasta o a spus el, fiindcă urma a

povesti viaţa lui de mai înainte, cum şi transformarea fără de veste şi a arăta cu

probe evidente că cu adevărat el s-a schimbat, pentru ca să nu creadă, că face

aceasta justificându-se lor. De aceia a şi zis mai înainte: „Oare acum caut favoarea

oamenîlor?" Cunoştea el foarte bine când poate fi timpul oportun pentru corectarea

discipolilor şi prin urmare ştia când trebuie a vorbi ceva înalt şi mare. Deşi ar fi

putut ca să aducă din altă parte dovezi spre a proba, că el predică cu dreptate,

dovezi din semne, zic din minuni, din pericolele prin care trecea, din închisori, din

atacurile zilnice, din foame, din sete, din golătate şi din altele de acestea, dar

fiindcă cuvântul lui nu era acum către apostolii cei mincinoşi, ci către adevăraţii

Apostoli, care erau compărtaşi la toate acelea, voiesc să zic la primejdii, de aceia

din altă parte începe vorba.

Când se adresează apostolilor celor mincinoşi, el pune pe faţă comparaţia, aduce la

mijloc răbdarea lui în primejdii şi în fine zice: „Servitor al lui Hristos sunt (ca un

nebun vorbesc) mai mult eu; în osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, în

închisori mai mult, în morţi de multe ori” (II Corint. 11,28) acum însă el vorbeşte

de traiul lui de mai înainte şi zice:

“Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine

nu este după om; Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-

am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos." (Vers. 11, 12).

Priveşte cum aceasta o susţine cu toată puterea, că adică a fost discipol al lui

Hristos, neintervenind vreun om, ci El prin Sine însuşi învrednicindu-L a-I

descoperi întreaga cunoştinţă. Şi care dovadă a-i putea da necredincioşilor, că

Dumnezeu ţi-a descoperit prin sine Însuşi şi nu prin intermediul cuiva, acele

mistere negrăite? Viaţa mea de mai înainte, zice căci nu m-aş fi schimbat fără

veste, dacă nu ar fi fost Dumnezeu care să-mi descopere.

Cel ce se învaţă de oameni, când sunt violenţi şi înfocaţi în chestiunile contrare, au

nevoie de timp şi de multă artă, spre a se convinge; dar acesta schimbat fără de

veste şi tocmai pe când furia lui atinsese punctul culminant, învederat că s-a

învrednicit unei vedenii şi învăţături dumnezeieşti, pentru ca astfel fără de veste să

se întoarcă la mintea sănătoasă. Pentru aceia se vede forţat de a povesti despre

viaţa sa de mai înainte, iar de mărturi invocă faptele petrecute.

«Cum că m-a învrednicit Unul născut, Fiul lui Dumnezeu a mă chema prin sine

însuşi din cer, voi nu ştiţi şi cum să ştiţi, dacă n-aţi fost faţă, dar cum că am fost un

persecutor aprig, aceasta o ştiţi? Vestea despre asprimea mea s-a propagat până la

voi deşi distanţa dintre Palestina şi Galatia este mare; aşa că desigur nu s-ar fi

împrăştiat într-atâta vestea, dacă nu era din parte-mi un exces de nesuferit la toţi».

De aceia şi zice:

“Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că

prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam."

(Vers 13).

Vedeţi cum vorbeşte de fiecare fapt şi-l pune încă cu intensitate şi nu se

ruşinează? Nu persecuta biserica aşa cum s-ar întâmpla, ci în cel mai înalt grad

„peste măsură” şi nu numai persecuta, ci o şi pustia, adică se încerca să o ştear-

gă de pe faţa pământului, să o nimicească, să o dărâme, să facă a dispărea, căci

aceasta e treaba pustiitorului.

“Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de

vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele

părinteşti.”(Vers. 14).

Şi pentru ca să nu crezi că faptul provenea din firea lui cea aprinsă, arată că totul

făcea mişcat de zel, deşi nu după o exactă cunoştinţă şi nu persecuta spre aş

razbună vreo duşmănie oarecare sau pentru slavă deşartă, ci „ fiind mult râvnitor al

datinilor mele părinteşti. “.

Ceia ce el spune, aşa şi este; «căci dacă cele ce făceam contra bisericii, zice, nu le

făceam pentru om, ci pentru zel dumnezeiesc, greşit desigur, însă zel înfocat, cum

deci acum, alergând pentru biserică şi cunoscând cu exactitate adevărul, aş face

aceasta pentru slavă deşartă? Dacă chiar pe când greşeam şi totuşi nu mă stăpânea

o astfel de patimă, ci numai zelul dumnezeiesc mă aducea la aceasta, cu atât mai

mult acum, când am cunoscut adevărul, ar fi drept de a fi scutit de orice bănuială

de felul acesta. Odată cu trecerea mea în credinţă şi dogmele bisericii, am depărtat

orice prejudiciu iudaic, arătând un mai mare zel de astă dată. Ceia ce probează că

cu adevărat eu am trecut la credinţa creştină, fiind stăpânit de zel dumnezeiesc».

Pentru că dacă n-ar fi fost aceasta, ce altă ar fi putut, spune-mi, ca să contribue la o

astfel de transformare şi să-l decidă de a schimba cinstea cu insultă, liniştea cu

primejdiile şi odihna cu zbuciumarea? Nimic absolut, decât numai amorul

înflăcărat pentru adevăr.

„Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei

mele şi m-a chemat prin harul Său, Să descopere pe Fiul Său întru

mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit

sfat de la trup şi de la sânge," (Vers 15, 16).

Priveşte ce voieşte el a arăta aici: adică că şi timpul în care el a părăsit credinţa

iudaică a fost hotărât de Dumnezeu şi că după o oarecare iconomie dumnezeiască

el a făcut aceasta. Căci dacă încă din pântecele maicei sale a fost ales a fi Apostol

şi a fi chemat la acest serviciu şi dacă a fost chemat atunci, iar el a ascultat

imediat, e cert că Dumnezeu, pentru o cauză oarecare neştiută şi necuprinsă de

mintea omenească, a amânat până atunci chemarea. Şi care ar putea fi oare

acea cauză? Poate că aşteptaţi cu nerăbdare de a auzi începutul istoriei şi de ce nu

a fost chemat odată cu ceî doisprezece; decât ca să nu mă depărtez de ceea ce e mai

urgent, lungind prea mult vorba, rog dragostea voastră de a nu aştepta ca să aflaţi

totul de la mine, ci a cerceta şi prin voi înşivă şi pe Dumnezeu al ruga ca să vă

descopere.

Şi nouă ne-a zis cineva, pe când vorbeam către voi despre transformarea lui, că din

ce cauză oare din Saul, cum se chema, l-a numit Pavel? Dar dacă poate a-ţi uitat,

apoi citind în acea carte veţi şti toate.

De acum noi vom continua în şirul cuvântului şi avem de gând să arătăm, cum

iarăşi nimic omenesc nu a fost din cele petrecute cu dânsul, ci toate au fost de la

Dumnezeu, care cu multă pronie a iconomisit toate cele atingătoare de dânsul. „Şi

m-a chemat prin harul Său". Dumnezeu, însă, zice că pentru virtutea lui l-a chemat:

„Vas al alegerii îmi este mie" (Fapt.9 15.), iar către Anania zicea: „Ca să poarte

numele Meu înaintea ginţilor şi a împăraţilor .“ adică, că este destoinic de a servi

şi a face lucruri mari.

Aceasta se pune ca cauză a chemării lui. El, însă peste tot locul zice, că totul

datoreşte haruluî şi filantropiei Lui celei negrăite, cum bunăoară în următorul loc

unde zice: „Dar am fost miluit,"nu că doar am fost destoinic sau apt, ci „ca să

arate în mine toată îndelunga răbdare, ca exemplu celor ce vor crede într-însul,

spre viaţa veşnică" (I Timotei 1, 16). Ai văzut umilinţă hiperbolică? Pentru aceia,

zice, eu am fost miluit, pentru ca nimeni să nu se deznădăjduiască, căci eu cel mai

rău dintre toţi oamenii şi încă m-am învrednicit de filantropia lui. Aceasta o şi

declară când zice: „ca în mine să arate toată îndelunga răbdare ca exemplu celor

ce vor crede într-însul."

„Ca să descopere pe Fiul Său în mine." Undeva, însă, Hristos zice:

„Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, fără numai Tatăl şi nimeni nu cunoaşte pe Tatăl

fără numai Fiul şi căruia va voi Fiul să-I descopere" (Luca 10, 22). Ai văzut că

şi Tatăl descoperă pe Fiul şi Fiul descoperă pe Tatăl ? Tot astfel şi cu slava: şi Fiul

slăveşte pe Tatăl şi Tatăl slăveşte pe Fiul: „Slăveşte-mă pe Mine, precum şi eu Te-

am slăvit pe Tine" (Ioan 17, 1. 4.).

„Ca să descopere pe Fiul Său în mine." Dar de ce oare nu a zis: să

descopere pe Fiul Său mie, ci „în mine“? Pentru ca să arate, că nu numai prin

cuvinte a auzit cele ale credinţei, ci că s-a şi umplut de Duhul Sfânt; descoperirea i-

a luminat spiritul, iar pe Hristos îl avea în el vorbind.

„Pentru a-L predica pe El printre ginţi." Nu numai faptul că a crezut, ci şi

acela că a fost desemnat de Apostol al ginţilor, a provenit de la Dumnezeu. Astfel

mi s-a descoperit, zice, pentru ca nu numai să-L văd, ci şi altora să-L arăt. El nu

zice, altora, în mod simplu, ci „ca să-L predic pe el printre ginţi" De aici deja el

începe exordul apologiei lui, în faţa discipolilor. Nu era necesar de a predica şi

iudeilor şi ginţilor în acelaşi fel.

„Nu m-am lipit de carne şi sânge." Aici face aluzie la Apostoli, numindu-i

după natura lucrurilor. Dar dacă poate se zice şi despre toţi oamenii, nici noi nu

contrariem.

„Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine.“

(Vers. 17).

Aceste cuvinte dacă le-ar examina cineva, aşa la suprafaţă, s-ar părea că sunt pline

de o mare emfază şi depărtate cu totul de înţelepciunea apostolică. A vota cineva

pentru sine însuşi şi a nu lua nici un companion la părerea lui, pare a fi lipsă de

minte. „Am văzut zice om ce se crede pe sine de înţelept, însă mai multă speranţă

are decât el cel nebun,“ (Proverbe 26, 12) şi altundeva: „Vai de cei înţelepţi în

ochii lor şi învăţaţi în părerea lor.“ (Isaia 5, 21) şi iarăşi: „Nu vă faceţi înţelepţi

înaintea voastră.“ Deci nu cineva, care a auzit atâtea de la alţii şi pe care însuşi le-

a recomandat altora, ar fi putut să cadă în asemenea greşeală; aceasta nu numai

Pavel, dar nici cel mai de pe urmă om nu ar fi putut-o face.

Dar, după cum am spus, această zicere luată şi examinată aşa pe deasupra, ar putea

cineva dintre auditori să se revolteze, cu drept cuvânt; dacă însă vom adăuga şi

cauza pentru care el a pronunţat-o, desigur că toţi vor aplauda şi admira pe

Apostol. Aceasta o vom face deci acum. Nu trebuie a examina cuvintele numai la

suprafaţă, fiindcă atunci vor rezulta multe inconveniente; dar nici de a le tortura nu

e bine, ci lucrul cel mai prudent este de a fi cu atenţie la cugetul scriitorului. Chiar

în conversaţiile noastre dacă nu vom avea în vedere această normă şi de nu vom

examina intenţia vorbitorului, vom suferi multe nemulţumiri şi toate se vor

răsturna. Şi de ce să vorbim de cuvinte, când chiar în fapte dacă nu păzeşte cineva

această regulă, toate se vor întoarce pe dos ? Aşa bunăoară doctorul taie şi desparte

unul din oase, dar aceasta o fac de multe ori şi tâlharii. Apoi câtă prostie nu ar fi,

dacă nu am putea distinge tălharul de doctor? Şi iarăşi: ucigaşii şi martorii

pătimesc aceleaşi dureri, fiind schingiuiţi în timpul cât se cercetează crima; dar este

mare distanţa între unii şi alţii.

Dacă, deci, nu vom păzi această regulă, nu vom putea pricepe asemenea lucruri şi

vom considera pe Ilie, pe Samuil şi Fenees de ucigaşi, iar pe Avraam de omorâtor

de copil, dacă zic, vom examina lucrurile la suprafaţă şi nu vom avea în vedere şi

scopul făptuitorilor.

Aşadar să examinăm şi intenţia lui Pavel, cu care a scris acestea; să vedem deci

scopul lui şi care era în general intenţia lui faţă de Apostoli şi atunci vom

pricepe cu ce anume plan le vorbea el acestea? Nu a zis el aceste vorbe spre a

dispreţui pe Apostoli sau spre a se înălţa pe dânsul. Nici acum nu a avut asemenea

gând şi nici mai înainte. Şi cum o putea face aceasta, când şi pe dânsul s-a dat

anatemei? Nu, el peste tot locul în Evanghelie păzeşte statornicia. Fiindcă cei ce

pustiau biserica ziceau, că trebuie a urma Apostolilor care nu împiedica acestea, iar

nu lui Pavel, care împiedică, din care cauză se şi introducea câte puţin rătăcirea

iudaică, se vede nevoit a rezista cu bărbăţie contra lor, nu doar că voia a vorbi ceva

de rău contra Apostolilor, ci a înăduşi absurditatea celor ce cu nedreptate se înălţau

pe ei singuri. De aceia zice „Nu m-am lipit de carne şi sânge". Era, cu adevărat, cea

mai de pe urmă absurditate de a pune sub dependenţa oamenilor pe cel învăţat de

însuşi Dumnezeu. Cel ce învaţă de la oameni, cu drept cuvânt îşi ia de tovarăşi tot

oamenii, dar acel ce s-a învrednicit de acea voce fericită şi a fost învăţat toate de

către Cel ce are tezaurul înţelepciune, pentru ce s-ar fi pus sub dependenţa

oamenilor ? Unul ca acesta e demn ca el să înveţe pe oameni, iar nu el să înveţe de

la oameni. Deci nu a zis el acestea din uşurinţă, ci ca să arate demnitatea predicii

lui.

„Nici nu m-am suit zice, la Ierusalim către Apostolii cei mai înainte

de mine“. O zice aceasta fiindcă, spuneau duşmanii lui, că Apostolii au fost

chemaţi mai înainte decât dânsul la apostolat: dar dacă trebuia a comunica cu

dânşii, negreşit că cel ce i-a descoperit lui predica i-ar fi ordonat a face şi aceasta.

Dar ce? Nu s-a suit el oare la Ierusalim? Ba da, s-a suit şi încă nu în zadar, ci şi

folosindu-se cu ceva de la dânşii. Când anume? Atunci când în oraşul Antiohia,

care mai înainte arătase mult zel, s-a fost făcut o întrunire de credincioşi tocmai

asupra cazului de faţă şi se disputau dacă trebuie a fi circumcizi credincioşii dintre

ginţi sau ca să nu fie siliţi de a se circumcide; atunci s-a suit Pavel împreună cu

Sila.

Dar acum cum zice el „nu m-am suit, nici nu m-am lipit“ ? Mai întâi pentru aceia

că el nu s-a suit din propria sa voinţă, ci a fost trimis de alţii şi al doilea că nu s-a

dus ca să înveţe ceva de la dânşii, ci ca să-i convingă. El a avut de la început

această părere, pe care şi Apostolii o au aprobat după aceasta: aceea adică că nu

trebuie a se circumcide. Dar fiindcă antiohienilor nu li se părea a fi demn de credul,

şi dau atenţie mai mult celor din Ierusalim, s-a suit, nu că doar avea nevoie de a

cunoaşte ceva mai mult, ci ca să convingă pe cei ce contraziceau şi ziceau că şi cei

din Ierusalim sunt de aceiaşi părere. Astfel deci, din început el toate le cunoştea şi

nu avea nevoie de dascăl şi ceia ce după multă disputare trebuiau aprobau

Apostolii, el mai înainte încă de acea dispută le avea deja în el nestrămutat.

Chiar şi Luca exprimând această părere zice, că timp îndelungat a vorbit cu dânşii

(antiohienii) mai înainte de a se duce la Ierusalim. Dar fiindcă şi părerea fraţilor era

de a afla şi pe acelor din Ierusalim, s-a suit pentru dânşii, iar nu pentru vreun in-

teres al lui. Deci dacă acum el zice: „nu m-am suit" este ca cum ar fi zis, că nu s-a

suit la începutul predicii lui şi nici când s-a suit n-a făcut-o aceasta spre a învăţa

ceva de la Apostoli. Ambele acestea le şi înseamnă el când zice: “nu m-am lipit

îndată de carne şi sânge" şi vezi că nu zice simplu „nu m-am lipit" ci zice „îndată"

Dar dacă după aceasta s-a suit, nu a făcut-o spre a lua ceva de acolo.

„Ci m-am dus în Arabia".

Priveşte suflet înfierbântat! El voia să cucerească de la început tocmai acele locuri

necultivate până atunci şi în starea cea mai sălbatică. Dacă ar fi aşteptat pe lângă

Apostoli de la care nu avea nimic de aflat, predica s-ar fi împiedicat şi atunci ar fi

trebuit ca Apostolii să împrăştie cuvântul credinţei peste tot locul. De aceia

fericitul acesta, fiind cu sufletul înfierbântat, imediat s-a apucat de învăţătura

barbarilor şi a sălbaticilor, alegându-şi singur o viaţă agitată şi plină de dureri.

Şi priveşte încă şi umilinţa lui, căci după ce zice: „M-am dus în Arabia”

adaugă imediat: „Şi iarăşi m-am întors în Damasc." El nu spune de faptele

lui de acolo, nici pe cine şi câţi a catehizat, deşi se ştie că îndată ce s-a botezat a

arătat atâta zel, că într-atâta a confundat pe iudei şi i-a adus la aşa iritare, încât şi

iudeii şi elinii îi întinsese curse spre a-1 omorî, ceia ce nu s-ar fi petrecut dacă el nu

ar fi sporit numărul credincioşilor. Fiindcă contrarii lui erau biruiţi cu învăţătura,

de aceia alergau la omor şi tocmai faptul acesta era un semn clar de biruinţa lui

Pavel.

Însă Hristos nu l-a lăsat să moară, ci l-a păstrat în interesul cel mare al predicii. Şi

cu toate acestea el nimic nu spune de asemenea fapte, aşa că ceia ce spune, nu le

vorbeşte din ambiţie, nici spre a fi crezut ca cel mai mare dintre Apostoli şi nici ca

cum ar fi fost mâhnit pentru că îl despreţuiau, ci numai că se temea ca nu cumva să

provină de aici vreo vătămare predicii. Se numea deseori pe sine lepădătură şi cel

întâi dintre păcătoşi, cel de pe urmă dintre Apostoli şi nevrednic de asemenea

numire şi acestea toate cine le zicea? El care a muncit mai mult decât toţi, ceia

ce denotă marea luî umilinţă. Cel ce nu cunoaşte nici un bun în sine, însă

vorbeşte cu umilinţă despre sine, se poate numi înţelept, nici într-un caz însă

umilit; pe când cel ce vorbeşte astfel, după atâtea cununi, acela este cu adevărat

care ştie a se modera.

„Şi iarăşi m-am întors, zice, în Damasc" deşi câte nu erau acolo plănuite

asupra lui? Câci despre acest oraş zice el, că guvernatorul regelui Areta îl pândea

voind a prinde pe acest fericit Apostol, ceia ce era cea mai mare probă de goana

întreprinsă contra iudeilor. Dar nimic de acestea nu spune aici şi nici acolo nu ar fi

fost menţionate, dacă nu ar fi văzut timpul oportun de a fi trecute în interesul

istoriei, ci ar fi tăcut, ca şi aici, unde zice simplu, că s-a dus şi s-a întors, fără a

menţiona de cele petrecute acolo.

„Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am

rămas la el cincisprezece zile.“ (Vers. 18).

Ce ar fi putut a fi mai umilit decât acest suflet nobil? Când după atâtea succese,

fără să aibă nevoie de Petru sau să aibă nevoie al asculta asupra predicii, căci era în

aceiaşi condiţie ca şi dânsul... dar nimic mai mult nu voind a mai zice - şi cu toate

acestea se suie la el, ca către cel mai mare şi mai bătrân? Vezi cum dă el respectul

cuvenit şi nu numai că nu se credea de cel mai mare, ci nici chiar ca egal al lor?

Aceasta se învederează din călătoria de faţă. Întocmai după cum mulţi dintre fraţii

noştri se duc spre a vedea pe bărbaţii sfinţi, cu astfel de sentiment s-a dus şi Pavel

la Petru şi încă poate cu mai multă umilinţă. Unii călătoresc spre a se folosi, pe

când fericitul Pavel neavând necesar de a învăţa ceva de la el sau a primi vreo

îndreptare în predică, s-a dus numai cu scopul de a-1 vedea şi a-1 onora cu

prezenţa.

„Ca să cercetez pe Petru”. El nu zice, să văd pe Petru, ci „să-l cercetez după cum

fac, cei ce se duc prin oraşe mari şi frumoase, spre a cerceta de vreun prieten sau

cunoscut. Astfel se credea el demn de multă cinste, numai chiar de ar vedea pe

Petru.

Aceasta se învederează şi din Faptele Apostolilor, unde se spune, că după ce a

venit la Ierusalim, deja întorcând la credinţă pe mulţi dintre ginţi şi făcând atâtea,

pe care nici unul din ceilalţi nu a făcut, în Panfilia, Licaonia şi în naţiunea cilienilor

unde a corectat pe toţi din acea parte şi i-a întors la Hristos, - mai întâi a intrat la

Iacob cu multă umilinţă, ca către un mai mare şi mai de respectat. Apoi fiind sfătuit

ascultă, deşi era contra celor din cazul de faţă.

„Vezi, frate, îi zice Iacob, câte miriade de iudei sunt, care au crezut?... deci

curăţeşte-te şi cheltuieşte pentru ei, spre a-ţi rade capul etc.“- şi şi-a ras părul

capului şi a săvârşit toate cele prescrise de lege. Unde nu se vătăma Evanghelia,

el era cel mal umilit dintre toţi; unde vedea însă nedreptăţiţi din cauza umilinţei,

el, apoi atunci el nu mai făcea uz de asemenea calitate, căci atunci nu mai

însemna a se umili, ci a vătăma şi corupe pe discipoli.

„Şi am rămas pe lângă el cincisprezece zile". A se sui la Ierusalim numai

în scopul de a vedea pe Petru, înseamnă multul respect ce i-1 da, iar a şi sta pe

lângă dânsul timp de atâtea zile, e semn de prietenie şi dragoste mare.

„Pe alt Apostol n-am văzut, fără numai pe Iacob, fratele Domnului".

(Vers. 19).

Priveşte prietenia cea mare, ce o avea către Petru, de vreme ce anume pentru

dânsul s-a dus la Ierusalim şi pe lângă dânsul a stat. Acestea le zic necontenit şi

pretind a le ţinea în minte, pentru ca astfel când veţi auzi că se vorbeşte ceva, ce se

pare a fi contra lui Petru, nimeni să nu bănuiască pe Apostol. Pentru aceasta însuşi

el, corectând pare că mai dinainte nişte asemenea bănuieli, zice cele de mai sus, ca

astfel când se zice, că el s-a împotrivit lui Petru, să nu crezi că vorbele lui sunt

rezultatul vreunei certe sau duşmănii; căci respectă pe bărbat şi-l iubeşte mai mult

ca pe ceilalţi şi pentru nimeni dar nu s-a suit, decât numai pentru Petru.

„Pe alt Apostol n-am văzut, zice, fără numai pe Iacob". L-am văzut, zice, dar

nu am fost învăţat de dânsul. Priveşte cu câtă cinste îl numeşte şi pe acesta, căci nu

zice simplu, Iacob, ci adaugă şi caracteristica respectabilă a lui, astfel că şi cu

aceasta el este dispensat de orice bănuială de invidie. Căci dacă ar fi voit a-1

menţiona după numele cu care era cunoscut, ar fi putut să o facă aceasta din

cealaltă particularitate şi să zică: al lui Cleopa, după cum zice şi Evanghelistul;

însă nu a zis aceasta, fiindcă credea că semnele caracteristice ale Apostolilor sunt

aceleaşi şi că entuziasmându-se pe sine însuşi şi acela se va mândri. De aceia nu l-a

numit astfel, cum am zis, ci „fratele Domnului", deşi nu era frate după trup al

Domnului, ci numai se credea aşa şi cu toate acestea el n-a ezitat de a pune

demnitatea bărbatulul.

De altfel se şi probează din multe locuri din Sfânta Scriptură cum el se găsea faţă

de Apostoli şi cum i se cuvenea de a fi.

„Dar cele ce vă scriu, iată (spun) înaintea lui Dumnezeu, că nu vă

mint.“ (Vers, 20).

Ai văzut umilinţa acestui suflet, cum străluceşte deopotrivă în toate? Întocmai ca şi

înaintea tribunalului când el se luptă ca să scape de responsabilităţi, astfel a căutat

şi în cazul de faţă de a se justifica.

„După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei.“ adică după ce

a văzut pe Petru. De aici începe iarăşi a se atinge de chestiunea ce-l preocupa,

adică că n-a fost în acel timp prin Iudeea, că el a fost trimis către ginţi şi că nu s-a

încercat a clădi pe temelii străine. Pentru care zice, că nici măcar întâmplător nu l-

a văzut; iar aceasta se învederează din cele următoare :

„Şi după faţă eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din

Iudeea. Ci numai auziseră că cel ce ne prigonea pe noi, odinioară,

acum binevesteşte credinţa pe care altădată o nimicea". (Vers. 22.

23).

Ce ar fi putut a fi mai cumpătat ca acest suflet? Când discuta cele ce tocmai îl

acuzaţi, ca de exemplu, cum persecuta biserica şi o pustia, el tocmai aceste le trece

într-un mod exagerat şi el dezveleşte viaţa lui de mai înainte, iar acele ce trebuiau

a-l arăta în toată strălucirea lui, le trece cu vederea.

Putând, dacă voia, ca să spună toate succesele lui de prin acele locuri, nimic din

toate acestea nu zice, ci cu un cuvânt numai, pare că trecând un noian nemărginit,

zice: „Am venit în părţile Siriei şi ale Ciliciei" şi că „auzise că cel ce ne persecuta

altădată, acum predica credinţa pe care atunci o combătea" şi alt nimic n-a mai

adăugat.

Dar ce voieşte el să spună când zice: „eram necunoscut bisericilor Iudeei"? Pentru ca să afli, că atât era de departe de a le predica lor circumciderea, încât nici

măcar faţa lui nu era cunoscută lor.

„Şi slăveau pe Dumnezeu în mine." (vers. 24).

Judecă şi în acest loc regula lui de umilinţă, cum o păzeşte cu exactitate; căci nu

zice: că mă admirau, mă lăudau sau se minunau, ci totul atribuie harulul lui

Dumnezeu „ slăveau pe Dumnezeu în mine “.

„Apoi, după paisprezece ani, m-am suit iarăşi la Ierusalim cu

Barnaba, luând cu mine şi pe Tit."

Cauza întâiei suiri zice că a fost Petru şi cum că s-a suit spre al cerceta, iar cauza

suirii de a doua oară zice, că a fost revelaţia Duhului Sfânt.

***

„M-am suit, potrivit unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia pe

care o propovăduiesc la neamuri, îndeosebi celor mai de seamă, ca

nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar." (Cap. II. 1. 2.).

Dar ce spui Pavele ? Tu, care în început nu ai găsit cu cale a o spune şi nici măcar

după trei ani, ci tocmai acum după trecere de patrusprezece ani trecuţi, le o spui, nu

cumva să alergi în zadar? Cât de bine era ca imediat după începerea predicii să o fi

făcut, aceasta decât după atâţia ani! De ce, deci, ai alergat, dacă nu erai încredinţat

că nu în deşert alergi? Dar cine e atât de tâmpit, încât să predice timp de atâţia ani,

fără să ştie că predică bine? Şi ceia ce e mai surprinzător încă, că s-a suit la

Ierusalim după revelaţie. Aceasta, cum am zis, e mai surprinzător ca faptul, că

după patrusprezece ani s-a suit la Ierusalim ca să vadă dacă nu predică în zadar,

însă e suficient a ne da dezlegarea acestei chestiuni. Căci de s-ar fi suit din propria

lui voinţă, nici că ar fi spus; nu ar fi căzut desigur acest suflet fericit într-atâta

uşurinţă, fiindcă el este, care zice în alt loc: „Eu aşa alerg, nu ca nesigur, aşa mă

lupt, nu ca unul ce bate în aer" (I Corint. 9,26).

Dar dacă alerg, nu ca nesigur, cum zic: „Nu cumva alerg în deşert sau am alergat"?

De unde e cert, că dacă s-ar fi suit fără revelaţie, ar fi dovedit că este uşurel la

minte. Dar faptul nu a fost atât de prostesc, pentru că dacă harul Sfântului Duh l-a

mişcat în cazul de faţă, cine ar putea îndrăzni ca măcar să bănuiască aşa ceva?

Pentru aceasta a şi adăugat el: „după descoperire" pentru ca mai înainte de

dezlegarea chestiunii să nu-i impuţi vreo ignoranţă, cunoscând că faptul nu e

omenesc, ci iconomie dumnezească, ce prevede multe din cele prezente şi viitoare.

Deci, care e cauza acestei călători ? Precum când mai înainte s-a suit din Antiohia

la Ierusalim, nu a făcut-o pentru dânsul, căci el cunoştea că trebuie a urma

învăţăturilor luî Hristos, ci voia a uni pe ce-i dezbinaţi, astfel şi acum nu el avea

nevoie de a şti dacă nu alerga în zadar, ci ca să se convingă cei ce-1 acuzau.

Fiindcă aceştia aveau o mai mare idee despre Petru şi Ioan şi credeau că Pavel se

dezbinase de dânşii predicând Evanghelia fără circumcizie, pe când aceia o per-

miţeau şi astfel credeau că el săvârşeşte fapte contra legii şi prin urmare aleargă în

zadar, „M-am suit, zice şi le-am spus Evanghelia mea“, nu ca să învăţ eu ceva,

ceia-ce şi spune mai departe, ci ca să arăt celor ce bănuiau acestea, că nu în zadar

alerg. Spiritul prevăzând o astfel de dispută între dânşii, a regulat ca el să se suie la

Ierusalim şi să comunice apostolilor Evanghelia ce o predică. De aceia şi zice:

„după descoperire m-am suit" şi a luat ca martori la aceasta pe Barnaba şi pe Tit.

„Şi le-am comunicat lor Evanghelia ce o predic printre ginţi" adică acea fără

circumcizie, „şi îndeosebi celor păruţi ca cel întâi".

Dar ce voieşte să spună el prin cuvintele: „îndeosebi" - deşi de altfel cel ce se

ocupă a corecta credinţi comune, nu o face aceasta îndeosebi, ci în public? Pavel

însă nu face aşa; el nu avea nevoie de a învăţa ceva sau a corecta, ci voia a răsturna

pretextul celor ce se încercau a amăgi. Deci fiindcă toţi s-ar fi scandalizat în

Ierusalim, dacă ar fi contravenit cineva legal sau ar fi împiedicat circumcizia, ceia

ce şi zice Iacob către Pavel: „Vezi frate câte miriade sunt dintre iudeii care au

crezut şi toţi aceştia au auzit despre tine, că înveţi a se lepăda de lege" (Fapt 21,

20,22), de aceia nu a primit de a descoperi predica lui în faţa tuturor, ci îndeosebi a

spus-o celor păruţi ca mai mari, faţă cu Barnaba şi Tit, care urmau a servi de

martori contra celor ce-l acuză, că nici Apostolilor nu li s-a părut a fi contrară

Evanghelia lui şi deci ei ca martori demni de credinţă să adeverească aceasta.

Când zice: „celor păruţi de mai mari" nu o spune doar spre a contesta că sunt mai

mari, fiindcă şi despre dânsul zice: „mi se pare că şi eu am spiritul lui

Dumnezeu" (I Corint 7,40 ) ceia ce e atitudine de om cumpătat, ci voieşte a arăta

că aceasta era părerea tuturor şi prin urmare şi a lui.

„Dar nici Tit, care era cu mine şi care era elin, n-a fost silit să se taie

împrejur," (Vers 3.).

Ce este, „elin fiind"? Adică că era dintre elini şi era necircumcis. Nu numai nu

predicam astfel, ci şi Tit o făcea aceasta şi deşi era necircumcis, totuşi nu l-au

forţat Apostolii a se circumcide. Ceia ce era o dovadă foarte mare că vorbele şi

faptele lui Pavel nu au fost nebăgate în seamă. Şi ce este mai mult că nici nu erau

de faţă contradictorii lui, când au poruncit Apostolii aceasta, ceia ce şi el

învederează când zice:„Din cauza fraţilor mincinoşi, care veniseră,

furişându-se" (Vers 4).

Dar cine sunt acei fraţi mincinoşi ? Căci aceasta e o chestiune nu puţin însemnată.

În adevăr, dacă Apostolii au permis a se circumcide, pentru ce acum numeşte fraţi

mincinoşi pe cei ce poruncesc a face acelaşi lucru, după cum a fost şi părerea

Apostolilor? Mai întâi nu este acelaşi lucru a ordona să se facă ceva şi a ierta un

fapt deja săvârşit. Cel ce ordonă, o face aceasta cu meditaţie, ca fiind necesar; iar

cel ce nu ordonă şi nici nu împiedică pe cel ce voieşte, nu că doar iartă, ca şi cum

ar trebui să o facă aceasta, ci îndeplineşte ceva cu iconomie. Astfel acelaşi Pavel'

scriind corintenilor, zicea: „şi iarăşi să vă întruniţi“ (l Corint. 7, 5. 7), vorbind

către bărbaţi şi către femei; apoi ca să nu crezi că zice acestea ca cum ar legifera,

adaugă: „Iar aceasta o zic din sfat şi nu după poruncă".

Nu era aceasta convingerea lui precedentă, ci numai iertare a neînfrânării lor,

pentru care şi zice: „Pentru neînfrânarea voastră“. Dar dacă voiesc a afla părerea

lui, ascultă ce spune: „Voiesc ca toţi oamenii să fie abstinenţi ca şi mine“. Astfel

şi aici; Apostolii permiteau nu ca cum ar satisface legea, ci consimţind slăbiciunii

iudaice. Dacă ar fi căutat să satisfacă legea, nu ar fi predicat iudeilor într-un fel şi

ginţilor în alt fel. Dacă circumcizia era necesar a se observa de cei necredincioşi,

învederat este că trebuia a se îndeplini şi de toţi credincioşii. Dacă, deci, legiferau

ca ginţile să nu fie supărate din cauza aceasta, ar fi arătat că prin concesiuni permi-

teau şi iudeilor. Nu aşa însă se purtau fraţii cei mincinoşi, ci voiau a-1 scoate de

sub har şi a-1 băga iarăşi sub jugul robiei. Şi aceasta e prima diferenţă forte

însemnată de altfel.

A doua deosebire este că Apostolii făceau aceasta în Iudeea, unde şi legea mozaică

stăpânea, pe când fraţii cei mincinoşi peste tot locul, de vreme ce înrâurise asupra

tuturor galatenilor. De aici se vede cu certitudine, că ceia ce ei făceau nu era spre

edificarea, ci pentru distrugerea lor morală, Altfel se permitea de Apostoli şi în alt

mod lucrau fraţii cei mincinoşi.

„Care v-aţi furişat pentru a iscodi libertatea noastră, pe care o

avem în Hristos Iisus." (Vers. 4).

Vezi cum prin denumirea de spion, a dat pe faţă lupta acelora? Căci spionii nu intră

pentru altceva, decât ca informându-se de cele ale contrarilor să-şi prepare uşurinţa

în a-l jefui şi a-l nimici, întocmai după cum făceau atunci fraţii cel mincinoşi, ce

voiau a-l băga sub jugul robiei. Aşa că şi de aici se învederează că alta era intenţia

Apostolilor şi alta a acelor fraţi mincinoşi, cu totul contrară celei dintâi.

- Aceia desigur permiteau, ca astfel câte puţin să-l scoată de sub robie, pe când cei

din urmă preparau astfel lucrurile ca mai mult să-l supună robiei. Pentru aceia şi

spionau cu exactitate şi se întrebau care anume sunt cei necircumcişi, după cum şi

Pavel învederând aceasta, zicea: „s-au furişat ca să iscodească libertatea noastră“,

arătând cu - aceasta nu numai numele lor, ci şi modul intrărilor lor pe furiş, cum şi

viclenia lor.

„Cărora nu ne-am plecat cu supunere nici un moment”(vers. 5).

Priveşte nobleţea şi emfaza vorbei. El nu zice „cu cuvântul“ ci „cu supunere" căci

înşelătorii nu făceau aceasta ca să înveţe ceva folositor, ci ca să supună şi să

robească. De aceia şi zice: Apostolilor ne-am plecat, iar acestora câtuşi de puţin.

„Pentru ca adevărul Evangheliei să rămână între voi" (vers. 5), pentru ca astfel ceia ce anticipat am zis, să o adeverim prin fapte, căci: „Cele vechi

au trecut şi toate s-au făcut nouă" (I Corint. 5, 17) şi „De este cineva în Hristos,

făptură nouă este" şi „Pe cei circumcişi Hristos nu-i va folosi cu nimic" (Galat.

5,2).

Acest adevăr ştiindu-1 noi, zice, nu ne-am plecat nici un moment. Dar fiindcă fraţii

cei mincinoşi îi puneau în faţă atitudinea celorlalţi Apostoli şi ziceau: cum

Apostolii poruncesc a se păzi aceasta? Priveşte cu câtă înţelepciune dezleagă acest

contrast. El nu numeşte adevărata cauză, că adică Apostolii concedând făceau

aceasta din iconomie, pentru că în asemenea caz s-ar fi făcut un rău auditorilor. Era

absolut necesar, ca cei ce urmau a se folosi de aici, să nu cunoască cauza

iconomiei, pentru că dacă s-ar fi învederat aceasta, totul s-ar fi nimicit. Pentru

aceia numai cel ce realiza această iconomie trebuia să cunoscă adevărata cauză, nu

însă şi cei ce urmau a se folosi de aici. Şi pentru ca mai clar să fac ceia ce zic, mă

voi folosi de un exemplu luat chiar din materia ce ne preocupă.

Însuşi fericitul Pavel, carele a dezfiinţat circumcizia, urmând a trimite dascăl

iudeilor pe Timotei, mai întâi l-a circumcis şi după aceia l-a trimis. A făcut aceasta

ca să fie bine primit de auditori şi astfel a intrat între dânşii cu circumcizie, pentru

ca să desfiinţeze circumcizia. Dar adevărata cauză numai el o cunoştea şi cu

Timotei, pe când discipolilor nu le-a spus nimic; pentru că dacă ar fi cunoscut ei că

de aceia l-a circumcis, ca să desfiinţeze circumcizia, chiar de la început nu l-ar fi

putut suferi ca să vorbească de aceasta şi deci întregul folos s-ar fi nimicit; pe când

acum ignoranţa lor le-a folosit foarte mult.

Crezându-1 de păzitor al legii mozaice şi deci ceia ce el făcea era în armonie cu

legea, 1-au primit cu multă bunăvoinţă, atât pe el, cât şi învăţătura lui. După aceia

apoi câte puţin fiind învăţaţi, ei s-au depărtat de obiceiurile vechi, fapt ce nu s-ar fi

putut realiza dacă ar fi ştiut de la început. Dacă ei de la început ar fi ştiut de

aceasta, l-ar fi respins, respingându-1 nu ar fi auzit învăţătura lui şi neauzindu-1 ar

fi rămas în rătăcirea cea dinainte; dar ca să nu se întâmple aşa, nu şi-a descoperit

cauza. De aceia şi aici el nu spune cauza iconomiei, ci a îndreptat cuvântul în altă

parte zicând:

„Iar despre cei păruţi a fi mai mari, cine au fost, nu mă interesează,

Dumnezeu nu caută în faţa oamenilor" (vers. 6).

Aici nu numai că nu se justifică pentru Apostoli, ci chiar îi apasă oarecum, ca să

folosească pe cei slabi. Ceia ce zice, aşa şi este; dacă aceia permit circumcizia, tot

ei vor da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru aceasta; căci nu doar pentru că sunt

mari sau exarci, Dumnezeu va căuta în faţa lor.

Dar aceasta el nu o face pe faţă, ci iconomicos. Nu zice: dacă aceia tulbură predica

sau predică alăturea cu cele ordonate - vor fi răspunzători şi-şi vor lua pedeapsa

meritată. Nimic diu toate acestea nu zice, ci crede a se atinge de dânşii mai cu

demnitate, spunând: „Despre cei păruţi a fi mai mari, cine au fost nu mă

interesează" şi nu zice, cine sunt, ci „cine au fost“, arătând cu aceasta, că şi ei

contenise deja a predica circumcizia, în timp ce predica lui străbătuse peste tot

locul .

„Cine au fost“ care au predicat astfel, ei singuri vor da răspuns, căci nu oamenilor

ci lui Dumnezeu se vor justifica. Acestea le spunea el, nu că doar se îndoia sau că

nu ştia atitudinea lor, ci cum am zis, astfel a crezut el că e mai interesant a atinge

chestiunea. Apoi ca să nu se pară că-i acuză şi de aici să se presupună vreo

bănuială de luptă, adaugă imediat corectarea celor zise: „Mie cei păruţi de mai

mari nu mi-au comunicat nimic mai mult“ (Vers. 6).

Dar ce voieşte să zică aici? “Ceia ce voi spuneţi, zice, eu nu ştiu; un lucru îl cunosc

clar, că nu mi s-au împotrivit Apostolii, ci chiar au convenit şi au fost de acord cu

mine», pentru că vorba : mi-au dat dreapta împărtăşire! aceasta probează.” Decât

acum nu spune aceasta, ci numai că nu l-au învăţat ceva mai mult decât ştia el deja,

că nu au corectat şi nici n-au adăugat ceva.

,,Mie însă cei păruţi a fi mai mari, zice nu mi-au comunicat nimic alt“ adică, aflând

de atitudinea şi predica mea, nimic n-au adăugat, nici au corectat, ştiind ei că de

aceia m-am dus acolo, ca să le comunic lor şi că după descoperirea spiritului m-am

dus şi că deşi aveam pe lângă mine pe Tit necircumcis, totuşi nici mie nu mi-au

spus ceva mai mult decât ştiam şi nici pe Tit nu l-au circumcis.

,,Ci din contră “ (Vers. 7). Dar, ce este aceasta, ,,din contră“? Unii zic că el a

spus aceasta arătând, că nu numai nu 1-au învăţat nimic, ci că chiar ei, Apostolii, ar

fi învăţat de la dânsul; decât el nu ar zice aşa ceva. Şi în adevăr ce ar fi putut ca să

afle mai mult de la dânsul, de vreme ce fiecare dintre Apostoli era deja desăvârşit

în lucrul apostoliei?

Deci, când el zice: „din contră“ nu voieşte să spună aceasta ci că nu numai nu l-au

admonestat, ba încă chiar 1-au lăudat; căci contrariul dojenirii este lauda. Dar aici

ar putea cineva obiecta: dacă l-au lăudat, cum de n-au desfiinţat circumcizia? Dar

dacă ar fi zis că au desfiinţat-o o credea aceasta ca foarte ruşinos şi totodată ar fi

introdus o luptă făţişă către cele mărturisite şi iarăşi, de mărturisea îngăduirea

circumciziei, vedea bine că prin forţa lucrurilor va cădea în cealaltă extremitate.

Dacă deci aceia au lăudat predica şi totuşi ei permiteau circumcizia apoi atunci ei

se luptau intre dânşii.

Aşadar care poate fi dezlegarea acestei chestiuni? Ar fi putut zice, că făceau

aceasta din concesie către iudei; însă spunând aşa ceva s-ar fi clătinat întreaga

temelie a iconomiei. Şi tocmai pentru aceia nu spune nimic, ci lasă lucrul în

nedumerire şi îndoială, adăugând: „Iar despre cei păruţi ca mai mari... nu mă

interesează“, ca şi cum ar fi zis: «nu acuz pe nimeni şi nici că hulesc pe acei Sfinţi;

ştiu ei bine ce au făcut, căci vor da seamă lui Dumnezeu. Lucrul cel interesant

pentru mine este, că predica mea n-au combătut-o, nici n-au corejat-o şi nici că au

adăugat ceva, ci au şi lăudat-o şi au consimţit, pentru care am martori pe Tit şi

Barnaba».

Apoi adaugă: „Deci văzând ei că mi s-a încredinţat Evanghelia la cei necircumcişi,

precum lui Petru la cei circumcişi, mi-au dat dreapta împărtăşire, mie şi lui

Barnaba“, înţelegând prin vorbele circumcizie şi necircumcizie nu faptul în sine, ci

naţiunile cunoscute ca conformându-se sau nu acestui obicei. Pentru care şi zice:

„Iar cel ce a lucrat în Petru spre apostolatul circumciziei, acela a

lucrat şi în mine la ginţi“ (Vers. 8).

Deci precum prin cuvântul necircumcizie el numeşte pe ginţi, tot aşa şi prin

cuvântul circumcizie numeşte pe iudei. După aceia arată că este egal lor şi nu se

compară cu ceilalţl ci de-a dreptul cu corifeul Apostolilor, arătând totodată că fie-

care din ei se bucurau de aceiaşi valoare. Deci fiindcă a adus proba de concordia

dintre dânşii, luându-şi curaj discută după aceia mai pe faţă şi nu se măgineşte

numai la Apostoli, ci se ridică cu cuvântul până la Hristos şi la harul acordat lui de

acela; iar martori la aceasta ia pe Apostoli, zicând:

„Deci Iacob, Chifa şi Ioan cunoscând harul lui Dumnezeu ce mi s-a

fost dat“ (vers. 9). Nu a zis: auzind, ci „cunoscând", adică convingându-se din

fapte. „Mi-au dat dreapta împărtăşire, mie şi lui Barnaba". Ai văzut cum câte puţin

el a arătat, că aceasta a fost părerea şi a lui Hristos şi a Apostolilor? Dacă predica

lui n-ar fi fost aprobată de Hristos, nu i s-ar fi acordat şi nici că ar fi lucrat harul în

el. Apoi, unde trebuia a se compara pe sine pune în faţă numai pe Petru, iar unde

era nevoie de a invoca martori, pe câteşi trei, ba încă cu mari laude: „Chifa, zice,

Iacob şi Ioan, cei ce erau crezuţi de stâlpi". Iarăşi repetă cuvântul „cei păruţi, cei

crezuţi", nu ca cum ar voi să conteste aceasta, ci luând pe lângă părerea sa şi pe a

altora, ca şi cum ar fi zis: «cei mari şi însemnaţi, pe care toţi Îl cunosc şi-l au în

cugetul lor, aceia îmi sunt martori al celor ce spun, că aceasta s-a părut şi lui

Hristos şi ei s-au convins din fapte şi din chiar propria lor experienţă. Pentru care

mi-au dat şi dreapta şi nu numai mie, ci şi lui Barnaba». „Ca astfel noi să mergem

la ginţi, iar ei la cei circumcişi".

O, câtă înţelepciune şi ce probă incontestabilă de concordanţă! Prin aceasta se arată

că aceleaşi vederi îi călăuzea pe toţi fără excepţie, că tuturor li s-au părut a fi

nimerit ca aceia să predice iudeilor, iar el ginţilor, după cum şi zice: „ca noi să

mergem la ginţi, iar ei la circumcizie". Vezi cum el şi aici numeşte circumcizie nu

faptul în sine, ci pe iudei. Când voieşte a spune de faptul circumciziei, atunci pune

alăturea cuvântul circumcizie, ca în pasajul următor ei: „Circumcizia foloseşte,

dacă îndeplinesti legea; iar dacă ai fost călcător de lege, circumcizia ta s-a făcut

necircumcizie" (Romani 2, 25) şi iarăşi: „nici circumcizia poate ceva, nici

necircumcizia“ (Galat. 5, 6).

Când însă prin acest cuvânt numeşte pe iudei şi nu faptul în sine, atunci pune în

faţă nu circumcizia, ci ginţile, ca antiteză. Ginţile se disting de iudei, precum şi

circumcizia de necircumcizie, după cum zice şi mai sus: „Cel ce a lucrat în Petru

spre apostolatul circumciziei, a lucrat şi în mine la ginţi", şi aici iarăşi, că: „noi la

ginţi, iar ei la circumcizie"; aşa că prin acest cuvânt nu se înţelege faptul în sine, ci

poporul iudeu, spre deosebire de ginţi.

„Numai să ne aducem aminte de săraci, ceea ce tocmai m-am şi silit

să fac." (vers. 10).

Ce este însă ceia ce zice el aici? «În lucrul predicei, zice, am împărţit lumea; eu la

ginţi, iar aceia la iudei, după părerea lui Dumnezeu; însă pentru îngrijirea săracilor

celor dintre iudeî, eu prin mine am strâns de pe la alţii pentru dânşii». Dar cine

sunt acei săraci ? Mulţi dintre iudeii din Palestina, care crezuseră, erau persecutaţi

şi alungaţi, răpându-li-se toate averile lor, după cum o învederează prin epistola

către evrei, zicând: „Căci jefuirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie" (Evr.

10, 34); de asemenea scrie şi tesalonicenilor, proclamând bărbăţia lor: „Căci şi voi

aţi imitat bisericile lui Dumnezeu din Iudeea, căci şi voi aţi suferit aceleaşi de la

conaţionalii voştri, după cum şi aceia de la iudei" (1 Ţesal. 2,14). Prin toate

acestea deci arată, că nu erau persecutaţi atât de mult credincioşii dintre elini de

către cei de acest neam, rămaşi în necredinţă, pe cât erau de persecutaţi şi alungaţi

cei dintre iudei de către conaţionalii lor şi aceasta fiindcă naţiunea evreică era mai

crudă dintre toate naţiunile.

Pentru aceasta deci el pune mult interes, ca acei săraci să se bucure de toată

îngrijirea, pentru care şi romanilor, ca şi corintenilor, le scrie asupra acestei

chestiuni. Şi nu numai că strânge bani, ci chiar el îi şi duce la destinaţie: „Acum

deci plec la Ierusalim, ca să servesc pe Sfinţi" (Rom. 15,25), care aveaţi

necesitate până şi de hrana zilnică. Aceasta o arată şi aici zicând, că «părinduli-se

lor de a da eu ajutor în cazul de faţă, am primit cu mulţumire şi n-am lipsit de la

îndatorire».

Prin toate acestea probând concordia şi conglăsuirea faţă de dânşii, la urmă se vede

silit de a menţiona despre conversaţia petrecută în Antiohia între dânsul şi Petru:

„Iar când Petru a venit în Antiohia, m-am înpotrivit lui pe faţă,

pentru că era vrednic de înfruntare. Căci mai înainte de a veni

oarecare de la Iacob, el mânca cu ginţile, iar după ce au venit, se

retrăsese şi se deosebise, temându-se de cei circumcişi” (Vers. 11.

12).

Mulţi din cei ce citesc acest pasaj în mod superficial, cred că Pavel a acuzat atunci

pe Petru de ipocrizie; însă nu este aşa, Doamne păzeşte ! Din contră încă vom afla

aicî multă înţelepciune şi din partea lui Petru, ca şi din partea lui Pavel, multă

înţelepciune, zic, ascunsă, spre folosul auditorilor.

Mai întâi e necesar a spune despre curajul luî Petru, cum adică el în toate ocaziile

apucă vorba înaintea celorlalţi Apostoli. De aceia şi-a căpătat şi denumirea de aici,

pentru ne-încovoierea şi statornicia în credinţă. Când bunăoară au fost întrebaţi

Apostolii de către Hristos, el apucând înainte pe ceilalţi răspunde: „Tu eşti Hristos,

fiul lui Dumnezeu celui Viu“ (Mat, 10, 16. 22), când i s-au încredinţat şi cheile

Împărăţiei Cerurilor. De asemenea şi în munte se vede singur vorbind şi când

conversa Mântuitorul despre cruce şi despre moartea lui, pe când toţi ceilalţi

tăceau, el zice:„Fie-ţi milă de tine”. Cuvintele acestea deşi nu erau rezultate din o

serioasă meditaţie, totuşi izvorau din o dragoste ferbinte. Şi cu un cuvânt peste tot

locul îl vedem pe dânsul mai înfierbântat ca ceilalţi şi azvârlindu-se în primejdii.

Când bunăoară a văzut că corabia se apropia de mal, fiind trasă de ceilalţl, el nu a

putut răbda ca să nu se ducă pe mare spre corabie.

După învierea Domnului, pe când iudeii erau ca nebuni, ucideau şi căutau pe toate

căile ca să împrăştie şi să dezbine pe Apostoli, el cel întâi ieşind în faţa tuturor a

slobozit vocea şi a zis că Cel răstignit S-a înălţat şi că este în ceruri. Nu este tot una

de a deschide uşa încuiată şi a face început unui lucru, cu aceia de a fi cu curaj

după săvârşirea faptului. Deci, cel ce se expune în faţa unei asemenea primejdii şi

în faţa gloatelor, cum ar fi putut să fie ipocrit? Cel ce a fost biciuit şi legat şi totuşi

n-a trădat nimic din sinceritatea şi curajul ce-1 avea şi aceasta la incepulul predicei,

în mijlocul metropolei, unde era atâta primejdie, cum ar fi fost posibil, ca după

trecere de atâta timp, în Antiohia, unde el a devenit foarte remarcat, unde nu era

nici o primejdie şi unde el avea mărturia faptelor, să se teamă de credincioşii dintre

iudei? Cel ce nu s-a temut de iudei la începutul predicei şi în metropolă, cum după

atâta timp, în loc străin, să se teamă de câţiva revoltaţi dintre dânşii?

Deci Pavel nu zice aceste cuvinte contra lui Petru, ci pornind de la ideia pronunţată

deja: „Iar despre cei păruţi de mai mari şi cine erau aceia, nu mă interesazâ“,

vorbeşte acestea. Dar pentru ca să nu mai stăm în nedumerire asupra acestor

împrejurări, e absolut necesar de a dezvolta cauza vorbelor pronunţate. Apostolii,

după cum am zis, permiteau în Ierusalim a se circumcide, fiindcă nu era bine ca

fără veste să-i îndepărteze de la lege. Venind, însă, în Antiohia nu mai observau

aceasta, ci trăiau indeferent în mijlocul credincioşilor dintre ginţi, ceia ce făcea şi

Petru.

Dacă după ce au venit cei din Ierusalim şi l-au văzut acolo predicând astfel, el a

încetat a mai predica aşa, de teama ca nu cumva aceia să se scandalizeze şi s-a

schimbat, iconomisând cu aceasta două lucruri: întâi, să nu scandalizeze pe cei

dintre iudei şi al doilea, să procure lui Pavel un pretext binecuvântat de dojană.

Dacă el, care predica în Ierusalim circumcizia, s-ar fi schimbat cu totul venind în

Antiohia, creştinii dintre iudei ar fi crezut negreşit că a făcut aceasta de frica lui

Pavel şi discipolil l-ar fi judecat de om forte uşor, ceia ce nu puţin scandal ar fi

putut aduce. Dacă el s-ar fi înpotrivit şi ar fi răspuns lui Pavel, carele de altfel ştia

clar împrejurările, nu i-ar fi procurat o astfel de bănuială; însă el ştia bine sensul

ideilor lui Pavel. De aceia, deci, Pavel admonestează, iar Petru rabdă şi tace, ca ast-

fel dascălul fiind acuzat şi tăcând în faţa acuzatoruluî, discipolii mai uşor să se

schimbe. Dacă nu s-ar fi petrecut nimic din toate acestea, iar Pavel ar fi încurajat,

nu ar fi făcut vreo treabă mare; acum însă având un motiv puternic de dojană, a

băgat mai mult groaza în discipolii lui Petru. Dacă Petru ar fi contrariat pe Pavel,

cu dreptate ar fi putut cineva a-1 blama, ca unul ce răstoarnă planul iconomiei;

acum, însă, acela dojenind şi acesta tăcând, mare frică au luat creştinii dintre iudei.

Pentru aceia cu multă asprime tratează pe Petru.

Şi închipuieşte-ţi cu câtă exactitate uzează de cuvânt, dând a înţelege celor

înţelepţi, că nu din vreo luptă oarecare provin aceste cuvinte, ci numai având în

vedere iconomia, despre care am spus.. „Iar când Petru a venit, zice, în Antiohia m-

am împotrivit lui pe faţă, pentru că era vrednic de înfruntare". Nu zice că era

vrednic de înfruntat «de către mine», ci de către ceilalţi. Dacă el cu adevărat l-ar fi

înfruntat, n-ar fi pregetat a o spune şi aceasta. Când zice: „m-am împotrivit lui pe

faţă ", face aici mai mult o figură ritorică., Dacă cu adevărat s-ar fi luptat între

dânşii, nu ar fi făcut-o aceasta în faţa discipolilor, ca să nu-i scandalizeze; acum

însă a fost prielnică lupta lor pe faţă.

După cum Pavel le-a concedat lor în Ierusalim, astfel au făcut şi ei în Antiohia.

Care a fost înfruntarea? „Mai înainte de a veni oarecare de la Iacob - Petru era

dascăl în Ierusalim - „mânca cu ginţile, iar după ce a venit, se retrăgea şi se osebea

de dânşii, temându-se de cei circumcişi". Dar nu se temea, ca să nu se

primejduiască - pentru că cel ce nu s-a temut la început, cu atât mal mult nu s-a

temut atunci - ci se temea ca să nu se depărteze de credinţă. De altfel şi Pavel zice

corintenilor: „Mă tem ca nu cumva şarpele ce a amăgit pe Eva, să vă corupă

cugetele voastre" (II Corint, 11, 3.) şi către Galateni: „Mă tem ca nu cumva în

zadar să fi ostenit” (Galat. 11). Nu aveau ei frică de moarte, ci frică de pierderea

discipolilor, care le zguduia spiritul lor.

„Încât şi Barnaba s-a ademenit de ipocrizia lor (Vers. 13).

Să nu te miri, dacă numeşte această faptă ipocrizie. Nu voieşte să descopere planul,

după cum am zis, ca astfel aceia să se îndrepte. Şi fiindcă dânşii erau foarte pironiţi

la prescripţiunile legii, de aceia numeşte faptul ipocrizie şi mustră cu asprime, ca

cu acest chip să răstoarne prejudiciul din rădăcină. Iar Petru ascultând acea

mustrare nu răspunde nimic, ci se preface că a greşit, ca astfel prin dojana adresată

lui să se îndrepteze ceilalţi. Dacă Pavel ar fi dojenit pe cei dintre iudei, aceştia s-ar

fi alarmat asupra lui şi l-ar fi insultat, fiindcă nu aveau mare consideraţie pentru

dânsul; acum însă vâzând pe dascălul lor certat aspru şi tăcând, nu puteau să

contrazică vorbele lui Pavel şi nici să-l dispreţuiască.

„Dar când am văzut că nu merge drept pe calea adevărului" (Vers.

14).

Nici acest cuvânt să nu vă tulbure, căci nu-l pronunţă doar ca să dispreţuiască pe

Petru, ci caracterizează astfel vorba, pentru ca cei ce ascultau dojana adresată lui

Petru să se facă mai buni. „Am zis lui Petru înaintea tuturor". Vezi cum corectează

pe alţii? De aceia deci a zis în faţa tuturor, ca auzind ei să se corecteze. Dar ce

anume a zis, spune-mi: „Dacă tu, iudeu fiind, trăieşti ca etnicii şi nu ca tudeii,

pentru ce forţezi pe ginţi ca să trăiască ca iudeii„„? deşi nu ginţile au fost ademenite

de dânsul, ci iudeii. Dar atunci de ce-l acuzi de un fapt ce nu s-a întâmplat, de ce

nu te adresezi celor dintre iudei, ci ginţilor? Şi de ce acuzi numai pe Petru, pe

câtă vreme şi ceilalţi de pe lângă dânsul au făcut pe ipocriţii în cazul de faţă ? Dar să mai vedem încă de ce-l acuză. „Dacă tu, zice iudeu fiind, trăieşti ca şi

ginţile, iar nu ca iudeii, pentru ce forţezi pe ginţi să trăiască ca iudeii“?

Dar ce voieşte el să spună? Voieşte desigur ca să facă a nu fi bănuită dojana lui.

Câci dacă ar fi zis «rău faci de păzeşti legea», l-ar fi mustrat cei dintre iudei, pentru

că a îndrăznit contra dascalulul lor, dar acum când el îl acuză tocmaî din cauza

discipolilor săi, acelor dintre ginţi, zic, cu aceasta face a fi bine primit cuvântul lui

şi nu numai cu aceasta, ci şi cu aceia că dojana nu o adresează tuturor, ci numai

Apostolului. „Dacă tu, zice, iudeu fiind, trăieşti ca etnicii şi nu ca iudeii", adică, că

numai cât nu zice de-a dreptul: «imitaţi pe dascălul vostru, câci iată el, iudeu fiind,

trăieşte ca şi ginţile». Dar nu o zice aceasta, pentru că n-ar fi primit sfatul lui, ci

sub forma dojanei el dă pe faţă părerea lui Petru pentru ginţi. Şi iarăşi, dacă ar fi

zis: «pentru ce forţezi pe cei dintre iudei, ca să trăiască ca iudeii» ?... cuvântul ar fi

fost foarte violent; acum însă el nu stă împotriva discipolilor dintre iudei, ci împo-

triva celor dintre ginţi şi cu chipul acesta corectează pe cel dintâi. Dojanele când nu

sunt prea aspre şi grele, atunci mai cu seamă sunt bine primite. Dar apoi nici dintre

ginţi nu ar fi putut nimeni să acuze pe Pavel, carele vorbise pentru iudei. În fine,

întregul plan al lui Pavel a reuşit. Petru a tăcut şi a primit epitetul de ipocrit şi

ipocrizie, pentru ca astfel să scape pe iudei de adevărata ipocrizie.

Când Pavel zice: „Dacă tu iudeu fiind“ de la început vorba se raporta la Petru, mai

departe însă generalizează acest cuvânt, căci prenumerându-se şi el printre iudeî,

zice:

„Noi din fire iudei, iar nu păcătoşi" (vers. 15).

Vorbele acestea, pe de-o parte sunt o mângâiere, iar pe de alta se cuprinde în ele şi

o dojană pentru iudei. Aceasta o face el şi altă dată, când altul e înţelesul vorbelor

lui, decât acela ce s-ar părea. Romanilor, bunăoară, scriindu-le, zice: „Acum însă

plec la Ierusalim, spre a servi pe Sfinţi" (Rom. 15, 25-26); decât nu voieşte el

prin aceasta să le spună pentru ce anume se ducea la Ierusalim, ci avea intenţia ca

să le deştepte zelul lor pentru eleimosină. Pentru că dacă ar fi voit să le spună

cauza, era de ajuns să zică: «mă duc la Ierusalim, ca să servesc pe Sfinţi», însă el,

priveşte, ce adaugă: „Câci Macedonia şi Ahaia au binevoit a face contribuţie pentru

săracii Sfinţilor din Ierusalim. Au binevoit ei şi le sunt dator". Şi iarăşi: „Câci dacă

ginţile s-au împărtăşit de cele spirituale ale lor, sunt datoare a le servi lor şi în cele

corporale". Priveşte, cum şi aici linişteşte gândurile iudeilor, construind fraza într-

un mod atât de înţelept. „Noi, zice, din fire iudei, iar nu păcătoşi". Priveşte, cu câtă

autoritate vorbeşte.

Dar cine sunt oare „iudeii din fire”? Nu prozeliţii, ci cei crescuţi în lege din frageda

copilărie, care părăsind viaţa de mai înainte, s-au refugiat la credinţa în Hristos.

„Ştiind că omul nu se îndreptează din fapte ale legii, ci prin credinţa

în Iisus Hristos şi noi am crezut în Iisus Hristos".

Observă şi aici cu câtă siguranţă vorbeşte. «Nu am părăsit, legea, zice, ca fiind rea,

ci pentru că era neputincioasă şi slabă; căci dacă ea nu procură justificarea, apoi

circumcizia e de prisos». Aici nu spune decât atâta; mai departe însă arată, că nu

mai e de prisos, ci chiar e primejdioasă. Să se observe şi aceasta, că pe când la

început zice: „Nu se îndreptează omul din faptele legii", cu cât înaintează, vorbeşte

tot mai apăsat.

„Iar dacă căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat păcătoşi,

oare Hristos a fost serv al păcatului?“

«Dacă credinţa în el, zice, nu are putere de a îndrepta, ci este necesar iarăşi a ne

ocupa de lege, atunci noi cei ce am părăsit legea pentru Hristos şi nu ne justificăm,

ci suntem condamnaţi, vom găsi cauza condamnării în el, pentru care părăsind

legea, am alergat la credinţă».

Ai văzut cât de departe a întins el vorba şi cu câtă putere s-a luptat? «Dacă, zice, nu

trebuie a părăsi legea, am părăsit-o pentru Hristos însă de care vom fi judecaţi».

Dar de ce spui acestea lui Petru şi-l mângâi, pe când el le cunoaşte mai exact ca

toţi ceilalţi? Nu oare lui i-a arătat Dumnezeu, că nu trebuie a judeca pe cel

necircumcis? Nu el oare, vorbind către iudei asupra acestor lucruri, s-a

împotrivit cu curaj în această chestiune? Nu el a trimis din Ierusalim ordine

desluşite în această privinţă? Dar Pavel nu zice acestea ca să corecteze pe Petru;

se părea numai că vorba era adresată lui, în realitate însă el critica pe discipoli. Şi

acestea le zice el nu către Galatenî, ci către cei ce sufereau de aceiaşi boală ca şi

dânşii. Căci dacă acum deşi poate mulţi nu se mai circumcid, însă postesc sau

păzesc Sâmbetele, le practică acestea cu dânşii împreună şi astfel se sustrag singuri

de sub har.

Dacă pe cei ce fac uz de circumcizie numai, Hristos cu nimic nu le va folosi, când

vor mai adăuga încă şi postul şi ţinerea Sâmbetelor şi astfel în loc de una vor păzi

două porunci, bagă bine seama primejdia, care cu timpul va deveni şi mai dificilă.

Aceia păzind la început toate cele ordonate de lege, fiindcă exista pe atunci şi

cetatea Ierusalimului şi templul şi în fine tote celelalte; aceştia însă, văzând şi

pedeapsa pe care au primit-o iudeii şi distrugerea cetăţii, cum şi altele multe, ce

îndreptare vor avea păzind legea, în timp ce chiar iudeii nu pot face aceasta, deşi ar

voi mult?

Te-ai îmbrăcat în Hristos şi te-ai făcut membru al Stăpânului, te-ai înscris cetăţean

al Cetăţii celei de sus şi tu încă te târăşti pe lângă lege? Şi cum e posibil ca tu să te

bucuri de Împărăţia cea de sus? Ascultă pe Pavel, care zice, că prin păzirea legii se

răstoarnă Evanghelia. Şi de vei voi, află modul cum se întâmplă aceasta şi atunci

înfricoşează-te şi fugi de prăpastie. Pentru ce dar păzeşti Sâmbăta şi posteşti cu

aceia? Pentru că ţi-a fost frică, de lege şi de litera ei, dar nu te-ai fi temut a părăsi

legea, dacă nu ai fi dispreţuit credinţa, considerând-o de slabă şi neputincioasă de

a mântui prin ea însăşi. Dacă te temi de nu vei păzi Sâmbăta, e cert că te temi de

lege, pe care o crezi că încă stăpâneşte. Dacă este iarăşi necesitate de lege, apoi nu

numai de o parte a ei, nici numai de o singură poruncă, ci e necesitate de legea

întreagă. Dar dacă e trebuinţă de întreaga lege, apoi câte puţin s-a sustras ideea

justificării prin credinţă. Dacă păzeşti Sâmbetele, de ce nu te şi circumcizi? Dacă te

circumcizi, de ce să nu şi sacrifici? Dacă trebuie a păzi, apoi întreaga lege trebuie

să o păzeşti şi dacă nu trebuie a păzi legea întreagă, apoi nici o parte din ea numai.

Dacă te înfricoşezi pentru călcarea unei părţi şi te temi ca nu cumva să fii

condamnat ca călcător, cu cât mai mult trebuie ca să te temi pentru călcarea legii

întregi. Dar dacă contravenind legii întregi, nu pedepseşte, e cert că nicicând se

contravine unei părţi din lege nu pedepseşte. Dacă e necesar a păzi întreaga lege, e

necesar şi de a nu asculta pe Hristos sau că ascultând pe Hristos, ne vom face

călcători de lege. Deci dacă trebuie a o păzi - cei ce nu o păzesc sunt călcători de

lege - negreşit că cauza acestei călcări din partea noastră este Hristos. El este care a

desfiinţat legea asupra acestor prescripţiuni şi a ordonat a o desfiinţa.

Vezi ce făceau cei ce iudaizau? Pe Hristos - cauza justificării noastre - pe acesta îl

declară de cauza păcatului, după cum zice şi Pavel: „Deci Hristos este servitor

păcatului“? Apoi fiindcă a întins vorba până la absurditate, nici că a mai fost

nevoie pe urmă de contrazicere, ci s-a mulţumit numai cu negarea: „Să nu fie“.

Faţă de ideile impertinente şi neruşinate nici că e nevoie măcar de-a răspunde cu

vorbe, ci ajunge numai de a tăgădui.

„Căci dacă zidesc iarăşi ceia ce am dărâmat, singur mă arăt de

călcător al legii“ (Vers. 18).

Priveşte înţelepciunea lui Pavel! Aceia voiau a arăta că cel ce nu păzeşte legea, este

călcător; el însă a întors cuvântul cu totul din contră, probând că cel ce păzeşte

legea este călcător şi nu numai al credinţei, ci chiar şi al legii.

„Dacă zidesc iarăşi ceia ce am dărâmat", adică legea. Ceia ce zice, aşa şi este.

«Legea a contenit; iar aceasta am mărturisit-o prin faptul că am părăsit-o şi ne-am

refugiat la mântuirea prin credinţă. Dacă deci ne certăm acum spre a stabili legea,

chiar ei (legii) ne facem călcători, pentru că ne certăm de a ţinea aceea ce Dum-

nezeu a desfiinţat». Apoi arată şi modul cum s-a dezfiinţat.

„Căci eu prin lege am murit legii", (vers. 19).

Acest pasaj are un îndoit aspect. Sau că vorbeşte aici de legea harulul, pentru că

obişnuieşte şi aceasta a o numi lege, cum bunăoară: „Căci legea spiritului vieţii

m-a eliberat... etc." (Rom. 8, 2), sau că vorbeşte de legea veche, arătând că prin

însăşi această lege a murit legii, adică că chiar această lege «m-a povăţuit de a nu-i

mai da nici o atenţie şi dacă i-aş da atenţie, aş călca-o» Cum şi în ce mod? Moise

zice: „Profet va ridica vouă Domnul Dumnezeu dintre fraţii voştri, ca şi mine; pe

acela să-1 ascultaţi" (Deut. 18, 15), vorbind de Hristos; aşa că cei ce nu ascultă de

Dânsul, contravin legii. Mai putem înţelege şi în alt mod vorbele: „prin lege am

murit legii". Într-adevăr, legea porunceşte a îndeplini toate cele scrise în ea, iar pe

cel ce nu ascultă îl pedepseşte; deci cum nimeni nu a împlinit legea, toţi am murit

prin ea. Priveşte cum şi aici el cu cumpătare atacă legea; nu zice: legea a murit

pentru mine, ci „eu am murit legii“. Ceia ce zice, aşa şi este. «Precum celui mort

nu i se poate pretinde de a se supune poruncilor legii, tot aşa nu mi se poate

pretinde şi mie, celui ce am murit şi m-am eliberat de blestemul eî. Deci să nu se

ordone celui mort, pe care l-a omorât legea, nu numai corporalimente, ci şi

spiritual - minte, prin care a intrat în lume moartea corporală» Cum că aceasta o

zice, o a învederat prin cele ce urmează:

„Ca să viez lui Dumnezeu, zice, m-am răstignit împreună cu

Hristos" (Vers. 20).

Deci fiindcă a zis: „am murit", ca să nu-i spună cineva: dar cum de trăiesc? a

adăugat şi cauza vieţii şi a arătat că pe de o parte legea l-a omorât fiind viu, iar pe

de alta ca mort, cum era, Hristos luându-1 l-a înviat prin moartea Lui şi prin moarte

a dăruit lumii viaţa. Această viaţă el o numeşte nemuritoare, pentru că aceasta

probează vorbele: „Ca să viez lui Dumnezeu" şi „împreună cu Hristos m-am

răstignit".

Dar cum zici, că cel ce este viu şi respiră încă, s-a răstignit împreună cu el? Că

Hristos s-a răstignit, e cert; dar tu cum te-aî răstignit şi trăieşti încă? Priveşte cu

câtă înţelepciune explică el şi aceasta, căci zice: „Viez, zice nu eu, ci viază în mine

Hristos“.

Când el zice, „M-am răstignit împreună cu Hristos", face aluzie la botez, iar când

zice „viez, nu eu“, dă a înţelege viaţa după botez, prin care ni se mortifică toate

mădularele.

„Viază în mine Hristos“, adică nimic nu fac din acelea pe care Hristos nu le

voieşte. După cum prin cuvântul moarte el nu înţelege moartea comună, ci moartea

de păcate, astfel şi viaţa o înţelege ca scăpare de păcate. «Nu e posibil în alt mod a

via lui Dumnezeu, decât numai mort cu păcatul. Precum Hristos a răbdat moartea

corporală, aşa şi eu am suferit moartea păcatului».

„Omorâţi deci membrele voastre cele de pe pământ, care sunt: curvia,

necurăţenia, preacurvia" (Coloseni 3, 5), şi iarăşi: „Omul nostru cel vechi s-a

răstignit“ (Rom. 6, 6.), ceia ce s-a făcut prin baia renaşterii. După aceasta apoi

dacă rămâi mort cu păcatul, viezi lui Dumnezeu dar dacă iarăşi înviezi cu păcatul,

ţi-ai vătămat viaţa.

Pavel însă nu a făcut aşa, ci a rămas mort cu totul. «De viez, zice, lui Dumnezeu, o

altă viaţă, decât acea din lege, am murit legii şi nu mai pot păzi nimic din ale

legii».

Priveşte acum şi curăţenia vieţii lui şi admiră acel fericit suflet. El nu zice: viez eu,

ci „viază în mine Hristos“. Cine ar putea să scoată o astfel de voce? Fiindcă el s-a

dat supus lui Hristos, căci a îndepărtat toate cele lumeşti şi totul făcea după voinţa

aceluia, nu a zis: viez în Hristos, ci mai mult încă: „viază în mine Hristos”. Precum

păcatul, când stăpâneşte, el este care viază şi poartă spiritul unde voieşte, astfel şi

când el este mort, toate cele plăcute lui Hristos se îndeplinesc; aşa că o astfel de

viaţă nici nu mai este pământească, fiindcă el este acel ce viază în noi, lucrează şi

stăpâneşte. Findcă zicea: „m-am răstignit împreună cu el" şi „nu mai viez eu", ci

am murit, ceia ce multora li se părea neprobabil, adaugă: „Dacă acum viez în corp,

viez prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu". «Şi acestea, zice, sunt cu privire la viaţa

intelectuală; iar dacă mi-ar examina cineva şi viaţa sensuală, ar găsi că şi aceasta o

datoresc credinţei în Hristos. Pe cât eram vrednic de cea mai mare pedeapsă pe

când mă aflam în viaţa veche şi sub lege şi de mult încă aş fi fost peirdut, căci:

„Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu" (Rom. 3, 23) fiindcă toţi

eram sub hotărâre şi de aceia toţi au murit, dacă nu în realitate, cel puţin în

hotărâre, pe atâta acum, când a venit Hristos şi s-a predat pe sine morţii, de la care

ne-a smuls pe toţi, sunt vrednic de mângâiere».

Astfel că: „Dacă acum viez în corp, prin credinţă viez", adică, prin credinţa în el.

Fiindcă dacă nu era aşa, nimic n-ar fi împiedicat de a fi nimiciţi cu toţii, după cum

s-a întâmplat la potop. Însă prezenţa lui Hristos domolind urgia lui Dumnezeu, a

făcut ca să vieţuim prin credinţă. Cum că aceasta zice, ascultă cele ce urmează.

Zicând el că: „Dacă acum viez în corp, viez prin credinţă", adaugă: „în fiul lui

Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe sine pentru mine".

Dar ce faci, Pavele, de usurpezi un fapt comun, săvârşit pentru lumea întreagă şi ţi-

1 însuşeşti ca propriu al tău ? Nu ai zis: celui ce ne-a iubit pe noi, ci „Celui ce m-a

iubit pe mine" şi cu toate acestea evanghelistul zice: „Aşa a iubit Dumnezeu

lumea", (Ioan 3, 16) şi chiar tu însuţi zici: „Carele n-a cruţat nici pe propriul său

Fiu, ci l-a dat pe Dânsul" nu numai pentru tine, ci „pentru toţi" (Rom. 8, 32) şi

iarăşi în alt loc zice: „ca să-şi pregătească lui popor ales“ (Tit. 2. 14).Deci ce este

ceia ce el zice aici? Pricepând descurajarea naturii omeneşti, cum şi îngrijirea

nepovestită a lui Hristos, de ce anume l-a scăpat şi ce le-a dăruit şi fiind aprins de

dorul de el, vorbeşte astfel, ceia ce de altfel făceau şi profeţii, căci şi ei îşi însuşeau

de multe ori pe Dumnezeu ca al lor propriu, precum: ,,Dumnezeul meu,

Dumnezeul meu, către tine mânec“ (Psalm. 63 1). Afară de aceasta el mai arată

prin cuvintele de mai sus, că fiecare dintre noi datorăm atâta recunoştinţă şi

mulţumire luî Hristos, câtă ar datora dacă ar fi venit numai pentru el. Nu s-ar fi dat

în lături de a arăta chiar pentru unul numai o astfel de iconomie, pentru că într-

atâta iubeşte el pe fiecare om, întru cât ar iubi lumea întreagă.

Sacrificiul lui s-a produs pentru întreaga natură, fiind suficient de a elibera pe toţi;

însă cei ce fac uz de binefacerea Lui, numai aceia sunt adevăraţii credincioşi. Şi cu

toate acestea el nu s-a dat în lături de la această iconomie, de a chema, adică, la

sine pe toţi fără osebire. Precum cina din Evanghelie a fost pregătită pentru toţi, iar

dacă nu au voit cei chemaţi să vină, el n-a strâns bucatele de pe masă, ci a chemat

pe alţii, aşa a făcut şi în cazul de faţă. Şi oaia cea rătăcită, dintre cele nouăzeci şi

nouă, una singură era şi totuşi n-a dispreţuit-o. Despre acest fapt discutând Pavel

altădată cu iudeii face aluviune la dânsul şi zice: „Dar ce şi dacă nu au crezut

oarecare nu cumva oare necredinţa lor va nimici credinţa lui Dumnezeu? Să nu

fie! Fie Dumnezeu adevărat şi tot omul mincinos" (Rom, 3, 3. 4).

«Deci El te-a iubit pe tine astfel, încât s-a predat pe sine şi tu care nu aveai nici o

speranţă de mântuire ai fost adus la o astfel de viaţă şi acum după atâtea bunătăţi ce

ai primit, te întorci iarăşi la cele vechi»? După ce deci a expus precis cele izvorâte

din raţionament, la urmă declară cu voce puternică şi zice:

,,Nu desfiinţez harul Iui Dumnezeu" (Vers. 21).

Audă aceasta cei ce iudaisează şi dau atenţie încă şi acum legii, căci către dânşii

vorbeşte el acestea. ,,Căci dacă îndreptarea este prin lege, atunci Hristos a murit în

zadar“. Ce poate fi mai grozav ca păcatul acesta? Ce poate fi mai ruşinos decât

asemenea vorbe? Dacă decî Hristos a murit, e cert că legea nu avea puterea de a ne

îndrepta , dar dacă legea ne îndreaptă, moartea lui Hristos a fost prisoselnică. Şi

cum s-ar putea aceasta, când faptul întrupării lui Hristos întrece orice raţionament,

omenesc şi inspiră atâta frică, când misterul acesta negrăit, pe care profeţii l-au

dorit, patriarhii l-au prezis, îngerii se spăimântau văzând - mister ce a fost

mărturisit de toţi ca culmea îngrijirii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc - cum

s-ar putea, zic, ca să se spună că acest mister s-a făcut în zadar şi fără scop?

***

Înţelegând el deci exageraţia absurdităţi, dacă s-ar zice de cineva că asemenea fapt

a fost de prisos - căci aceasta rezultă din cele ce îi făceau - întrebuinţează vorbe

foarte aspre asupra lor şi zice:

„ O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă

încredeţi adevărului, - pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus

Hristos răstignit? “ (Capit. 3, 1).

De aici el trece în alt capitol - În cele dintâi el a arătat, - că nu era Apostol de la

oameni şi nici prin oameni şi nici că a avut nevoie de învăţătura Apostolilor; aici

însă dându-se pe sine de dascăl demn de credinţă, vorbeşte cu mai multă

îndrăzneală şi face comparaţie între credinţă şi lege.

La începutul epistolei el zice: „Mă mir că aşa de curând vă abateţi", iar aici zice:

„O, galateni fără de minte“. Desigur că era mult indignat contra lor, fiindcă după ce

s-a justificat asupra atitudinii sale, indignarea lui a izbucnit cu toată puterea şi cu

dovada cerută. Dacă-i numeşte lipsiţi de minte, să nu te miri, căci nu face aceasta

ca călcător al legii şi al lui Hristos, care ordonă de a nu zice fratelui „nebune“, ci

mai ales încă ca aprig păzitor al acestei ordinaţiuni. Nu se zice numai: cel ce

numeşte pe fratele său nebun, ci cel ce fără cauză îl numeşte aşa.

Dar oare, care din ei ar fi meritat mai după dreptate această denumire, decât cei ce

în urma atâtor împrejurări, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut, s-au dedat faptelor

de mai înainte? Dacă, deci, numesc pe Pavel din această cauză insultător, apoi şi pe

Petru îl vei numi omorâtorul lui Anania şi al Safirei. Deci dacă a zice asemenea

vorbe este o nebunie, cu atât mai mult în cazul de faţă. Tu însă judecă, că el nu

uzează de la început de această asprime, ci după dojanele ce le-a dat, aşa că ei

primeau acum certarea nu de la dânsul direct, ci de la însăşi probele culpabilităţii

lor. Căci numai după ce a arătat cum ei îndepărtează credinţa, iar moartea lui

Hristos o considerau de prisos, adaugă şi certarea lor şi încă nu după ce meritau,

căci erau vrednici de cuvinte încă şi mai aspre.

Priveşte acum cum din capul locului el se domoleşte, deşi atacase. Nu zice: cine v-

a amăgit sau cine a abuzat de voi sau cine v-a înăucit ci: „cine v-a fermecat?" ceia

ce înseamnă o admonestare demnă de laude. Aceasta probează că ceia ce eî făceau

mai înainte era vrednic de invidiat, dar că faptul săvârşit acuma era bântuirea

diavolului, ce mugea înfricoşat pentru fericirea lor. Când auzi aici de invidie, cum

şi în Evanghelie de ochi viclean, ceia ce înseamnă acelaşi lucru, să nu crezî cum că

razele optice ale ochilor sunt acele ce vatămă pe cei ce privesc. Nu poate fi rău

ochiul în sine, ci aici Hristos astfel numeşte invidia.

Acţiunea ochilor este de a vedea lucrurile aşa cum sunt; însă a vedea ceva cu

invidie, provine dintr-o intenţie lăuntrică coruptă. Fiindcă prin acest simţ intră în

spiritul nostru forma lucrurilor văzute; fiindcă în cele mai multe cazuri invidia se

zămisleşte din cauza bogăţiei şi fiindcă bogăţia se vede cu ochii aceşti trupeşti, de

asemenea şi stăpâniile, apoi din această cauză a numit ochi viclean şi invidios nu

ochiul în sine, ci pe acela ce priveşte cu invidie şi viclenie, zicând el: „cine v-a

fermecat?“, arată că ei o fac aceasta, nu ca cum s-ar îngriji ca să completeze

lipsurile (defectele) ce le aveau, ci ciuntind încă autoritatea fiinţei supreme. Pentru

că acţiunea invidiei e nu de a completa defectele, ci chiar de a sustrage ceva din

cele complete şi a vătăma întregul. Acestea le zice, nu ca cum invidia ar avea vreo

putere prin sine însăşi, ci ca să probeze, că cei ce veneau şi învăţau în acest sens, o

făceau aceasta din invidie. „În ochii cărora Iisus Hristos a fost descris aşa, ca cum

ar fi fost răstignit printre voi“. Şi cu toate acestea el a fost răstignit nu în ţara

Galatenilor, ci în Ierusalim.

Cum deci zice: „printre voi“? Arată prin aceasta puterea credinţei, care poate să

vadă şi de departe. De astfel nici că zice: s-a răstignit, ci „a fost descris aşa, ca cum

ar fi fost răstignit”, arătând că cu ochiul credinţei au văzut mai exact chiar decât

unii din cei ce au privit faptul fiind prezenţi. Mulţi din aceia privind, nu s-au folosit

cu nimic; aceştia, însă nu au văzut cu ochi trupesc, dar prin credinţă au văzut mai

exact. Acestea le zice şi certându-i în acelaşi timp şi lăudându-i; lăudându-i pentru

că au primit faptul cu atâta convingere; certându-i însă, pentru că pe cel ce l-au

văzut gol pentru dânşii, răstignit, insultat, batjocorit, adăpat cu oţet, acuzat de

tâlhari, împuns cu suliţa în coastă - căci aceasta învederează prin cuvintele : „a fost

descris ca cum s-ar fi răstignit“ - pe acela părăsindu-1, au alergat iarăşi la lege,

neruşinându-se măcar de patimile Lui. Tu, însă, gândeşte-te şi la aceasta, cum el

pretutindenea, lăsând la o parte şi cerul şi pământul şi marea şi toate celelalte,

predică numai puterea lui Hristos, purtând peste tot locul crucea lui. Aceasta era

mai cu seamă principala îngrijire a lui pentru noi.

„ Numai aceasta voiesc să aflu de la voi: Din faptele Legii primit-aţi voi Duhul

sau din ascultarea credinţei?” (Vers. 2.).

«Fiindcă nu pricepeţi cuvintele lungi, zice şi nici nu voiţi să observaţi cu

scumpătate măreţia iconomieî, eu voiesc a vă convinge prin o vorbă scurtă şi prin o

probă imediată, de vreme ce văd din parte-vă cea mai mare nerecunoştinţă».

Mai sus, din cele spuse, a convins pe Petru, aici însă se ridică asupra lor şi le pune

în faţă nu împrejurări petrecute aiurea, ci de acelea petrecute chiar printre dânşii;

proba o scoate nu numai din cele date lor în comun, ci şi din cele hărăzite lor în

particular. Pentru care şi zice: „Aceasta numai voiesc să aflu de la voi: prin fapte

de ale legii aţi primit spiritul sau prin auzirea credinţei"? «Aţi primit Duhul Sfânt,

zice, aţi săvârşit minuni şi semne multe, înviind morţii, vindecând pe cei leproşi,

profetizând şi vorbind în limbi străine. Dar oare această putere v-a dat-o legea? Dar

mai înainte nimic n-aţi făcut din acestea. Aşadar credinţa v-a dat această putere?

Apoi atunci nu este oare cea mai mare nebunie, ca voi care v-aţi învrednicit de

atâta binefacere de la credinţă, să o lăsaţi şi iarăşi să vă reîntoarceţi la lege, care nu

v-a procurat nimic din acestea»?

„Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în

trup?"

Iarăşi la timp întrebuinţează dojana. «Trebuia, zice, ca cu trecerea timpului cel

puţin, să fi primit vreun adaos la credinţa voastră, dar voi nu numai că n-aţi

progresat, ci încă v-aţi reîntors la cele de mai înainte. Cei care încep de la lucruri

mici, cu trecerea timpului se ridică şi la mai mari; voi, însă, începând de la cele

mari, aţi ajuns la cele mici. Deci dacă aţi început de la cele corporale, trebuia să

înaintaţi la cele spirituale, însă acum voi începând de la cele spirituale, aţi poposit

la cele corporale.

A face minuni, e ceva spiritual; iar a se circumcide, e ceva corporal. Voi după

minuni aţi ajuns la circumcizie; după ce v-aţi folosit de adevăr, aţi îmbrăţişat

tipurile; după ce aţi privit soarele, acum căutaţi sfeşnicul; după ce v-aţi hrănit cu

bucate vârtoase, aţi alergat la lapte». El nu zice: aţi ajuns în corp, ci „acum în corp

sfârşiţi?" arătând prin aceasta, ca acei amăgitori al lor punând mâna pe ei, l-au

îmbucăţit ca şi nutreţul ce se dă animalelor şi i-au adus la aceia, de a suferi tot ceia

ce dânşii voiau întocmai ca şi cum cineva dintre generalii cei mai renumiţi, după

multe biruinţe şi trofee se dă pe sine de dezertor şi prezintă corpul lui celor ce

voiesc a-1 tatua (puncta)

„ Aţi pătimit atâtea în zadar? - dacă a fost în zadar, cu adevărat."

Aceasta e cu mult mai atingător ca cele dinainte. Amintirea minunilor nu ar fi putut

avea atâta înrâurire asupra lor, ca arătarea luptelor şi răbdarea în patimile ce ei le-

au suferit pentru Hristos. «De toate aceste, zice, ce le-aţi suferit, aceia voiesc a vă

păgubi şi a vă răpi cununa». Apoi ca nu cumva să le zguduie spiritul şi să li se

slăbească coarda simţitoare, nu a mai aşteptat hotărârea, ci adaugă: „dacă şi în

zadar". «De aţi fi voit, zice, să vă treziţi şi să vă reculegeţi aceasta nu ar fi fost în

zadar». Unde sunt acum cei ce contrazic şi resping pocăinţa? Iată că aceştia şi spirit

au primit şi minuni au făcut şi mărturisitori ai credinţei s-au făcut, mii de primejdii

şi de persecuţiuni suferind pentru Hristos şi cu toate acestea după atâtea succese ei

au căzut din har. Dar, zice el, de voiţi puteţi să vă reculegeţi şi să recăpătaţi ceia ce

aţi pierdut.

“Deci Cel care vă dă vouă Duhul şi săvârşeşte minuni la voi, le face,

oare, din faptele Legii sau din ascultarea credinţei?”

«Dacă deci v-aţi învrednicit de atâta dar şi a-ţi săvârşit atâtea minuni, oare vi s-a

acordat aceasta pentru că aţi păzit legea sau pentru că aţi păzit credinţa? E cert că

pentru că aţi păzit credinţa. Fiindcă aceia toate le răsturnau pe dos şi trâmbiţau

zicând că credinţa nu are putere, dacă legea nu e în vigoare, el arată contrariul: că

neadăugându-se nimic din poruncile legii, numai atunci va folosi credinţa.

«Credinţa numai atunci, zice, are putere, când nu i se vor adăuga cele ale legii».

„Câţi voiţi a vă îndreptăţi prin lege, zice, aţi căzut din har" (Galat 5, 4.). Decât

aceasta o zice el mai la vale, când uzează şi de mai mult curaj, având şi ocazia bine

venită, din cele deja demonstrate, pe când aici el şi prepară motivul din faptele

petrecute. «Când, zice, nu daţi atenţie legii, ci credinţei, atunci aţi primit spiritul şi

aţi săvârşit minuni».

Apoi fiindcă era vorba de lege, el duce chestiunea pe un alt teren mult mai

îndrăzneţ, aducând la mijloc pe Avraam, şi zicând:

„Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca

dreptate.” (Vers. 6).

«Desigur, zice el, că puterea credinţei se învederează şi din minunile făcute de voi;

dar de voiţi, eu mă voi încerca a vă convinge şi din exemple vechi». Şi fiindcă

multă vorbă se făcea de către dânşii pentru Avraam, îl aduce şi pe acesta la mijloc

şi arată că şi el s-a justificat prin credinţă. Dar dacă s-a justificat prin credinţă cel

mai înainte de har, deşi în fapte era de admirat, cu atât mal mult ne vom justifica

noi.

Cu ce a fost vătămat acela, dacă nu a fost sub lege? Cu nimic, ci credinţa i-a fost

suficientă spre justificarea lui. Atunci zice, nu era legea. Dar nici acum nu mai este

lege, precum nu era nici atunci. De aceia el combătând necesitatea legii, pentru ca

să nu primească vreo obiecţiune, introduce la mijloc pe Avraam, justificat mai

înainte de lege. Precum atunci legea nu era dată, astfel şi acum, fiind dată, a

contenit cu desăvârşire, a fost suspendată. Apoi de vreme ce cugetai lucruri mari

despre dânşii, fiindcă erau născuţi din Avraam şi se temeau ca nu cumva părăsind

legea să se înstrăineze de înrudirea cu el şi această teamă o nimiceşte Pavel,

arătând că mai ales înrudirea cu dânsul o lucrează credinţa.

Această idee mai clar o desfăşoară în epistola către Romani; însă nu mai puţin o

clarifică şi aici, zicând:

“Să ştiţi, deci, că cei ce sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui

Avraam.” (Vers. 7),

Iar aceasta o certifică cu mărturie din vechime:

„Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează nea-

murile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam: "Că se vor

binecuvânta în tine toate neamurile"." (Vers. 8).

Deci, dacă fii al lui Avraam nu sunt acei ce au înrudire naturală cu dânsul, ci acei

ce imitează credinţa lui - căci aceasta învederează: „prin tine se vor binecuvânta

toate naţiunile" - e cert că el îi introduce în această nemurire.

Dar prin aceste cuvinte el mai arată şi alt fapt destul de însemnat. Fiindcă ei făceau

mult vuiet şi ziceau ei că legea e mai veche decât credinţa şi că credinţa a venit în

urma legii, el le răstoarnă şi această născocire, probând că credinţa e mai veche

decât legea, ceia ce e cert prin faptul cu Avraam, care s-a îndreptăţit mai înainte de

arătarea legii. Arată totodată că şi cele petrecute acum s-au făcut în urma

profeţiilor.

„ Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă ",

iar nu prin lege, „a prevestit luîiAvraam”. Dar ce este aceasta ? «Aceasta înseamnă,

zice, că chiar el care a dat legea, mai înainte încă de a da legea a hotărât ca ginţile

să se justifice prin credinţă». Şi nu zice: a descoperit, ci „a prevestit', pentru ca să

afli că şi Patriarhul s-a bucurat de modul acesta de justificare şi dorea mult ca să se

realizeze.

Dar fiindcă ei mai erau stăpâniţi şi de o altă frică, căci s-a fost scris: „Blestemat

este tot cel ce nu va împlini toate cele scrise în cartea legii acesteia şi nici nu le

va face“ (Deuter. 27 26), de aceia le împrăştie şi această frică, întorcând

raţionamentul invers şi probând, că nu numai nu sunt blestemaţi cei ce părăsesc

legea, ci chiar binecuvântaţi, pe când cei ce rămân în lege, nu numai că nu sunt

binecuvântaţi, ci chiar sunt blestemaţi. Aceia ziceau că cel ce nu păzeşte legea este

blestemat, el însă probează că cel ce o păzeşte este blestemat, iar cel ce nu o

păzeşte binecuvântat. Aceia iarăşi ziceau, că cel ce dă atenţie numai credinţei, este

blestemat, pe când el arată că cel ce dă atenţie credinţei este binecuvântat.

Dar cum probează el toate acestea? Nu am avansat doar ceva întâmplător prin cele

de mai sus; de aceia trebuie a da atenţie încordată celor următoare. El a arătat

aceasta mai înainte zicând, că Scriptura a zis Patriarhului: „că prin tine se vor bine-

cuvânta toate naţiunile". Dar atunci nu era lege, ci numai credinţă. De aceia prin

silogism el adaugă:

„Deci cei ce sunt din credinţă se binecuvântează împreună cu

credinciosul Avraam." (Vers. 9.)

Dar ca nu cumva ei să ia aceasta ca o obiecţie şi să zică: «cu drept cuvânt s-a

justificat el prin credinţă, căci pe atunci legea nu exista; tu însă arată-ne credinţa

justificând după darea legii» - tocmai asupra acestora vine şi le probează mai mult

chiar decât ei cer; le probează, adică, nu numai că credinţa justifică, ci încă că

legea blestemă pe cel ce o întrebuinţează.

Şi ca să afli aceasta, ascultă cuvintele apostolice: „Câţi sunt din fapte de a

legii, sunt sub blestem" (Vers. 10).

Dar aceasta, zic, e numai o hotărâre, care nu are nici o probă. Aşadar care e proba?

Iat-o, ea se găseşte chiar în lege: „Blestemat este tot cel ce nu va împlini toate cele

scrise în cartea legii acesteia şi nici nu le va face" (Deuter. 27, 26).

„Cum că nimeni nu se îndreptează prin lege, este în totul învederat"

(Vers. 11).

Aşadar toţi au păcătuit şi prin urmare sunt sub blestem. Dar aceasta el n-o zice

încă, ca să nu se creadă că el decide, ci aleargă iarăşi la mărturii, scurte de altfel, ca

să dovedească că nimeni n-a împlinit legea şi că decî toţi sunt sub blestem şi că

singură credinţa justifică.

Şi care e mărturia ce o invocă? De la Profetul Avacum, carele zice: „Iar dreptul

din credinţă va fi viu“. Aceasta, însă, nu probează numai că justificarea e numai

prin credinţă, ci încă că prin lege nu e cu putinţă a se justifica. «Fiindcă nimeni,

zice, n-a păzit legea, ci toţi au fost sub blestem pentru călcarea ei, de aceia s-a găsit

o cale mai lesnicioasă, aceea, adică prin credinţă, ceia ce este o mare probă, că

nimeni nu se poate îndrepta prin lege. Căci doar n-a zis Profetul, că dreptul prin

lege va fi viu, ci „prin credinţă".

„Iar legea nu este din credinţă, ci cel ce va face acestea, va trăi întru

ele" (Vers. 12).

«Legea, zice, nu cere numai credinţă, ci şi fapte, pe când harul mântuieşte şi

justifică prin credinţă». Ai văzut cum a probat, ca cei ce dau atenţie legii, din cauza

imposibilităţii de a o împlini, sunt sub blestem ? Şi cum credinţa are această putere

de a justifica ? Decât această chestiune o a desfăşurat mai sus şi a prezentat-o cu

multă putere. Fiindcă legea era neputinciosă de a aduce pe om la justificare, s-a

descoperit un leac nu mic – credinţa - care a făcut prin sine posibil, ceia ce era

imposibil legii.

Dacă deci şi Scriptura zice că dreptul prin credinţă va fi viu, neacceptând

mântuirea prin lege şi Avraam prin credinţă s-a justificat, e cert că puterea

credinţei e mare.

«Cum că cel ce nu implineşce legea e blestemat, iar cel ce dă atenţie credinţei e

drept, faptul e învederat; dar că acel blestem nu mai există acum, de unde poţi,

zice, a ne proba aceasta»? Avraam a fost mai înainte de lege, noi însă odată intraţi

sub jugul sclaviei, ne-am constituit vinovaţi blestemului. Deci cine e acel ce a

dezlegat blestemul? La acestea iată cât de repede răspunde.

Erau suficiente cele zise mai sus; căci cel odată justificat şi mort legii şi arătat de o

viaţă nouă, cum ar mai putea fi vinovat blestemului? Dar el nu se mulţumeşte

numai cu acestea, ci discută chestiunea şi din alt punct de vedere, zicând:

„Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-se pentru

noi blestem, căci scris este: blestemat e tot cel spânzurat pe lemn

(Vers. 13)

Şi cu toate acestea poporul era vinovat de alt blestem, care zice: „Blestemat este

tot cel ce nu va împlini cele scrise în cartea legii acestea" (Deuter. 27, 26.). Dar

ce este aceasta ? Poporul desigur că era vinovat, căci nu a stat în lege şi nici că a

împlinit-o toată; dar Hristos din alt blestem I-a eliberat. „Blestemat este cel

spânzurat pe lemn“. Deci fiindcă şi cel spânzurat e blestemat şi cel ce calcă legea

iarăşi e blestemat, el ca cel ce urma a dezlega acel bleslem, fără a se face vinovat

lui, în locul aceluia a luat asupra sa pe acest din urmă, ca prin acesta să dezlege pe

celălalt. Întocmai ca şi cu un condamnat la moarte, când un altul iresponsabil

preferă de a muri în locul lui cu care ocazie îl scapă de pedeapsă, tot astfel a făcut

şi Hristos. Fiindcă el nu era sub blestemul călcării legii, a primit pe acesta în locul

celui dintâi, ca astfel să îl dezlege.

„Păcat n-a făcut şi nici vicleşug nu s-a aflat în gura lui“ (Isaia 53,9). Deci

precum prin moartea lui cei ce urmează a muri s-au izbăvit de moarte, tot aşa şi

prin blestemul pe care l- a primit i-a izbăvit de blestem.

„Pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste ginţi" (Vers,

14).

Cum să vină peste ginţi? „În sămânţa ta, zice, se vor binecuvânta tote naţiunile"

(Genesa. 22, 18), adică în Iisus Hristos. Dacă aceste cuvinte s-ar fi zis pentru iudei,

ce raţiune ar fi fost ca tocmai cei vinovaţi blestemului pentru călcarea legii, tocmai

ei să devină motiv de binecuvântare? Căci nimeni din cei blestemaţi nu poate

împărtăşi pe altul de binecuvântarea, de care chiar el este lipsit. De aici, deci, e

cert, că pentru Hristos s-au zis toate acestea, căci el a fost sămânţa lui Avraam, prin

el naţiunile se vor binecuvânta şi astfel la dânsul se raporta promisiunea spiritului,

ceia ce şi Pavel arătând zice: „Pentru ca prin credinţă să primească promisiunea

spiritului".

Dar fiindcă harul spiritului nu se pogoră asupra celor nerecunoscători şi

respingători, de aceia mai întâi se binecuvântează şi li se ridică blestemul, apoi

fiind justificaţi prin credinţă îşi atrag asupră-le harul spiritului. Astfel că crucea a

dezlegat blestemul, credinţa a introdus justificarea şi justificarea a atras harul

Sfântului spirit.

“Fraţilor, ca un om grăiesc; că şi testamentul întărit al unui om

nimeni nu-l strică sau îi mai adaugă ceva.” (Vers. 15).

Ce înseamnă aici: „după om vorbesc"? Adică din exemple omeneşti. Căci deoarece

a vorbit de Scripturi, de minunile săvârşite printre ei, de cele ce a pătimit Hristos şi

de Patriarh, era necesar a da exemple şi din viaţa comună. Acesta era obişnuinţa lui

Pavel, ca vorbind să îndulcească cuvântul şi să-l facă a fi bine primit de auditori şi

mai bine priceput de cei greoi la minte. Astfel o bunăoară către corinteni, zice:

„Cine îngrijeşte de turmă şi din laptele ei nu mănâncă"? (I. Corint. 9, 7), şi către

evrei: Aşezământul (testamentul) are putere numai asupra celor morţi; întrucât

însă trăieşte testatoriul el nu are nici o putere" (Evrei 9, 17) şi în multe locuri ar

găsi cineva introduse astfel de silogisme.

Acelaşi lucru şi Dumnezeu îl face deseori în Vechiul Testament; aşa bună oară

zice: “Au doar va uita femeia pe pruncul său”? (Isaia 49. 15) şi iarăşi: „Nu

cumva va zice olariului (creatura lui) ola: ce faci“ ? (ibid. 29, 16). Şi la Profetul

Osia (cap. 2) imitează pe bărbatul dispreţuit de femeie. Deasemenea şi în tipuri ar

putea vedea cineva multe exemple luate din viaţa omenească, ca de exemplu când

profetul îşi pune cingătoarea şi întră în căsuţa olariului.

Şi ce voieşte el (Pavel) cu acest exemplu? Voieşte să arate că credinţa era mai

veche, iar legea mai nouă şi temporală şi dată ca să pregătească credinţa. Pentru

aceia zice: „Fraţilor, după om vorbesc", Mai sus îi numeşte lipsiţi de minte, iar aici

fraţi,atrăgându-i cu vorbele, în acelaşi timp şi mângâindu-l. „Nimeni nu desfiinţază

aşezământul unui om, dacă este întărit”. «Dacă, zice, un om oarecare dispune de

averea sa prin testament, nu cumva va îndrăzni cineva a strica dispoziţia lui sau a

mai adăuga ceva? Deci dacă aceasta se petrece cu oamenii, cu atât mai mult fiind

vorba de Dumnezeu».

Şi cui a lăsat Dumnezeu prin testament?

“Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său. Nu zice:

"şi urmaşilor" - ca de mai mulţi - ci ca de unul singur: "şi

Urmaşului tău", Care este Hristos. Aceasta zic dar: Un testament

întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desfiinţează Legea, care

a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desfiinţeze făgăduinţa.

Căci dacă moştenirea este din Lege, nu mai este din făgăduinţă, dar

Dumnezeu i-a dăruit lui Avraam moştenirea prin făgăduinţă.” (Vers

16-18).

Iată, decî, cum însuşi Dumnezeu a dispus lui Avraam şi prin sămânţa lui a regulat

ca să ajungă binecuvântările lui la ginţi; deci, dar, cum e cu putinţă ca legea să le

răstoarne toate acestea? Dar fiindcă exemplul acesta nu avea putere în totul de a

atrage auditoriul către subiectul ce-l preocupa, de aceia a şi zis mai dinainte: „După

om vorbesc". Din acest exemplu să nu-ţi închipui ceva rău despre magnificenţa lui

Dumnezeu.

Observă exemplul de la început. A promis lui Avraam că prin sămânţa lui se vor

binecuvânta naţiunile, dar sămânţa lui după trup este Hristos. Legea a venit după

patru sute treizeci de ani. Dar dacă legea hărăzeşte binecuvântările, viaţa şi în-

dreptarea, promisiunea aceea este desfiinţată. Apoi nimeni nu desfiinţază un

testament al unui om, întărit în regula şi testamentul lui Dumnezeu după patru sute

treizeci de ani se desfiinţază? Dacă ceia ce a promis prin acel aşezământ nu

împlineşte, ci altcineva intervine în locul lui, apoi acela se desfiinţază. Şi cum s-ar

putea întâmpla aceasta? Din ce cauză, zice, s-a dat legea?

„Pentru călcările de lege (Vers. 19). Aşadar nici legea nu e de prisos. Vezi

cum el pe toate le observă deodată? Cum întrebuinţază mii de ochi? După ce el a

ridicat credinţa la locul ei şi a arătat-o de mai veche, ca nu cumva să-ţi închipui că

legea este de prisos, vine şi îndreaptă şi această parte, arătând că nu în zadar a fost

dată, ci spre o mare folosinţă, „Pentru călcările de lege“, adică ca nu cumva iudeii

să vieţuiască fără sfială şi alunecând în relele cele mai mari şi astfel în loc de frâu

legea le stă de faţă certând, îndreptând, împiedicând contravenirile la ordinile lui

D-zeu, deşi nu toate, cel puţin o parte din ele. Aşa că nu puţin este câştigul rezultat

din lege. Însă până când?

„Până ce va veni sămânţa, căreia i s-a dat făgăduinţă" (Vers 19), adică până va veni Hristos. Deci dacă legea a fost dată până la Hristos numai, de ce

acum o târăşti mai de parte fără timp? „Rânduită prin îngeri în mâna unui

Mijlocitor.” Aici prin cuvântul de îngeri înţelege sau pe preoţi sau chiar pe

îngeri, care au servit la darea legii. Mijlocitor numeşte aici pe Hristos, arătând că a

existat mai înainte de lege şi că legea el a dat-o.

„Mijlocitorul însă nu este al unuia singur, iar Dumnezeu este unul. “

(Vers. 20).

Ce ar putea zice aici ereticii? Căci dacă pasajul de la Ioan (cap. 17. 3) „singur

adevărat” nu lasă pe fiul a fi Dumnezeu adevărat, apoi nici pe Dumnezeu prin aceia

că se zice: „Iar Dumnezeu unul este”. Dacă însă se zice de Dumnezeu Tatăl şi de

Dumnezeu Fiul, e cert că vorbindu-se de Dumnezeu Tatăl şi numindu-1 adevărat,

adevărat este şi Fiul. «Iar mijlocitorul, zice, se face mijlocitor între doi. Dar al cui

mijlocitor a fost Hristos? Aşadar e cert că a fost mijlocitor între Dumnezeu şi

oameni»?

Vezi cum arată, că şi legea el a dat-o? Dar dacă el a dat-o, tot el era stăpân de a o şi

desfiinţa.

„ Este deci Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu?” (Vers.

21),

căci dacă binecuvântările au fost date seminţei lui Avraam, iar legea introduce

blestemul, apoi legea a fost contra făgăduinţelor lui Dumnezeu. Cum rezolvă el

obiecţia? Mai întâi tăgăduieşte zicând: „să nu fie”, apoi continuând zice: „căci

dacă s-ar fi dat legea care să poată viu face (vivifica), desigur că îndreptarea ar fi

fost din lege“.

Ceia ce zice, aşa şi este. «Dacă în lege, zice, aveam speranţa vieţii şi legea ar fî

avut puterea mântuirii noastre, poate că bine ar fi vorbit; dar dacă te mântuieşti prin

credinţă, chiar dacă erai sub blestem, cu nimic nu ai fost vătămat venind credinţa,

care toate le spală. Dacă făgăduinţa e dată prin lege, după dreptate te temi ca nu

căzând de la lege să cazi din justificare; dar dacă pentru aceasta a fost dată, ca să

îngrădească pe toţi, adică să mustre şi să arate propriile lor greşale, nu numai că nu

te împiedică de a te folosi de făgăduinţă, ci chiar conlucrează spre a reuşi».

Aceasta învederând-o, zicea:

“Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se

dea din credinţa în Iisus Hristos celor ce cred.”(Vers. 22.).

Fiindcă iudeii nici măcar că simţeau greutatea păcatelor lor, care nesimţind nici

iertarea nu o doreau, a dat legea, ca să scoată la lumină ranele şi astfel să dorească

medicul. Când el zice: „a închis”, înseamnă că le-a dovedit, le-a dat la lumină şi că

dovedindu-se a fost cuprinşi de groază.

Ai văzut, deci că nu numai că nu este contra făgăduinţelor lui D-zeu, ci că chiar

a fost dată pentru aceste făgăduinţe? Dacă legea ar fi căutat numai să se răzbune

contra omului şi să-şi menţină autoritatea, poate că bine s-ar fi zis aşa; dar când se

întâmplă cu totul altceva, când toate le făcea pentru om, cum de zici, că a fost

contra promisiunilor lui Dumnezeu? Dacă legea nu ar fi fost dată, toţi s-ar fi abătut

la păcate şi nu ar fi mai rămas nici un iudeu, care să asculte de Hristos. Acum, însă,

legea fiind dată, două lucruri a reuşit deodată; întâi învăţând pe cei băgători de

seamă de a practica virtutea şi al doilea, convingându-I de a-şi cunoaşte propriile

greşale, ceia ce mai ales îi şi făcea pe dânşii mai binevoitori în a căuta pe Fiul lui

Dnmnezeu.

Deci cei ce nu au crezut în el, cauza a fost, că nu şi-au cunoscut propriile lor

păcate. Iar aceasta învederând-o, zice: „Căci neştiind dreptatea lui Dumnezeu şi

căutând să-şi stabilească dreptatea lor, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu”

(Rom. 10, 3).

„Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind

închişi pentru credinţa care avea să se descopere.” (Vers. 23.).

Ai văzut cât de clar a prezentat ceia ce am zis? „Eram păziţi“ şi „închişi” nimic

alta nu învederează, decât siguranţa rezultată din poruncile legii. Ca cum pare că

fiind îngrădiţi cu un zid mare şi stăpâniţi de jur împrejur, aşa erau ei stăpâniţi de

lege, care-i ţinea în credinţă.

“Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne

îndreptăm din credinţă.” (Vers. 24).

Dar pedagogul nu lucrează contra dascălului, ci chiar conlucrează, scăpând pe tâ-

năr de orice răutate şi primeşte cu toată râvna de-al prepara la lecţiile date de

dascăl; când însă tânârul ajunge în stare de destoinicie, pedagogul se depărtează.

De aceia zice:

“Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Căci toţi

sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.” (Vers. 25.

26).

Deci, dacă legea a fost pedagog şi sub dânsa eram păziţi şi închişi, nu era contra

harului, ci chiar conlucrătoare; dar acum când harul a venit şi legea încă stăpâneşte,

desigur că e contra. Dacă noi suntem datori de a ieşi întru întâmpinarea tânărului şi

a-l primi, iar legea ne îngrădeşte, atunci desigur că este vătămată mântuirea

noastră. Precum luminarea luminează în timpul nopţii, iar dacă se luminează de

ziuă ne face a nu vedea soarele şi în asemenea caz nu numai că nu ne foloseşte, ci

încă ne şi vatămă, tot astfel şi legea, care ne opune mai mari obstacole. Deci

tocmai cei ce o păzesc acum, aceia sunt care o clevetesc.

Dar apoi şi pedagogul se face ridicol în ochii tânărulul, când sosind timpul de a se

depărta de el nu înţelege şi se încearcă încă de a-l stăpâni. De aceia şi zice Pavel:„

Dar venind credinţa, nu mai suntem sub pedagog" aşa că acum nu mai suntem

câtuşi de puţin sub pepagog. „Căci toţi fii al lui Dumnezeu sunteţi". Vai, câtă

putere are credinţa şi cât de bine o descoperă, cu cât înaintează mai mult! Mai

înainte el a arătat că ei erau fiii lui Avraam: Ştiţi, dar, că cei ce sunt din credinţă,

aceia sunt fiii lui Avraam", acum, însă, el arată că şi al lui Dumnezeu. „Căci toţi fii

al lui Dumnezeu sunteţi, zice, prin credinţa lui Iisus Hristos”. Apoi fiindcă a

pronunţat ceva mare şi minunat, arată şi modul înfierii.

„Căci câţi în Hristos v-aţl botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat" (Vers.

27).

Şi de ce n-a zis oare: câţi în Hristos v-aţi botezat, din Dumnezeu v-aţi născut? căci

aceasta era rezultatul firesc al ideei. Ceia ce el pune aici e forte înfricoşător. «Dacă

Hristos este fiul lui Dumnezeu, iar tu te-ai îmbrăcat în el avându-l în sine-ţi şi

identificându-te cu el, te-ai ridicat la o afinitate cu el şi te-ai făcut la fel».

„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai

este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una

sunteţi în Hristos Iisus.“ (Vers. 28).

Ai văzut suflet nesăţios? Zicând că prin credinţă ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, nu

stă numai aici, ci caută să afle ceva mai mult, care ar putea să prezinte mai clar

unirea cea mai strânsă cu Iisus Hristos şi zicând, că în «el v-aţi îmbrăcat», nici cu

acest cuvânt nu se mulţumeşte, ci explicându-1 pătrunde mai înăuntrul acestei uniri

şi zice: „Toţi unul sunteţi în Iisus Hristos", adică, aveţi toţi aceiaşi formă şi acelaşi

tip ca şi al lui Hristos. Şi ce ar putea fi mai înfricoşat ca vorbele acestea? Elinul,

iudeul şi sclavul de mai înainte, nu are forma vreunui înger sau arhanghel, ci a

însuşi stăpânului a toate; cu faţa veselă el păşeşte înainte, arătând în el pe Hristos.

„Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam,

moştenitori după făgăduinţă." (Vers 29).

Ai văzut cum, ceia ce zicea mai înainte despre sămânţa lui Avraam a probat-o

acum, că lui şi seminţiei lui au fost date binecuvântările ?

***

„Zic însă: Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu

nimic de rob, deşi este stăpân peste toate; Ci este sub epitropi şi

iconomi, până la vremea rânduită de tatăl său. Tot aşa şi noi, când

eram copii, eram robi înţelesurilor celor slabe ale lumii;" (Cap. 4,1-

3).

Sub cuvântul de prunc el nu înţelege aici vârsta, ci judecata, arătând că Dumnezeu

din început voia să ne dăruiască harurile sale, dar fiindcă ne găseam în stare de

pruncie, ne-a lăsat sub stăpânirea elementelor lumii, adică novoluniile şi sâmbetele.

«Deci dacă acestea vă pun şi acum sub lege, zice, nimic alta nu fac decât că vă

înapoiază iarăşi la timpul prunciei, deşi de altfel sunteţi in vârsta bărbătească

acum». Vezi la ce duce observarea zilelor? Pe Domnul şi Stăpânul a toate il pune

în rândul servilor.

„Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său,

născut din femeie, născut sub Lege, Ca pe cei de sub Lege să-i

răscumpere, ca să dobândim înfierea.”(Vers. 4. 5).

Aici el pune două cauze, cum şi două succese rezultate din întrupare:

– izbăvirea de rele şi

– acordarea bunurilor;

ceia ce nu era posibil nimănui a realiza, decât numai Lui.

Şi care au fost acele bunuri ? A ne scoate de sub blestemul legii şi a ne aduce la

înfiere. „Pentru ca pe cei de sub lege să-I răscumpere", zice şi ,,ca să primim

înfierea" Bine a zis ,,ca să primim", căci prin aceasta arată, că înfierea nu era

datorită nouă. Dumnezeu de la început a făgăduit lui Avraam, iar acele făgăduinţe

s-au realizat după cum a probat-o aceasta prin multe fapte şi citate din Scriptură.

Şi de unde e cert că noi ne-am făcut fii Lui ? Mai întâi a zis, că ne-am îmbrăcat în

Hristos, fiul Lui şi apoi că am primit spiritul înfierii. Nu am fi putut a-l numi tată,

dacă mai întâi nu am fi fost fiii lui. Deci, dacă harul ne-a făcut liberi, în loc de robi,

în loc de prunci ne-a făcut bărbaţi şi în loc de străini elironomi, cum nu ar fi cea

mai proastă şi cea mai grozavă nerecunoştinţă din parte-ne, de a-i părăsi şi de a ne

reîntoarce la cele dintâi ?

“Dar atunci necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu

sunt dumnezei; Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau

mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă

întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi

să le slujiţi ca înainte?” (Vers. 8. 9).

Aici el se adresează către cei dintre ginţi şi zice că idololatria este şi observarea

zilelor şi că acum o mai mare pedeapsă aduce. Pentru care a şi numit elementele

dumnezei nu din fire, voind a prepara acelaşi lucru şi a-i pune pe dânşii în mai

mare agonie. Ceia ce zice, aşa şi este. «Atunci zice, fiind întunecaţi şi trăind în

rătăcire, vă târâţi pe pământ; acum, însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau

mai bine zis, aţi fost cunoscuţi de dânsul, cum nu vă veţi atrage o mai mare osândă,

câzând după atâta îngrijire iarăşi în boala de mai înainte? Căci nu doar ostenindu-

vă voi aţi aflat pe Dumnezeu, ci pe când încă trăiaţi în rătăcire, el însuşi v-a smuls

din ea şi v-a atras la dânsul.

Numeşte elementele lumii slabe şi sărace, pentru că nu pot avea nici o putere

asupra bunurilor ce ne stau de faţă:

„Ţineţi zile şi luni şi timpuri şi ani? “ (Vers. 10).

Din acestea se învederează că nu numai circumcizia le predicau aceia, ci şi paza

sărbătorilor şi a lunilor nouă.

„ Mă tem de voi, să nu mă fi ostenit la voi, în zadar.“ (Vers. 11)

Ai văzut îngrijirea apostolică? Aceia se clătinau în credinţă, iar el tremură şi-i este

frică. Pentru care cu multă sfiială şi zice: „am ostenit la voi“ ca şi cum ar fi zis, «nu

mă lipsiţi de atâtea sudori, ce am vărsat pentru voi». Zicând: “mă tem“, iar apoi

adăugând şi „nu cumva i-a băgat în luptă şi i-a adus la bune speranţe.

Nu a zis, în zadar m-am ostenit, ci „nu cumva în zadar m-am ostenit”. «Un astfel

de naufragiu, zice, nu s-s întâmplat până acum, dar deja prevăd furtuna şi mă

doare. De aceia mă tem, însă nu m-am descurajat; voi sunteţi stăpâni de a îndrepta

totul şi a vă reîntoarce la liniştea de mai înainte».

Apoi întinzând pare că mâna unor naufragiaţi, se pune pe sine la mijloc şi zice:

“Fiţi, vă rog, fraţilor, precum sunt eu, că şi eu am fost precum

sunteţi voi.“ (Vers. 12).

Aceasta el o zice către cei dintre iudei şi de aceia se pune pe dânsul la mijloc, ca

astfel să-i poată convinge a se depărta de la cele vechi. «Chiar dacă nu aţi fi mai

avut alt exemplu, zice, ajunge totuşi a vă uita la mine în urma unei astfel de

transformări şi a vă încuraja. Ia priviţi, zice, la mine şi eu doar am pătimit de

acestea mai de mult, când ardeam de zelul cel mare pentru lege şi cu toate

acestea nu m-am temut mai în urmă de a părăsi legea şi viaţa iudaică de pe

atunci. Şi voi cunoaşteţi acestea clar, cu ce exageraţie chiar mă ţineam pironit de

iudaism şi cum după aceia l-am părăsit cu mai multă ardoare»

Decî bine a făcut el, de a spus vorbele de mai sus; căci mulţi dintre oameni, chiar

de li s-ar arăta mii de motive şi juste chiar, totuşi mai curând sunt atraşi de un

conaţional al lor şi când văd pe un altul făcând aceleaşi lucruri, fac şi ei aşa.

„ Nu mi-aţi făcut nici un rău".

Priveşte cum iarăşi îi salută cu numele de onoare; acelaşi lucru îl face şi cu

amintirea harului. Deci fiindcă i-a mustrat cu multă asprime şi peste tot locul le-a

confruntat faptele şi i-a arătat ca călcători de lege şi în multe locuri i-a rănit cu

cuvintele, iarăşi se domoleşte şi-i curteneşte, uzând de cuvinte mult mai blânde.

Căci precum a curteni pe cineva într-una este a-l moleşi cu totul, tot aşa şi a vorbi

într-una băţos este a-l îndărătnici. De aceia tocmai acest bun îl întrebuinţeazâ el

peste tot locul cu măsură. Ia priveşte acum, cum li se justifică de cele vorbite,

arătând că el nu a spus acelea, ca cum i-ar urî fără motiv, ci a făcut-o mişcat de

grija cea mare, ce o are pentru dânşii. Şi fiindcă el le-a dat o lovitură puternică care

a pricinuit o rană adâncă, vine acum prin această mângâere a le astupa rana, ca cu

nişte untdelemn.

Arătând el că vorbele pronunţate nu erau izvorâte nici din ură şi nici din duşmănie,

le aminteşte de dragostea lor către dânsul şi astfel pune apologia sa la un loc cu

laudele adresate lor. „Rogu-vă fraţilor, întru nimic mi-aţi făcut nici un rău ".

„Dar ştiţi că din cauza unei slăbiciuni a trupului, am binevestit vouă

mai întâi, Şi voi nu aţi dispreţuit încercarea mea, ce era în trupul

meu, nici nu v-aţi scârbit“ (Vers. 13, 14).

Dar nu e lucru mare de a nu nedreptăţi pe un altul, căci chiar cel mai ordinar om nu

ar primi ca să vatăme pe unul, care cu nimic nu l-a nedreptăţit şi numai să caute al

supăra în zadar. «Voi, însă nu numai că cu nimic nu m-aţi nedreptăţit, ci încă mi-

aţi arătat o favoare nespusă.»

Deci să nu-ţi închipui că el care s-a bucurat de atâta îngrijire din parte-le, le spune

acestea din duşmănie. «Deci dacă, zice, nu le vorbesc acestea din duşmănie,

urmează că din iubire către voi, din grija ce o port pentru voi». „Rogu-vă, cu nimic

nu m-aţi nedreptăţit”. Nimic nu poate fi mai blând, nici mai plăcut şi mai afectos,

ca acel suflet sfânt. Aşadar nici vorbele de mai înainte nu erau rezultate din vreo

mânie neraţională, nici că erau izvorâte din vreo patimă a sufletului lui, ci din prea

marea îngrijire ce o avea pentru ei. Şi ce zic: nu m-aţi nedreptăţit, căci voi aţi arătat

şi mai mare interes şi preocupaţie pentru noi.

„Căci ştiţi, zice, ca fiind slab cu corpul v-am predicat Evanghelia şi pentru ispita ce

era în corpul meu, nu m-aţi dispreţuit". Dar ce voieşte el să spună prin aceste

cuvinte? «Am fost alungat, zice, am fost biciuit, am suferit mii de primejdii

predicându-vă vouă şi totuşi voi nu m-aţi dispreţuit». Aceasta e ceia ce zice:

„pentru ispita ce era în corpul meu, nu m-aţi dispreţuit". Ai văzut înţelepciune?

Continuând apoi cu ordinea apologiei lui iarăşi se întoarce către dânşii şi arată câte

a pătimit pentru ei. «Dar, zice, nimic din toate acestea nu v-a scandalizat şi nici nu

m-aţi dispreţuit pentru patimi şi persecuţii - toate acestea el le numeşte: slăbiciune

şi ispită - „ci m-aţi primit ca pe îngerul lui Dumnezeu”. Deci, cum nu

poate fi absurd, ca fiind persecutat şi alungat voi mă primeaţi ca pe îngerul luî

Dumnezeu, iar acum când vă îndemn şi vă povăţuiesc la cele necesare, să nu mă

primiţi»?

„Care, deci, era fericirea voastră? Mă mărturisesc vouă, că de era

posibil aţi fi scos ochii voştri şi i-aţi fi dat mie. Deci duşman făcutu-

m-am vouă, pentru că vă vorbesc adevărul”? (Vers. 15. 16).

Aici el ezită şi oarecum se uimeşte şi caută a afla de la dânşii cauza schimbării lor.

«Cine v-a amăgit, zice şi v-a făcut ca în altfel să vă arătaţi către noi? Nu voi sunteţi

cei ce ne urmaţi şi ne serveaţi şi ne aduceaţi ce era mai respectat decât ochii ? Ce s-

a întâmplat deci? De unde e duşmănia ? De unde e bănuiala ? Că v-am vorbit cele

adevărate? Dar pentru aceasta trebuia încă ca mai mult să ne respectaţi şi să ne

serviţi; acum însă: „Duşman făcutu-m-am vouă, pentru că vă vorbesc adevărul,,?

«Eu, zice nu cunosc altă cauză, decât că v-am vorbit cele adevărate». Priveşte

acum, cu câtă umilinţă se justifică el, căci nu a căutat a proba imposibilitatea de a

le vorbi lor aşa, din spirit de duşmănie - ca rezultată din aprecierile ce el le avea

pentru dânşii, ci din acele pe care ei le aveau faţă de dânsul. Nici măcar n-a zis: şi

cum voi mai puteţi suferi pe cel biciuit, pe cel alungat, pe cel ce a pătimit atâtea

pentru voi, iar acum vă invidiază? ci tocmai de la acelea cu care ei se făleau şi

trage rezonămintele, zicând cum de răbdaţi ca cel respectat de voi, cel pe care-1

primeaţi ca pe un înger, să fie recompensat astfel?

„Aceia vă râvnesc, dar nu cu gând bun; ci vor să vă despartă (de

mine), ca să-i iubiţi pe ei. “ (Vers. 17).

Râvna, însă, este şi bună, este şi rea; râvna bună e când cineva râvneşte de a imita

virtutea, iar râvna rea când se sileşte a atrage de la virtute pe cel ce o face. Dar

tocmai aceasta se şi încearcă acum acei amăgitori de a face; ai scoate de la

cunoştinţa desăvârşită şi ai aduce la acea ciuntită şi falsă, nu cu altă intenţie, decât

ca pe de o parte ei să se aşeze în rândul dascălilor, iar pe voi, care sunteţi cu mult

mai superiori lor, să vă pună în rândul discipolilor. Câci aceasta se învederează

prin zicerea: „ca voi să-i râvniţi pe dânşii". «Eu, zice, voiesc cu totul din contră: ca

voi să fiţi regula lor şi exemplul celor mai perfecţi; ceia ce a şi fost, pe când eram

la voi».

Pentru care şi adaugă zicând:

„ Dar e bine să râvniţi totdeauna binele şi nu numai atunci când eu

sunt de faţă la voi. “ (Vers. 18).

Aici el dă a înţelege, că lipsa lui de acolo a provocat acele scandale şi că

principalul stă tocmai, ca nu numai faţă cu dascălul să aibă discipolii cuvenita

judecată, ci şi în lipsa lui. Deci, fiindcă ei nu ajunseseră încă la desăvârşire, apoi el

face totul, numai ca să-i introducă în ea.

„ O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce

Hristos va lua chip în voi! “ (Vers. 19).

Priveşte-l, cât e de tulburat, cât e de alarmat! „Fraţii mei, rogu-mă vouă“, „copiii

mei, pe care iarăşi cu durere vă născ. Imitează pe mamă, care tremură pentru copiii

ei. „Până ce se va forma Hristos între voi“. Ai văzut afecţiune părintească ? Ai

văzut tristeţe demnă de Apostol ? Ai văzut ce ţipet de jale a scos, mai amar chiar

decât, a femeilor care nasc?

«Aţi corupt, zice, chipul lui Dumnezeu, aţi pierdut înrudirea şi aţi alterat faţa

voastră; aveţi nevoie acum de renaştere şi de reformare totală şi cu toate acestea eu

încă vă numesc: copiii mei - deşi voi sunteţi avorturi şi monştri». Decât nu

vorbeşte el aşa, ci mai cu înconjur, fiindcă nu voieşte a răni şi nici a adăuga răni

peste răni, ci-i cruţă. Precum doctorii cei înţelepţi nu deodată vindecă pe cei căzuţi

în vreo boală îndelungată» ci-i părăsesc pentru moment, ca nu cumva prin

prescripţia lor să se împuţineze bolnavii şi să se piardă, tot aşa şi acest fericit

Apostol. Durerile ce le simte erau destul de grele, afecţiunea-i era destul de mare,

însă şi păcatul lor nu era mai pe jos.

Ceia ce zic totdeauna şi nu voi înceta de a zice, este că chiar o mică contravenţie

schimbă faţa întreagă a lucrului şi o vatămă.

“Aş vrea acum să mă găsesc la voi şi glasul să mi-l schimb”.(Vers. 20).

Ia priveşte-1 cât e de nerăbdător şi de înfierbântat şi cum nu poate să-şi înăduşe

aceste sentimente. Dar astfel este iubirea; nu se mulţumeşte numai cu vorbe, ci

caută şi realizarea dorinţelor ei. Şi de ce doreşte el a fi prezent printre dânşii? „să-

mi schimb vocea zice, adică să plângă şi să verse lacrimi şi toate să le prefacă în

jale. Prin epistolă nu putea să arate lacrimile şi jalea şi de aceia e aprins şi caută

prezenţa lor.

„Căci nu ştiu ce să cred despre voi! “. «Nu am ce să zic, nu ştiu ce să

judec. Cum se face că voi care v-aţi ridicat la înălţimea cerurilor - prin pericolele

pe care le-aţi răbdat pentru credinţă, prin minunile pe care le-aţi făcut tot prin

credinţă - fără de veste să vă pogorâţi la atâta micime, să fiţi traşi la circumcizie

şi la serbarea Sâmbetelor şi să vă lipiţi de cei ce iudaizează»?

Pentru aceasta la începutul epistolei zicea: „Mă mir, că aşa de curând vă abateţi de

la Evanghelie", iar aici; „Nu mă pricep de voi", ca şi cum ar fi zis: ce voi spune, ce

voi vorbi, ce să înţeleg, nu pricep ?” Pentru care simţea nevoia de a plânge cu

suspine, cum făceau şi profeţii faţă de iudeii abătuţi. Şi aceasta este o specie de

îndreptare, adică nu numai a sfătui, ci a şi jeli pe cineva. De altfel şi către Mileteni

zicea: „Trei ani de-a rândul, nu am încetat cu lacrimi de a vă sfătui pe voi"

(Fapt. 20, 31). Aceasta o zice şi aici prin cuvintele: „să-mi schimb vocea”.

Când noi ne găsim în vreo incertitudine sau în vreo strâmtorare, venită asupră-

ne, în contra aşteptărilor noastre, sfârşim prin a ne cufunda în lacrimi amare.

Deci, fiindcă a certat, a dojenit şi iarăşi a mângâiat şi iarăşi a suspinat, bocetele

lui, însă, nu au fost numai spre mustrarea lor, ci şi spre mângâiere; căci ele nici

nu îndărătnicesc ca iertarea şi nici nu moleşeazâ ca mângâerea, ci este un

medicament amestecat care are multă putere în sfătuire; - deci fiindcă a plâns cu

jale şi astfel le-a îmblânzit cugetele lor şi mai mult i-a atras către el, iarăşi se

întoarce la luptele lui, arătând că însăşi legea nu mai voieşte a fi păzită.

Mai sus el a adus exemplul cu Avraam, iar acum pune înainte legea, care îndeamnă

nu numai de a nu mai fi păzită, ci chiar de a fi îndepărtată, ceia ce este şi mai

grozav. «Aşa că, de voiţi a vă supune legii, zice, depărtaţi-vă de ea; aceasta o

pretinde însăşi ea». Dar nu zice chiar în aşa fel, ci o apucă din altă parte,

amestecând totodată şi o istorie veche:

„Spuneţi-mi voi, care vreţi să fiţi sub Lege, nu auziţi Legea?” (Vers.

21).

Bine zice el: „cei ce voiţi", «căci dacă vorbele acestea nu sunt continuarea ideilor

de mai înainte, sunt însă cu privire la disputa lor nefolositoare. Lege el numeşte

aici cartea Facerii, ceia ce de multe ori o repetă, numind astfel întregul Vechi

Testament.

„Că scris este, că Avraam a avut doi fii, unul din servitoare (roabă)

altul din cea liberă" (Vers. 22).

Iarăşi se ridică la Avraam, nu doar că face cu aceasta vreo repetare de idei, ci

pentru că mare era printre iudei credinţa despre acest Patriarh, arătând totodată că

de acolo tipurile îşi aveau începutul şi că cele prezente în el se preînchipuiau. Şi

mai întâi arătându-i ca fiind fii al lui Avraam, - fiindcă fiii Patriarhului nu erau în

acelaşi grad de demnitate, căci unul era născut din servitoare, iar celălalt din cea

liberă - probează că ei nu numai că sunt fii, dar încă că sunt tot aşa ca şi cel liber şi

nobil. Atât de mare este puterea credinţei.

„Dar cel din servitoare s-a născut după corp (trup), iar cel din cea

liberă după făgăduinţă". (Vers. 23).

Şi ce înseamnă: „după corp” ? Fiindcă ei ziceau, că credinţa ne uneşte cu Avraam

şi se părea auditorilor ca improbabil, ca cei ce nu erau născuţi din el să se

numească fii al lui, de aceia el dovedeşte că lucrul acesta de necrezut s-a făcut de

sus. Căci Isaac nu s-a născut după regula naturii, nici după legea mariajului şi nici

după puterea corpului şi totuşi a fost fiu adevărat, deşi s-a născut din corpuri

moarte şi din mitra Sarei de asemenea moartă. Nu corpul a lucrat concepţia şi nici

sperma a făcut pe prunc, căci mitra era moartă, atât din cauza vârstei, cât şi din

slăbire, ci cuvântul lui Dumnezeu l-a creat.

Cât pentru cel din servitore, însă, lucrurile nu s-au petrecut aşa, ci acesta este

născut şi după obiceiul mariajului şi după legile naturii. Şi totuşi cel ce nu s-a

născut după corp, a fost mai respectat ca cel născut după corp, căci naşterea după

corp, nu face pe cineva mai de respectat, ci din contră. Naşterea care nu este după

corp, e şi mai miraculoasă şi mai spirituală; dovada o avem din cele două naşteri

arătate mai sus. Ismail s-a născut după corp, cu adevărat, însă a fost serv şi nu

numai atâta, dar a fost şi scos din casa părintească; pe când Isaac, cel născut după

făgăduinţă, ca fiu şi liber, era stăpân al tuturor.

„Care sunt alegorii" (Vers. 24). Abuziv a numit el alegorie, în loc de tip.

Ceia ce zice, aşa şi este. Această istorie nu reprezintă numai aceasta, după cum se

pare, ci şi altele proclamă; fapt pentru care s-a şi numit alegorie. Dar ce anume

proclamă? Nimic alta, decât toate cele prezente.

„Acestea, zice, sunt cele două aşezăminte, unul din muntele Sinai, ce

naşte spre servitute, care este Agar" (Vers. 24).

Şi cine sunt „acestea" ? Mamele acelor copii, Sara şi Agar. Ce „sunt“? Cele două

testamente, cele două aşezăminte, cele două legi. Dar, fiindcă în istoria aceasta a

fost amestecate nume de femei, el a persistat în denumirea genului, arătând din

numele acestea o mare continuitate de idei şi o mare asemănare.

Şi cum arată acestea din nume? „Căci Agar semnifică muntele Sinai,

care este în Arabia (Vers. 25)

Servitoarea se numea Agar, iar muntele Sinai astfel se traduce în limba locului.

Astfel că toţi cei născuţi sub imperiul Vechiului Testament, forsamente sunt sclavi.

Căci muntele acela, pe care s-a dat vechiul aşezământ, fiind omonim cu

servitoarea, cuprinde şi Ierusalimul. Aceasta este, ceia ce el zice: „Este alăturea cu

Ierusalimul de acum", adică, se megieşeşte,..se atinge. Şi ce rezultă de aici? Că nu

numai aceea a fost sclavă şi sclavi a şi născut, dar şi acesta, adică Vechiul

Testament, al cărui tip a fost servitoarea. Căci şi Ierusalimul se găseşte megieş cu

muntele acela omonim cu sclavă şi că în acest munte s-a dat şi aşezământul.

Şi acum unde este şi tipul Sarei ? Ascultă: „Iar Ierusalimul de sus este

liber" (Vers. 26); aşadar şi cei născuţi din el nu sunt sclavi. Tipul Ierusalimului

de jos a fost Agar, ceia ce e cert de la numele muntelui; iar tipul Ierusalimului de

sus este biserica. Şi cu toate acestea el nu se mulţumeşte numai cu tipurile, ci pune

de faţă şi pe Profet, carele îşi dă aceeaşi părere.

„Căci scris este: "Veseleşte-te, tu, cea stearpă, care nu naşti!

Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu care nu ai durerile naşterii, căci

mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are

bărbat". (Vers. 27).

Dar cine oare e cea stearpă şi care e pustiul? Oare nu e învederat că este biserica

celor dintre ginţi, care a fost lipsită de cunoştinţa lui Dumnezeu ? Cine e aceea care

avea bărbat? Nu e cert că era sinagoga? Şi cu toate acestea a biruit-o cea stearpă,

prin naşterea de fii mulţi. Aceea avea o singură naţiune, cea iudaică, pe când fiii

bisericii au umplut Elada, ţările barbare, pământul, marea şi întreaga lume.

Ai văzut cum ne-a prescris cele viitoare, Sara prin fapte, iar Profetul prin vorbe?

Judecă: Isaia o a numit stearpă şi tot el a arătat-o ca născând mulţi fii. Aceasta s-a

întâmplat cu Sara în mod tipic, căci deşi ea a fost stearpă, totuşi a devenit mamă a

unei mari mulţimi de nepoţi.

Lui Pavel, însă, nici aceasta nu-i e de ajuns, ci încă insistă a cerceta şi cum a

devenit ea mamă, pentru ca şi de aici să poată trage concluzia şi să poată apropia

tipul de adevăr. Pentru care şi adaugă, zicând:

“Iar noi, fraţilor, suntem după Isaac, fii ai făgăduinţei." (Vers. 27).

Deci biserica nu numai că a fost stearpă la început ca şi Sara şi după aceia nu

numai că a născut mulţi fii, dar încă că a născut astfel, după cum a născut Sara.

Precum pe aceea nu a făcut-o mamă natura ci făgăduinţa lui Dumnezeu - cuvântul

lui Dumnezeu pronunţat a fost: „Eu la anul, tot pe timpul acesta voi veni şi Sara

va avea fiu" (Genesa 18, 10) - care cuvânt intrând în mitra ei a conceput pruncul -

tot aşa şi la renaşterea noastră nu conlucrează natura, ci numai cuvintele lui

Dumnezeu, pronunţate prin gura preotului, pe care le ştiu credincioşii; aceste

cuvinte renasc pe cel ce se botează în colimvitra cu apă, şi-l formează, ca şi în

mitra femei.

Aşadar suntem fii născuţi din cea stearpă, însă liberi. Şi care e această libertate, ar

zice cineva, pe când iudeii stăpânesc şi bat pe cei ce cred, aşa că cei ce sunt crezuţi

ca liberi sunt persecutaţi? De acestea se întâmplau pe acel timp, pe când

credincioşii erau persecutaţi. - Însă, nici aceasta să nu vă tulbure, zice, căci şi

aceasta a anticipat-o prin tip, de vreme ce şi Isaac fiind liber, a fost persecutat de

Ismail. Pentru care şi adaugă zicând:

“Ci precum atunci cel ce se născuse după trup prigonea pe cel ce se

născuse după Duh, tot aşa şi acum. Dar ce zice Scriptura?

"Izgoneşte pe roabă şi fiul ei, căci nu va moşteni fiul roabei,

împreună cu fiul celei libere". (Vers. 28, 29).

Dar ce ? Aceasta e toată mângâierea, ca să ne arăţi că cei liberi vor fi persecutaţi

de către cel sclavi? «Nu, zice, nu mă mărginesc aici numai, ci ascultă şi cele ce

urmează şi atunci vei căpăta mângâere îndeajuns, ca să nu te împuţinezi în persecu-

ţiuni».

Şi care sunt acestea? „A izgonit pe fiul servitoarei, pentru că nu va elironomisi cu

fiul celei libere. Ai văzut răsplata tiraniei temporale şi a indrăznelii necuvincioase?

Cade copilul din bunurile părinteşti şi devine fugar, rătăcind împreună cu mama

lui.

Tu însă gândeşte-te la înţelepciunea celor spuse. Nu zice, că fiindcă persecutat, a

fost numai izgonit, ci încă că nu va elironomisi. Nu a căutat numai să-l

pedepsească pentru persecutarea lui temporal - căci aceasta e puţin lucru - ci încă

nu l-a lăsat a se împărtăşi de cele pregătite copilului, arătând că şi fără persecutare,

aceasta i-a fost prescrisă de sus; ca dezmoştenirea nu şi-a avut începutul din

persecuţie, ci din hotărârea lui Dumnezeu. Şi nu a zis: nu va elironomisi fiul lui

Avraam, ci „fiul servitoarei“, numindu-1 aşa, din cauza naşterii lui înjosite.

Sara a fost stearpă, dar şi biserica celor dintre ginţi a fost stearpă. Vezi cum prin

tote acestea se păstrează tipul? Căci precum aceea în toţi anii dinainte n-a născut şi

tocmai la bătrâneţi adânci a devenit mamă, tot aşa şi aceasta; când a sosit plinirea

timpurilor, atunci naşte. Aceasta şi profeţii o spuneau mai înainte, zicând: „

Veseleşte-te cea stearpă, care nu naşti, scoate voce şi strigă cea fără dureri de

naştere, că mai mulţi sunt fiii pustiiului, decât al celei ce are bărbat“, numind ast-

fel biserica. Nu cunoştea atunci pe Dumnezeu; când însă l-a cunoscut, a biruit pe

cea cu mulţi copii, adică sinagoga.

„ Deci, fraţilor, nu suntem copii ai roabei, ci copii ai celei libere."

(Vers. 30.)

Toate acestea el le suceşte în toate părţile şi le mişcă, voind a arăta, că faptul n-a

fost întâmplător , ci a fost prescris de sus cu mulţi ani mai înainte. Deci, cum nu e

absurd, ca cei născuţi de mai înainte de Dumnezeu să se bucure de libertate, acum

de bună voia lor să-şi bage capul sub jugul sclaviei ?

*** Apoi mai pune şi o altă cauză, care să convingă de a rămâne în credinţă.

„Staţi în libertatea, cu care Hristos ne-a răscumpărat" (Cap. 5. 1).

«Nn cumva poate v-aţi eliberat înşivă, ca să alergaţi iarăşi la stăpânirea dintâi»?

Altul este care v-a răscumpărat, altul este care a plătit pentru voi preţul

răscumpărării. Vezi, prin câte idei îi întoarce de la rătăcirea iudaică?

Mai întâi arată, că este cea mai de pe urmă prostie de a dori ca din liberi să

devină sclavi;

al doilea, că se vor arăta nerecunoscători către binefăcătorul lor,

dispreţuind pe binefăcători şi îmbrăţişând pe cei ce-i face sclavi;

al treilea, că nu e cu putinţă aceasta, «căci legea, zice, nu mai are nici o

stăpânire asupra voastră, pe câtă vreme o altă lege v-a cumpărat odată de

la cea dintâi».

Zicând „staţi", arată cât de mare era frământarea lor sufletească.

„Şi nu vă încurcaţi iarăşi în jugul sclaviei".

Sub numele de jug se arată lor insuportabilul, la care se expun: când însă zice,

„iarăşi", arată marea lor nesimţire. «Dacă, zice, aţi fi fără experienţă de greutatea

acelui jug, nu aţi fi vrednici de atâta osândă; dar dacă voi cunoaşteţi din experienţă

greutatea jugului şi totuşi vă băgaţi de bună voie în el iarăşi, de ce iertare veţi putea

oare să fiţi vrednici»?

„Iată eu, Pavel, vă spun vouă: Că de vă veţi tăia împrejur, Hristos

nu vă va folosi la nimic.“ (Vers. 2).

Priveşte, câtă ameninţare! Cu drept cuvânt, deci, a dat anatemei şi pe îngeri. Dar

oare cum nu-i va folosi cu nimic Hristos ? Nu a inventat el doar această părere, ci a

decis în mod hotărâtor, fiind de ajuns credincioşia persoanei în loc de orice altă

probă. Pentru aceia anticipând el zice: „Iată eu, Pavel, vă spun vouă“, ceia ce arată

pe omul convins de cele ce spune.

Dar noi vom mai adăuga încă pe lângă cele discutate. Cum nu va folosi oare

Hristos, pe cel ce se circumcide ? În adevăr, faptul e cert, că cel ce se circumcide o

face aceasta fiindcă se teme de lege; cel ce se teme de lege, însă, nu crede în

puterea harului, iar cel ce nu crede, nu va câştiga nimic de la cel în care n-a crezut.

Şi iarăşi: cel ce se circumcide, face legea stăpână; dacă însă o consideră de stăpână,

apoi de ar contraveni chiar la cele mai mici ordinaţiuni şi pe cele mai mari le-ar

păzi, el totuşi cade sub blestem; supunându-se pe sine blestemului şi respingând

libertatea acordată de credinţă, cum se va putea mântui?

Dar dacă trebuie a vă spune şi ceva paradox, apoi adaug: că un astfel de om nu

crede nici în Hristos şi nici în lege, ci stă la mijlocul drumului, voind a câştiga şi

dintr-o parte şi din cealaltă, pentru care niciodată şi nici din vreo parte se va folosi

cu ceva. Apoi zicând că cu nimic nu se va folosi, o învederează aceasta prin probe

scurte şi enigmatice, zicând:

„Mărturisesc fiecărui om circumcis, că datoria este de a împlini

întreaga lege”. (Vers.3)

«Pentru ca să nu crezî că eu vorbesc acestea din spirit de duşmănie, zice, iată că vă

spun nu numai vouă, ci şi tuturor celor circumscişi, „că dator este de a împlini

întreaga lege“, adică de-a vă ţinea de cele legiuite». Căci, precum cel ce din liber,

cum era, s-a făcut singur sclav, nu mai poate face ce voieşte, ci se găseşte sub

stăpânirea tuturor legilor sclavieî, astfel e şi cu legea: când te-aî însărcinat de a face

ceva cât de mic din lege, tu singur te-aî băgat sub jug şi ţi-ai atras asupră-ţi întregul

despotism.

Tot astfel se întâmplă şi cu moştenirile bunurilor pământene: cel ce nu se atinge de

nimic din averea lăsată de răposat, este în totul dispensat de bucluri şi de procese;

iar cel ce ar pune mâna pe ceva cât de mic, chiar dacă nu ar răpi întreaga avere, s-a

făcut responsabil de tot, deşi el n-a luat decât o parte din avere.

Astfel se întâmplă şi cu legea, nu numai pentru ceia ce am zis mai sus, dar şi pentru

altceva; trebuie a se păzi toate cele legiuite. De exemplu: circumcizia are de dânsa

legat sacrificiul şi păzirea zilelor; sacrificiul iarăşi este legat de paza zilelor şi a

locului rânduit; locul iarăşi mit de moduri de curăţire (sacrificii de expiaţiune), iar

sacrificiile de expiaţiune, care preced pe cel dintâi, introduc iarăşi o puzderie de

alte şi variate observări. Nu e permis a aduce sacrificii cel necurat; nu e permis a

călca în templu şi în fine multe de acestea. Prin o singură poruncă, deci, legea

târăşte după sine o mulţime de alte ordinaţiuni. Dacă te circumcizi şi nu în ziua a

opta ; dacă ai făcut-o aceasta în ziua a opta, însă nu a fost sacrificiu sau că de a fost

sacrificiu, nu a fost la locul rânduit sau că deşi s-a făcut la locul, orânduit, nu s-au

observat toate cele legale sau câ toate cele legiuite s-au observat, însă individul n-a

fost curat sau că la curăţirea lui n-a observat toate cele prescrise, apoi atunci toate

sunt anulate şi fără vreo putere. De aceia şi zice Apostolul; „dator este a împlini

întreaga lege".«Dacă legea este stăpână, împlineşte nu numai parte din ea, zice, ci

întreagă, iar de nu este stăpână, atuncî nici parte din ea nu este ţinut a îndeplini».

„V-aţi depărtat de Hristos; voi, care vă justificaţi prin lege, din har

aţi căzut“. (Vers.4)

Deci, după ce mai înainte a pregătit pe auditori, la urmă se pronunţă şi arată

pericolul cel mai grozav. Pentru că, în definitiv, cu ce se va alege la urmă cel ce şi

legea o calcă, căci nu poate să se mântuiască de acolo şi cade şi din har? Ce alt va

culege decât o pedeapsă indispensabilă, cea dintâi neputând a-1 ajuta, iar cel de al

doilea (harul) neputându-l suferi?

Mărind, deci, frica lor şi zguduindu-le cugetele şi arătându-le completul naufragiu

pe care-1 vor suferi, deschide în apropierea lor limanul cel mântuitor al harului;

ceia ce face peste tot locul, declarând mântuirea prin har mai uşoară şi mai sigură.

„Căci noi prin credinţă aceptăm speranţa justificării în spirit"

(Vers. 5).

«Nu avem nevoie de nimic din acele legiuite, zice; căci ajunge numai credinţa a ne

procura spiritul, iar prin spirit justificarea, cum şi alte multe bunătăţi»

„Căci în Iisus Hristos nici circumcizia poate ceva, nici necircumcizia, ci

credinţa care se lucrează prin iubire”. (Vers. 6).

Vezi cum la urmă el se azvârle în luptă cu mai mult curaj ? «Cel ce s-a îmbrăcat în

Hristos, zice, să nu se mai preocupe de acestea». Mai sus el zicea, că circumcizia

este vătămătoare; dar cum aici el o pune ca indiferentă? Indiferentă este pentru cei

ce au avut-o mai înainte de credinţă, nu însă şi pentru cei ce au primit-o după

credinţă. Priveşte, cum a scos-o el şi a pus-o la un loc cu necircumcizia; iar

credinţa este aceea, care face diferenţa între dânsele. Precum cel ce adună luptători

pentru circ, nu se uită dacă sunt gârbovi sau cârni, negri sau albi, căci toate acestea

nu-1 interesează cu nimic la încercările lui, ci caută numai ca să fie vânjoşi,

puternici şi cunoscători de această artă, tot aşa şi cel ce voieşte a se înscrie în

Testamentul nou; lipsurile corporale nu-1 vatămă cu nimic şi nici nu-i folosesc,

dacă nu le-ar avea.

Dar ce înseamnă zicerea: „care se lucrează prin iubire"? Aici i-a rănit cu o rană

adâncă, probându-le că dacă iubirea lor în Hristos nu este înrădăcinată bine, apoi

această iubire s-a transformat în o portiţă ascunsă, pe unde se pot furişa în sufletele

lor toate patimile. Ceia ce se cere, nu este numai a crede, ci a şi sta în credinţă

iubind. Ca şi cum pare că le-ar fi zis: «dacă iubeaţi pe Hristos după cum trebuia, nu

aţi fi deşertat din libertate la sclavie, nu aţi fi părăsit pe cel ce v-a eliberat şi n-aţi fi

insultat pe eliberatorul vostru».

Mai face aluzie aici şi la cei ce-i invidiau pe dânşii, arătând că şi aceia n-ar fi

cutezat a face aceasta, dacă ar fi avut iubire către dânşii. Mai voieşte încă prin

aceste cuvinte, a le corecta viaţa lor.

„Alergaţi bine; cine v-a oprit ca să nu ascultaţi de adevăr“? (Vers.

7).

Cuvintele aceste nu sunt ale unui om care întreabă, ci ale unui om care nu mai

ştie ce să zică şi care se boceşte într-una. «Cum, zice, vi s-a întrerupt un drum atât

de lung ? Cine a putut să facă aceasta»? Voi care eraţi superiori tuturor şi vă

găseaţi în rândul dascălilor, nu aţi rămas acum nici în rândul discipolilor măcar. Ce

s-a petrecut? Cine a făcut aceasta»? Toate acestea sunt vorbele unui acuzator şi a

unuia care jeleşte mai ales, după cum zicea şi mai înainte: „Cine v-a fermecat"?

„Această înduplecare nu este de la cel ce v-a chemat" (Vers. 8).

«Nu pentru aceasta v-a chemat pe voi Hristos, ca să vă clătinaţi în aşa mod; nu a

legiferat el acestea ca voi să trăiţi ca iudeii». Dar ca să nu zică cineva poate: «de ce

măreşti lucrul într-atâta şi-l îngreuiezi cu vorba? O singură poruncă din lege am

păzit şi noi şi ne înspăimânţi cu atâtea»? Ascultă, cum el înfricoşează nu cu cele

prezente, ci cu cele viitoare, zicând astfel:

„Puţin aluat dospeşte toată frământătura"(vers. 9).

«Tot astfel e şi cu voi, zice; un rău cât de mic dacă nu e corectat, va avea o mare

putere asupra voastră şi vă va reîntoarce iarăşi la iudaism, precum aluatul dospeşte

frământarea».

„Eu am încredere de voi în Domnul, că alt nimic nu veţi cugeta"

(Vers.10)

Nu zice: nu cugetaţi, ci „nu veţi cugeta“, adică că vă veţi corecta; nici nu zice: ştiu,

ci „am încredere". «Cred în Dumnezeu, zice şi invocând de la el ajutor, am

încredere că vă veţi îndrepta». Nu zice apoi: am încredere în Domnul, ci „am

încredere de voi în Domnul; aşa că peste tot locul el amestecă acuzaţiile la un loc

cu laudele. Că cum pare că ar fi zis: «Eu cunosc discipolii mei, ştiu apoi şi uşurinţa

de a vă corecta ; deci am încredere pe de o parte în Domnul nostru Iisus Hristos,

carele nu lasă pe nimeni să se piardă, iar pe de-alta în voi, care iute vă veţi putea

reculege şi recâştiga ce a-ţi pierdut».

În acelaşi timp îi şi îndeamnă de a pune şi ei sârguinţă, pentru că nu e posibil de a

câştiga ceva de la Dumnezeu, dacă nu vom conlucra şi noi. „Iar cel ce va tulbura,

va purta pedeapsa, orîcare va fi. Din amândouă părţile mângâie şi din acelea cu

care-i încuraja şi din acelea cu care aceia-i amăgea sau le profetizau.

Tu, însă te gândeşte, cum el nicăieri n-a pus numele acelor intriganţi, că nu prin

aceasta să devină încă şi mă insolenţi. Ceia ce el zice, aşa şi este. «Nu pentru că voi

nu veţi cugeta nimic alta, aceia care-i sunt cauzele amăgirii voastre, vor fi scutiţi de

osândă, nu, ci vor fi pedepsiţi; căci nu e drept ca sârguinţa unor; să devină

încurajare de rele obiceiuri pentru alţii. Iar aceasta se face, pentru ca să nu mai

tulburi şi pe alţii». El nu a zis simplu: cel ce va tulbura, ci ridicându-şi vocea, a

adaos: „oricare ar fi".

„Eu însă, fraţilor, dacă predic circumcizia, pentru ce mai sunt

persecutat"? (Vers, 11)

Fiindcă îl defăimau că în multe el iudaiză şi ca un ipocrit îşi prefăcea predica,

priveşte cum el îi întâmpină cu curaj, invocându-i pe dânşii chiar de martori. «Ştiţi

şi voi, zice, că pretextul persecuţiunilor mele acesta este, că adică ordon a se

depărta de lege; dar dacă predic circumcizia, pentru ce mai sunt persecutat ? Pentru

nimic alta nu pot să mă acuze cei dintre iudei, decât pentru aceasta. Dacă eu aş fi

permis ca să creadă împreună cu obiceiurile lor părinteşti desigur că nici cei ce au

crezut şi nici cei ce n-au crezut n-ar fi defăimat, pe cel ce cu nimic nu le-a zguduit

moravurile lor».

Dar ce? N-a predicat el oare circumcizia? N-a circumcis însuşi el pe Timotei?

Ba da, l-a circumcis. Apoi atunci cum de zice, nu predic? Şi de aici tu poţi afla

exactitatea lui Pavel. El n-a zis: circumcizie nu săvârşesc, ci: „nu predic", adică,

nu ordon a crede în ea. «Să nu o iei aceasta, zice, ca certificarea din parte-mi a

vreunei dogme; am circumcis, însă nu am predicat circumcizia».

„Atunci a încetat scandalul crucii", adică, se ridică piedeca, obstacolul, dacă este

aşa cum ziceţi voi. Nu atâta scandaliza pe iudei crucea, cât îi scandaliza predica, că

nu trebuie a se mai supune legilor părinteşti.

Astfel bunăoară când ei au târât pe Ştefan înaintea sinedriului nu au zis: ca acesta

se închină celui crucificat, ci că vorbeşte contra legii şi contra locului celui sfânt.

Şi pe Iisus pentru aceasta-L acuzau, că strică legea.

De aceia şi zice Pavel: «dacă s-a fost permis de a se circumcide, iată că numai

poate fi nici o inamiciţie contra crucii şi a predicii. Dar dacă în fiecare zi strigă

contră-ne, cum de ne acuză pentru aceasta? Contra mea tocmai de aceasta s-au

revoltat, fiindcă am introdus în templu pe un necircumcis. (Tit). Deci, oare aşa de

prost sunt, zice, ca permiţându-se circumcizia, eu totuşi îmi cauzez atâta vătămare

zadarnică şi pun atâta piedică crucii lui Hristos? Priviţi, deci şi vedeţi că noi pentru

nimic alt nu suntem războiţi în aşa mod, decât pentru circumcizie. Aşa de prost am

fost oare, ca să mă scârbesc pentru un lucru de nimic şi pe alţii să scandalizez» ? A

numit scandal piedica crucii, fiindcă şi cuvântul crucii aceasta ordona şi aceasta

mai ales era care scandaliza pe iudei, şi-i impedica de a primi crucea, că adică se

ordona a se depărta de obiceiurile părinteşti.

„Fie ca să dispară toţi cei ce va strică" (Vers. 12).

Priveşte, cât e de amărât contra înşelătorilor! Pe la începutul epistolei el aruncă

acuzaţia contra celor însetaţi, numându-i fără de minte, de două ori în şir: acum,

însă, după ce i-a certat bine şi i-a corectat, se întoarce contra înşelătorilor. De aici

se cuvine a vedea voi şi înţelepciunea lui, cum îndeamnă şi cuminţeşte pe aceştia

ca pe fiii lui, care sunt în posibilitate de a se corecta; pe când pe înşelători îi taie

din rădăcină, ca pe nişte străini şi cuprinşi de boli incurabile. Aceasta o are în

vedere, când zice: „Va purta pedeapsa, oricine ar fi"; aceasta de asemenea, când

ridicându-se cu toată puterea asupra lor şi blestemându-i zice „Fie ca să dispară toţi

cei ce va strică". Şi bine zice el acest cuvânt: Vă strică, ceia ce nu înseamnă nimic

alt, decât că vă revoltează.

Cei ce au părăsit ţara lor şi libertatea şi înrudirea de mai înainte şi au fost siliţi de a

căuta ţări străine, singuri s-au expatriat şi s-au lipsit de Ierusalimul cel de sus, de

cetatea cea liberă, fiind forţaţi de a rătăci ca nişte prizonieri şi bejenari. Pentru

aceia îi blestemă el. Ceia ce zice aşa şi este.

«Nimic nu-mi pasă de acei»; „De omul eretic, după una şi a doua sfătuire,

depărtează-te“ (Tit. 3, 10); dacă voiesc, apoi nu numai circumcidese, ci chiar

suprimese cu totul». Dar unde sunt acei ce au curajul de a se suprima pe sine,

atrăgându-şi blestemul asupră-le, defăimând şi creaţia lui Dumnezeu şi în acelaşi

timp conlucrând împreună cu manicheii? Căci aceştia zic că corpul este viclean şi

din materie vicleană; aceştia prin faptele lor dau motiv unor astfel de urâcioase

credinţi; aceştia sunt care îşi taie membrul genital, căci îl cred de duşman şi

viclean. Decât cu mai mult cuvânt trebuiau ei ca ochii să-i vatăme, căci prin ochi

intră pofta în spiritul omului. Însă nici ochii nu sunt cauza şi nici vreun alt membru

corporal, ci numai reaua intenţie. Mai mult încă.

Dacă nu poţi tolera răutatea corpului, de ce nu tai limba din causa blasfemiei, mâi-

nile din cauza răpirilor, picioarele pentru că calcă pe drumul vicleniei şi al răutăţii

şi cu un cuvânt întregul corp? Câci şi auzul desfătându-se, de multe ori a moleşit

spiritul şi nările fiind atinse de un miros plăcut, au fermecat cugetul şi 1-au aţâţat

spre plăceri. Aşadar toate să le tăiem şi mâinile şi picioarele şi urechile şi nasul.

Dar aceasta e cea mai grozavă nelegiuire şi smintire satanicească. Deci trebuie a

corecta numai apucăturile cele rău nărăvite ale spiritului.

Numai vicleanul demon, carele veşnic se bucură de vărsări de sânge, l-a momit de

a-şi sfărâma organele trupului, ca cum Creatorul a greşit făcându-le.

Dar, zic ei, cum se face că corpul îngrăşându-se, pofta se aprinde? Dar şi în acest

caz păcatul e tot al sufletului; căci dacă corpul se îngraşă nu e din cauza lui, ci din

cauza spiritului; ei dacă ar voi ca corpul să slăbească, au toată puterea pentru

aceasta. Tu, însă, faci întocmai ca şi cel ce vede o casă care arzând în flăcări şi în

loc să acuzi pe cel ce a dat foc, învinovăţeşti flăcările, că din cauza multor lemne

azvârlite pe foc s-au ridicat la înălţime; însă vina nu este a focului, ci a celui ce a

dat foc. Focul ne este dat pentru iluminat, încălzit şi hrană, cum şi pentru alte

servicii de acest fel, nu însă pentru ca să ardă casele.

De asemenea şi pofta spre viaţa conjugală şi facerea de copil ni s-a dat nu spre

desfrânare şi curvie; s-a dat ca tu să devii tată şi nu curvar; ca să vieţuieşti legitim

cu femeia ta, iar nu să o corupi în mod nelegiuit; pentru ca să laşi după tine

sămânţa ta, iar nu să vatămi pe a altuia. A curvi nu este rezultatul vreunei pofte

naturale, ci e o insultă contra naturii; pentru că pofta caută numai promiscuitate,

însă nu de acest fel.

Acestea nu le-am spus acum fără vreun scop, ci spre a le avea ca exord în luptele

ce le vom desfăşura după aceasta; deodată spre a ne apăra de la început contra

celor ce zic că creaţia lui Dumnezeu este rea şi vicleană; contra celor care lăsând la

o parte trândăvia spiritului se înfurie contra corpului nostru şi-l defaimă, fapt

despre care vorbeşte şi Apostolul Pavel, acuzând nu trupul, ci cugetele cele

drăceşti.

„Voi, însă, fraţilor, aţt fost chemaţi pentru libertate, numai să nu

întrebuinţaţi libertatea de pretext pentru corp" (Vers. 13).

De aici încolo se pare că întră cu cuvântul în partea morală, însă face o inovaţie, ce

n-a făcut-o în nici una din epistolele sale. În adevăr, toate epistolele lui sunt

împărţite în două părţi, din care partea întâi tratează chestiuni dogmatice, iar a doua

tratează despre trai şi chestiuni morale; aici însă ajungând la partea morală iarăşi

amestecă chestiuni dogmatice; iarăşi se agaţă de acea parte în lupta lui contra

manicheilor.

Dar ce înseamnă: „Numai să nu întrebuinţaţi libertatea de pretext pentru corp'? «Va

eliberat Hristos, zice, de jugul sclaviei şi v-a lăsat stăpâni de a face ceia ce voiţi, nu

ca să uzaţi de putere spre rele, ci să vă ridicaţi la o mai mare filozofie, pentru ca să

dobândiţi un mai mare motiv de recompensă».

Fiindcă peste tot locul el numeşte legea jug al sclaviei şi atragere de blestem,

pentru ca să nu bănuiască cineva că de aceia ordonă depărtarea de lege, spre a i se

permite ca să trăiască nelegiuit, îndreaptă această bănuială, zicând: ca nu purtarea

să devină nelegiuită, ci iubirea lor de înţelepciune să devină mai presus de lege.

Legăturile (cătuşele) legii s-au dezlegat, iar eu zic aceasta, ca noi să devenim nu

numai umiliţi, ci chiar mai înălţaţi. Şi cel ce curveşte şi cel ce trăieşte în feciorie,

ambii aţi ieşit din măsurile legii, însă nu în acelaşi fel; ci unul s-a pogorât la mai

rău, iar celălalt s-a ridicat, la mai bine; unul a călcat iar celălalt a întrecut legea.

Aceasta zice şi Pavel, «că a dezlegat jugul de asupra voastră, nu ca să săriţi în sus

de bucurie, nu ca să daţi cu piciorul, ci pentru ca fără de jug să păşiţi mai frumos».

Apoi arată şi modul prin care s-ar putea reuşi aceasta mai cu înlesnire. Şi care e

acel mod?

„Prin iubire să serviţi unul altuia “, zice.

Aici iarăşi face aluzie la aceia, că cearta, revolta, iubirea de întâietate şi uşurinţa au

fost cauza rătăcirii lor; căci muma eresurilor şi a iubirii de stăpânire este pofta.

zicând; „să serviţi unul altuia", a arătat că răul de care erau bântuiţi şi-a luat înce-

putul din prostie şi îngâmfare, pentru care şi dă medicamentul potrivit. «Voind a

stăpâni pe alţii v-aţi împerechiat între voi; ei bine, serviţi unul altuia, căci cu chipul

acesta vă veţi reuni».

Dar acest păcat el nu-1 spune pe faţă, ci pe faţă arată numai doctoria, ca astfel să

cunoască şi pe acela, întocmai ca şi cum procedează cineva cu cel desfrânat, că nu-

i vorbeşte nimica de desfrânare, ci îndeamnă necontenit la cumpătare şi

înţelepciune.

Cel ce iubeşte, cum se cuvine, pe aproapele, nu încetează de a-i servi mai umilit ca

fie ca serv. Căci precum focul înmoaie ceara, tot astfel şi căldura dragostei

împrăştie orice îngâmfare şi uşurătate mai iute chiar ca focul. Pentru aceia nici nu

zice el în mod simplu: iubiţi-vă unul pe altul, ci „serviţi unul altuia ", arătând prin

aceasta o prietenie mai întinsă.

După ce a desfiinţat jugul legiî, pentru ca să nu sară în sus de bucurie şi să apuce

peste câmpi, li pune în gât un alt jug mai puternic decât acela, însă mai uşor în

acelaşi timp şi mult mai plăcut. Apoi arătând şi succesele acestuia, zice:

„Pentru că întreaga lege într-un singur cuvânt se împlineşte, adică

într-aceasta: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Vers. 14).

Fiindcă a învârtit legea în toate părţile, încheie la urmă: «ei bine, dacă voieşti. zice,

a împlini legea, nu te circumcide, căci nu în circumcizie se îndeplineşte, ci în

iubire».

Priveşte cum îşi ascunde durerea lui, care-1 mişcă necontenit! După aceasta întră în

partea morală.

„Iar dacă vă muşcaţi între voi şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi

unul pe altul" (Vers. 15).

Nu afirmă faptul ca să nu-1 ingreueze, însă cunoaşte petrecându-se, se vede şi de

aceia vorbeşte cu oarecare îndoială. El nu zice: fiindcă vă muşcaţi şi vă mâncaţi

între voi, ci „iar dacă vă muşcaţi" şi celelalte şi nici nu afirmă, că se nimicesc unii

pe alţii; ci „vedeţi să nu vă nimiciţi unul pe altul", ceia ce este sfatul unui om, care

se teme şi se asigură, iar nu a unuia ce acuză.

Încă şi de cuvinte el a făcut uz într-un mod semnificativ, căci nu a zis numai „vă

muşcaţi", ceia ce denotă pe omul înfuriat de mânie, ci şi „vă mâncaţi", adică

persistaţi în răutate. Cel ce muşcă şi-a împlinit patima mâniei lui, iar cel ce şi

mănâncă, dă probă de cea mai grozavă sălbătăcie. Prin vorba de muşcături şi

mâncări el nu înţelege pe cele corporale, ci pe cele spirituale, care sunt cu mult mai

grozave. Nu a vătămat niciodată atât de mult cel ce a mâncat trup omenesc, pe cât a

vătămat cel ce a înfipt muşcăturile lui în sufletul altuia; căci pe cât sufletul e mai

respectat decât corpul, pe atât şi muşcătura lui e mai grozavă.

„Vedeţi să nu vă nimiciţi unul pe altul“. Acestea le zice, pentru că discordia şi

luptă sunt fapte distructive şi nimicitoare atât pentru cei ce le introduc, cât şi pentru

cei ce le primesc; aceste fapte sfâşie totul, mai rău chiar de cum sfăşie molia

hainele.

„Deci vă zic: umblaţi după spirit şi pofta corpului nu o veţi împlini*

(Vers. 16). Iată că arată şi o altă cale, care face uşoară împlinirea virtuţii şi reuşeşte în totul la

cele zise, cale, care naşte iubirea. În adevăr, nimic în lume nu poate face pe om de

a fi iubitor, ca aceia de a trăi spiritualmente şi nimic nu poate convinge spiritul

nostru de a persista în virtute, ca puterea cea mare a iubirii!. Pentru aceia şi zice:

„umblaţi după spirit şi pofta corpului nu o veţi împlini. “

După ce el a spus aceia ce provoacă boala, acum spune şi doctoria care dăruieşte

sănătatea. Care este această doctorie şi care e dezlegarea de relele menţionate,

decât numai de a vieţui după spirit ? De aceia a şi zis el: „umblaţi după spirit şi

pofta corpului nu o veţi împlini".

„Căci corpul pofteşte împotriva spiritului şi spiritul împotriva

corpului şi aceştia se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi ceia ce

aţi voi" (vers. 17).

Aici unii se aruncă asupra Apostolului şi zic, că el a împărţit omul în două părţi, ca

şi cum omul ar fi făcut din două substanţe contrare şi cu modul acesta introduce

lupta corpului cu spiritul. Însă nu este aşa câtuşi de puţin. Aici prin cuvântul

(carne, trup) el nu numeşte corpul, căci de ar fi fost aşa, apoi ce raţiune ar avea

zicerea: „căci pofteşte împotriva spiritului"? Pofta nu este a corpului, ci a spiritului.

Şi altundeva zice Scriptura: „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu" (Psalm. 84, 2)

şi „Ce pofteşte sufletul tău şi-ţi voi face"? şi iarăşi „nu merge după pofta

sufletului tău“ şi iarăşi: „astfel doreşte sufletul mea".

Deci cum zice Pavel că „corpul pofteşte contra spiritului" ? El obişnuia a numi

corp nu natura corpului, ci reaua intenţie, precum când zice: „Voi nu sunteţi în

corp, ci în spirit" şi iarăşi: „iar cei ce sunt în corp, nu pot să placă lui

Dumnezeu" (Rom. 8, 9.8).

Dar ce vrea el să spună aici, că trebuie a omorî corpul? Dar chiar el care zice aceste

cuvinte, oare nu era îmbrăcat cu corp ? Desigur că învăţăturile şi aplecările cele

rele nu provin de la corp, ci de la diavol, după cum şi zice Ioan, cap. 8, 44. „Acela

a fost ucigător de oameni de la început". Aşadar ce spune el? Prin acest cuvânt el

numeşte gândul cel pământesc, trândav şi nepăsător, ceia ce nu poate fi acuzaţie

asupra corpului, ci vinovăţia spiritului lenevit. Corpul este organ numai al spiritului

şi nu s-a auzit ca cineva să dispreţuiască şi să urască organul, ci pe cel ce-1

întrebuinţează rău.

Noi nu urâm fierul în sine, ci urâm şi pedepsim pe cel ce uzează de fier spre a

ucide oameni. Dar şi aceasta este o acuzaţie contra corpului, zice, când el numeşte

greşa- lele spiritului cu numele de oâpxa. Cât pentru mine, mărturisesc că corpul

este inferior spiritului, însă este şi bun în acelaşi timp, căci inferiorul unui lucru

bun nu pote fi rău, pe când răul nu este inferior binelui, ci cu totul contrar. Tu, însă,

dacă poţi a arăta vreun rău săvârşit de corp numai, apoi acuză-l; iar dacă te încerci

a-l defăima numai din cauza denumirii, apoi vezi că vei acuza şi spiritul.

Pentru că şi om psihic numeşte acel ce e lipsit de adevăr, cum şi spirite viclene şi

rele se numeşte în general mulţimea cea mare a dracilor. Pe lângă aceasta Scriptură

obişnuieşte a numi cu numele de aâp£ chiar misteriile, iar întreaga biserică este

numită corpul lui Hristos. Dacă voieşti apoi a vedea şi faptele ce se săvârşesc prin

corp, stinge simţurile cu cugetul tău şi vei vedea spiritul pustiu de orice cunoştinţă

şi nimic ne mai cunoscând, din cele ce ştie - căci dacă puterea lui Dumnezeu de la

crearea lumii se vede în creaturi, cum vom vedea fără ochi? Dacă apoi credinţa este

din cele auzite, cum vom auzi fără urechi? De asemenea şi predicarea cuvântului

Evangheliei s-a făcut cu ajutorul limbii şi a picioarelor.

„Cum vor predica, dacă nu se vor trimite"? (Rom. 10, 5) Vezi cum serviciul

corpului este cauza a mii de bunătăţi? Dacă însă zice: „Corpul pofteşte contra

spiritului", el vorbeşte aici despre cele două idei, despre bine şi rău, căci acestea

sunt care se împotrivesc, iar nu spiritul şi corpul. Dacă corpul şi spiritul ar fi

contrare, s-ar nimici unul pe altul, după cum apa nimiceşte focul şi lumina pe

întuneric. Dacă însă spiritul se îngrijeşte de corp şi mii de neajunsuri suferă din

cauza lui, numai ca să nu se despartă de el; dăr apoi şi corpul la rândul lui serveşte

spiritului şi prin cele cinci simţuri îi introduce multă cunoştinţa de lumea exterioară

şi a fost creat tocmai spre a servi de organ al energiei spiritului, cum ar putea ele să

fie contrare şi să se lupte unul contra celuilalt?

Eu, însă, le văd nu numai că nu sunt contrare, ci încă într-un mare acord şi

concedând unul altuia. Aşadar Apostolul, nu vorbeşte despre acestea, că adică se

opun unul altuia, ci despre lupta dintre gândurile cele bune şi cele rele; căci a voi

sau a nu voi, este acţiunea spiritului. De aceia zice: “acestea se împotrivesc", adică

să nu permiţi spiritului de a purcede spre poftele lui cele rele şi viclene. Acestea le-

a zis Apostolul, întocmai cum face pedagogul sau dascălul, care se teme de

progresul discipolilor.

„Dar de sunteţi conduşi de spirit, nu sunteţi sub lege„„ (vers. 18).

Care poate fi aici continuitatea ordinii de idei? Foarte mare şi clară. Cel ce are

spirit, după cum trebuie, stinge prin el orice poftă rea şi vicleană; iar cel ce a scăpat

de pofte, nu are nevoie de ajutorul legii, fiindcă a devenit cu mult mai superior

ordinaţiunilor legii.

În adevăr, cel ce nu se mânie, de ce are nevoie să audă: „să nu ucid“ ? Cel ce nu se

uită cu ochi desfrânaţi, ce nevoie are să i se spună: „să nu preacurveşti“? Cine oare

vorbeşte despre fructul păcatului, celui ce a scos din el până şi rădăcina răului?

Mânia este rădăcina omorului, iar privirea curioasă este rădăcina preacurviei. De

aceia zice: „Sunteţi conduşi de spirit, nu sunteţi sub lege“. Aici mi se pare că şi

aduce legii o mare şi admirabilă laudă, adică că legea a fost - mai înainte de

pogorârea Sfântului Duh, de aceiaşi tărie şi în aceiaşi ordine cu a Sfântului Duh;

însă pentru aceasta nu mai e nevoie de a rămânea încă sub pedagog.

Atunci desigur că eram sub lege, pentru că de frică să alungăm poftele - ne-

arâtându- se încă Sfântul Duh; dar acum harul fiind dat nouă şi poruncindu-ne nu

numai a ne depărta de ele, ci chiar a le veşteji cu desăvârşire şi a ne înălţa la o viaţă

mai bună, unde mai este necesitate de lege? Ce necesitate mai are, acel ce de la

sine săvârşeşte chiar cele mai mari lucruri? Filosoful desigur că nu are nevoie de

dascăl. «Deci, de ce zice, vă batjocoriţi înşivă pe voi, căci pe când mai înainte vă

predase-ţi spiritului, acum vă puneţi alăturea cu legea» ?

„Iar faptele corpului sunt învederate şi sunt acestea: curvia,

preacurvia, necurăţia, desfrânarea, idololatria, fermecătoriile,

duşmăniile, certele, geloziile, mâniile, gâlcevile, dezbinările,

eresurile, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi cele asemenea

acestora, de care vă spun mai dinainte, precum am şi spus, că cei ce

fac unele ca acestea, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (Vers.

19-21).

Aici stă şi se reazămă cel ce acuză corpul tău şi crede că sunt zise acestea cu

privire la duşmănia şi lupta dintre corp şi spirit. Fie, deci, după părerea voastră,

curvia şi preacurvia faptele trupuluî; dar duşmăniile, certele, geloziile, gâlcevile,

eresurile, fermecătoriile şi celelalte, sunt rezultatul relei intenţiuni numai şi deci

cum ar putea să rezulte din corp? Vezi, dar, că prin aceste cuvinte nu vorbeşte de

corp, ci de gândurile pământeşti, care atrag pe om la pământ? De aceia şi zice:

„că cei ce fac unele ca acestea, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu". Dacă

aceste fapte ar fi rezultatul naturii celei rele şi viclene, iar nu al unei intenţii rele, în

zadar a zis: „fac“, pentru că nu fac, ci „pătimesc", adică sunt siliţi de natură a face

aşa. De ce apoi cad şi din împărăţia lui Dumnezeu? Iată dar că cununile şi

pedepsele sunt rezultatul intenţiilor bune sau rele. Pentru aceasta adaugă Pavel:

„iar fructul Duhului este: dragostea, bucuria şi pacea”. El nu zice, lucrul Duhului,

ci „fructul“. Aşadar spiritul nostru este de prisos? Dacă e vorba numai de duh şi de

corp, unde este spiritul nostru? Aşadar vorbeşte pentru fiinţele neînsufleţite?

Când faptele cele rele sunt numai ale trupului şi cele bune ale duhului sunt, e

oare sufletul omului de prisos? Câtuşi de puţin; căci abstinenţa de patimi

depinde de dânsul. Chiar în mijlocul răului sau al binelui de se găseşte, dacă

face uz de corp după cum se cuvine, l-a făcut pe acesta spiritual; dar dacă se

depărtează de Duhul Sfânt şi se dedă poftelor rele şi viclene, s-a transformat

singur în spirit pământesc. Priveşte, cum el peste tot locul nu vorbeşte despre

esenţa corpului, ci de intenţie rea sau viceversa.

Şi pentru ce-l numeşte fructul spiritului ? Pentru aceia, că faptele cele rele provin

numai de la noi şi din reaua intenţie, pentru care le şi numeşte lucruri, pe când

faptele cele bune, pe care le numeşte fruct, nu numai de sârguinţa noastră au

nevoie, ci şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Apoi urmând a le povesti pe acestea, pune mai întâi rădăcina bunătăţilor, zicând:

„Iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de

bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor. Contra acestora nu

este lege" (vers. 22, 23).

Ce ar putea cineva ordona unuia, care are pe lângă sine totul, când are un

dascăl atât de desăvârşit în filozofie ca dragostea? Precum vizitii cei buni nu au

nevoie să întrebuinţeze biciul când mână caii, tot astfel şi spiritul reuşind în virtuţi,

nu are nevoie de îndemnul legii. Şi aici el cu o foarte mare iscusinţă şi într-un mod

admirabil a scos legea, nu ca fiind rea, ci ca inferioară filozofiei Sfântului Duh.

„Cei ce sunt al lui Hristos corpul şi l-au răstignit împreună cu

patimile şi cu poftele" (Vers. 24)

Pentru ca să nu zică ei: şi cine este unul ca acesta? Arată pe cei ce reuşesc a se

ridica prin fapte la astfel de perfecţiune morală. Şi aici prin cuvântul corp, el arată

faptele cele rele şi viclene. Unii ca aceştia nu şi-au omorât corpul, pentru că în

asemenea caz cum ar fi putut trăi, ci învederează prin asemenea cuvinte adevărata

filosofie.

În asemenea caz poftele chiar de ne-ar nelinişti întrucâtva, în zadar însă turbează,

căci nu au nici o putere. Deci fiindcă puterea Duhului Sfânt e atât de mare, noi în el

vieţuim şi cu el ne mulţumim. Ceia ce învederând adaugă:

„De trăim în Spirit, să şi umblăm după spirit"(Vers. 25),

adică să ne purtăm după legile lui. Aceasta înseamnă „să umblăm", adică, să ne

mulţumim cu puterea Duhului şi să nu mai căutăm vreun adaos oarecare de la lege.

Apoî arătând că cei ce introduc circumcizia o fac aceasta numai din ambiţie, zice:

„Să nu ne facem iubitori de slavă deşartă” ceia ce este cauza tuturor

relelor, „provocându-ne unul pe altul" la sfezi şi certe, „pizmuind unul

pe altul" pentru că pizma provine din iubirea de slavă deşartă şi din pizmă

izvorăsc toate relele.

***

„Fraţilor de va cădea vreun om“ (Cap. 6,1).

Fiindcă sub formă de dojană îi acuză pentru patimile lor şi voia a îndepărta de la

dânşii spiritul de filarchie (iubire de stăpânire), zice: „Fraţilor de va cădea vreun

om". Priveşte, că el nu zice: de va face, ci „de va cădea “ adică, de se va întâmpla

se fie răpit de vreo faptă rea.

„Voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acela".

De asemenea şi aici, nu zice: pedepsiţi-l sau condamnaţi-1, ci corijaţi-1. Şi nu se

mărgineşte nici aici, ci arătând că ei trebuie să fie foarte blânzi cu cei căduţi, astfel

se pronunţă:

„Cu duhul blândeţii".

Nu a zis: cu blândeţe, ci „cu duhul blândeţii", arătând că şi Duhului i se pare a fi

aşa şi că putinţa de a îndrepta pe cei păcătoşi cu blândeţe, este un har duhovnicesc.

Apoi ca nu cumva cel ce îndreaptă pe altul să se îngâmfe, sub aceiaşi groază-l pune

şi pe dânsul zicând:

„Păzindu-te ca să nu cazi şi tu în ispită“.

Precum cei îmbogăţiţi dau ajutoare băneşti celor ce au nevoie, gândindu-se ca nu

cumva să cadă şi ei în sărăcie şi să pătimească ca dânşii, tot aşa trebuie a face şi

noi. Pentru care el şi zice punând chiar cauza: Păzindu-te ca să nu cazi şi tu în

ispită.

Mai întâi ia apărarea celui greşit, zicând: „de va cădea vreun om“, al doilea pune

pe fiecine în faţa celui greşit şi-l povăţuieşte de a se purta cu duhul blândeţii către

dânsul, amintindu-i că şi el este supus greşalelor: „păzindu- te zice, ca să nu cazi şi

tu în ispită", învinovăţind, adică mai mult pe diavolul, decât trândăvia sufletului

tău.

„Purtaţi sarcina unui altuia".

Fiindcă nu este om fără de defecte, sfătuieşte de a nu ne face controlatori aspri

al greşalelor altora, ci a purta defectele aproapelui, pentru ca şi alţii să le poarte

şi să le sufere pe ale noastre. Căci precum la o clădire pietrele nu au cu toatele

acelaşi loc, ci unele se potrivesc şi sunt proprii pentru colţare, iar nicidecum la

temelie, altele sunt potrivite pentru temelie şi nu pentru colţare, tot aşa şi la corpul

bisericii. Aceasta o poate vedea cineva petrecându-se şi cu corpul nostru: fiecare

membru îşi are funcţiunea sa; unul pe altul se îngăduie şi nu cerem totul de la

fiecare în parte sau şi de la toate la un loc. Numai concursul comun al tuturor susţin

şi întăresc corpul, ca şi clădirea.

„Şi astfel veţi împlini legea lui Hristos.”

adică, cu toţii veţi împlini, prin îngăduinţa ce o veţi avea unul către altul. Aşa de

pildă, cutare este iritabil, iar tu molatic şi somnoros; eî bine, poartă, suferă

înfurierea lui cea grozavă, pentru ca şi el să-ţi sufere moliciunea şi somnolenţa ta şi

astfel nici acela nu va greşi purtat de tine şi nici tu nu vei adăuga o greutate mai

mult pe lângă cele ce ai, îngăduind pe fratele tău. Astfel deci întinzându-vă mâna

unul altuia, când sunteţi pe cale de a cădea, unii prin alţii în comun veţi împlini

legea, iar restul îl va împlini fiecare cu aproapele, prin propria sa răbdare. Dar dacă

nu faceţi astfeli, ci fiecare se va arunca asupra aproapelui şi asupra defectelor lui,

niciodată nu veţi reuşi cu ceva în cerinţele voastre. Căci, după cum când e vorba de

corpul nostru, nu putem a cere acelaşi serviciu de la toate membrele lui, căci nici

corpul nu poate exista atunci, tot astfel şi când e vorba de fraţi; mare va fi

tulburarea şi lupta, când vom cere totul de la fiecare în parte sau şi în general de la

toţi.

„Căci de socoteşte cineva că este ceva, se înşală pe sine" (Vers. 3).

Aici iarăşi ridiculizează uşurinţa. Cel ce crede că este ceva, nimic nu este; aceasta

singur o probează prin o astfel de nerozie ce o dă pe faţă.

„Fiecare să-şi cerceteze fapta sa“.

Aici arată că e necesar de a fi controlori al vieţii noastre şi a cerceta cu scumpătate

faptele ce le săvârşim zilnic, iar nu numai la suprafaţă. Aşa bunăoară: ai făcut

vreun bine, gândeşte-te dacă nu cumva l-ai făcut pentru vreo slavă deşartă sau

pentru că ai fost forţat sau din antipatie către altcineva sau din ipocrizie sau din

vreo altă cauză oarecare omenească. Precum aurul mal înainte de a fi pus în

topitoare se pare a fi strălucit, însă numai după ce l-ai scos din toc şi l-ai examinat

cu exactitate se probează dacă cu adevărat e aur veritabil sau fals, astfel se petrece

şi cu faptele noastre. Când noi le vom examina cu scumpătate, numai atunci se vor

descoperi în toată golăciunea lor şi ne vom vedea responsabili de multe fapte rele.

„Şi atunci va avea laudă în sine însuşi, iar nu în altul".

Acestea le zice nu ca cum le-ar legifera, ci concedând oarecum slăbiciunii

omeneşti. E ca cum ar fi zis: este absurd desigur, de a te lăuda; dar dacă voieşti să

o faci fă-o, însă nu te lăuda contra aproapelui, ca fariseul din Evanghelie. Cel

învăţat a nu face aşa, iute se va depărta de a se lăuda singur. Cel obişnuit a se lăuda

singur pe sine, fără să vatăme pe alţii, iute se va corecta de acest defect. Cel ce nu

se crede pe sine mai bun ca alţii - căci aceasta înseamnă: „iar nu în altul" - ci singur

examinându-se, deşi poate pentru moment se mândreşte, va înceta cu timpul a mai

face aceasta. Şi ca să afli că aceasta voieşte el să o dea la iveală, priveşte, cum mai

sus el umileşte pe auditor zicând; „Fiecare să-şi cerceteze fapta sa“, aici,

însă, adaugă: „căci fiecare-şi va purta sarcina sa“ (Vers. 5).

Aici după cât se pare a pus acest raţionament, ca să împiedice de a se lăuda contra

aproapelui şi în acelaşi timp de a corija pe cel ce se laudă, ca să nu gândească de

dânsul lucruri mari şi ca să-l aducă a se gândi la propriile sale greşale, apăsând

astfel asupra conştiinţei lui neîncetat zicerea: „îşi va purta sarcina sa“.

„Cel învăţat în cuvânt să comunice celui ce învaţă toate cele bune"

(vers. 6).

Aicî e vorba de învăţători, ca adică trebuie a se bucura de multă îngrijire din partea

discipolilor. Şi din ce cauză oare a legiferat Hristos aşa ? Căci şi în N. T. astfel e

hotărât, ca cel ce predică Evanghelia, din Evanghelie să trăiască şi în V. Testament

se găsesc de asemenea multe dispoziţiuni, după care leviţii se bucurau de multe

venituri din partea evreilor.

Din ce cauză deci s-au ordonat acestea? Nimic alt, decât că aici e pusă mai dinainte

temelia umilinţii şi a iubirii. Demnitatea didactică de multe ori îngâmfă pe cel ce o

posedă; de aceia el reprimând astfel de apucături, pune în poziţie pe dascăl de a

avea nevoie de ajutorul discipolilor, iar pe aceştia-i motivează de a se face mai

sprinteni spre binefacere, exercitându-i astfel de a deveni blânzi către alţii, precum

sunt blânzi şi îndatoritori către dăscălii lor. Pentru că dacă n-ar fi aşa, cum am zis,

de ce pe iudeii cei nerecunoscători îi hrăneşte cu mană în pustiii, iar pe Apostoli i-a

lăsat ca cerşetori?

Nu este învederat ca de aici pregătind bunătăţile cele mari - umilinţa şi iubirea - a

învăţat pe discipol de a nu se ruşina de dăscălii lor, ce erau batjocoriţi? A cere de la

alţii pentru hrană zilnică, se pare a fi ruşinos; însă nu se poate zice tot aşa şi pentru

dăscăli, când ei cer de la discipolii lor, cu toată sinceritatea; aşa că şi de aici nu

puţin câştigă discipolii, învăţându-se de a dispreţui orice slavă. De aceia şi zice:

„Cel învăţat să împărtăşească pe cel ce învaţă în toate cele bune" adică, să-şi arate

toată dărnicia către el. Când el zice „în toate cele bune", la aceasta face aluzie.

Nimic să nu fie propriu a discipolului ci toate să fie comune, pentru că mai mari va

lua decât dă şi încă cu atât mai mari, cu cât sunt mai bune cele cereşti decât cele

pământeşti. Aceasta învederând-o şi în altă parte, zicea: „Dacă noi am semănat

vouă cele spirituale, nu este mare lucru de vom secera de la voi cele corporale ?“

(I Corint. 9, 11).

Pentru aceasta şi numeşte faptul menţionat împărtăşire, arătând că aici e un fel de

schimb reciproc, cu care ocazie şi iubirea devine cu mult mai ferbinte şi mai

statornică. Dacă dascălul caută sobrietatea, el rămâne statornic în acelaşi loc, pri-

mind ajutoare după demnitaiea lui.

A stărui în cuvânt, a se afla în sărăcie permanentă, a dispreţui toate cele

pământeşti, ca la urmă să ai nevoie de alţii, încă este o laudă mare. Dacă, însă,

dascălul întrece măsura cerută, apoi singur îşi vatămă demnitatea, nu pentru că

primeşte ajutoare, ci pentru că primeşte fără măsură. Apoi, pentru ca viclenia

dascălului să nu facă mai leneş pe discipol la împlinirea unor astfel de fapte bune şi

de multe ori să treacă cu vederea pe un cerşetor, sub pretext că el ajută deja pe

dascălul lui, zice mai departe:

„În facerea de bine să nu ne obosim“.

Aici arată şi mijlocul, prin care vom reuşi în facerea de bine, cum şi măsura

generozităţii zicând astfel:

„Nu vă amăgiţi; Dumnezeu nu se batjocoreşte; căci ceia ce seamănă

omul, aceia va şi secera. Cel ce seamănă în corpul său, din corpul

său va secera stricăciune, iar cel ce seamănă în spirit, din spirit va

secera viaţă veşnică“ (vers.8.9).

Precum se întâmplă la semănături, că cel ce seamănă linte, nu poate să secere

grâu, fiindcă e absolut necesar ca şi sămânţa să fie de aceiaşi specie ca şi planta

secerată, tot aşa se întâmplă şi cu faptele omeneşti; încât cel ce introduce în corpul

său mândrie, beţie sau plăceri dobitoceşti, va secera consecinţele acestora. Şi care

sunt? Osânda, pedeapsa, ruşinarea, râsul şi altele de acest fel. Sfârşitul meselor

luxoase şi a bucatelor delicioase nu e altul, decât ruină; căci după cum şi ele

putrezesc în stomac şi se distrug, astfel distrug şi deteriorează şi corpul. Nu aşa,

însă, sunt cele spirituale, ci cu totul contrare celor corporale. Gândeşte-te: ai

semănat milostenie, te aşteaptă în ceruri tezaure nepreţuite şi slavă veşnică; ai

semănat înţelepciune, vei primi cinste şi recompensă, laude din partea îngerilor şi

cununi neveştejite din partea Celui ce recompensează.

„Să nu ne obosim în facerea de bine, căci la timpul său vom secera,

dacă nu ne vom moleşi. Aşadar, până când avem timp, să facem

binele către toţi şi mai cu seamă către cei de o credinţă cu noi"

(Vers. 9. 10).

Pentru ca să nu creadă cineva că numai de dăscăli trebuie a îngriji şi a-i hrăni, iar

de ceilalţî a neglija, aduce vorba în general şi aşa deschide tuturor uşa unei astfel

de ambiţiuni nobile şi atât de mult exagerează, încât ordonă de a milui şi pe iudeu

şi pe elin, în ordinea cuvenită, desigur, însă a-i milui. Şi care e acea ordine? De a

arăta o mai mare îngrijire pentru cei de aceiaşi credinţă.

Ceia ce face şi prin alte epistole, face şi prin aceasta, adică că nu vorbeşte numai de

a milui, ci şi a face aceasta neîntrerupt şi cu ambiţie nobilă; căci vorbele „sămânţă“

şi „să nu ne obosim" aceasta semnifică. Totodată fiindcă a cerut un lucru mare,

menţionând de un seceriş curios, pune premiul ca posibil de câştigat imediat. Când

e vorba de muncitorii de pământ, apoi nu numai cel ce seamănă suferă osteneală, ci

şi cel ce seceră, ca unul ce luptă cu praful, necurăţenia şi oboseala; atunci, însă, nu

va fi nimic din acestea ; ceia ce reprezentând prin cuvinte, zice: „la timpul său

vom secera, dacă nu ne vom moleşi”.

Aici, el îi îndeamnă şi-i atrage la sine, în altă parte însă îi sileşte a face aceasta

curând şi-i împinge zicând: „Deci până când avem timp, să facem binele.” După

cum nu suntem stăpâni de a semăna oricând, de asemenea nici de a milui. Când va

sosi timpul să ne ducem de aicî, chiar de am voi noi de mii de ori să miluim pe cel

sărac, nimic nu vom folosi. Despre aceasta ne mărturisesc cele cinci fecioare

nebune, care deşi doreau ca să aibă untdelemn în candelele lor, totuşi fiindcă nu

aveau cu dânsele milostenie abundentă, au ieşit, iar uşa camerei de nuntă s-a

închis; de asemenea ne mărturiseşte şi bogatul nemilostiv, care nu a băgat în seamă

pe Lazăr. Fiindcă şi acela, ca şi fecioarele, rămăsese străin de ajutorul milosteniei,

nu a fost nici el miluit, pe când se afla în iad - nici de Patriarhul Avraam şi nici de

altcineva, deşi plângea şi se ruga mult - ci a rămas acolo, în acel foc grozav, fără a

se bucura de iertare.

Pentru aceia şi zice Apostolul: „Până când avem timp, să facem binele către toţi“,

scăpându-l cu aceasta şi de umilinţa iudaică. Pentru iudei toate faptele rezultate din

filantropie se mărgineau către cel de un neam cu dânşii dar filozofia harului

cheamă la ospăţul milosteniei pământul la un loc cu marea, deşi arată o mai mare

îngrijire pentru cel de aceiaşi credinţă.

„Vedeţi ce epistolă v-am scris cu mâna mea. Câţi vor să placă cu

corpul, aceia vă silesc să vă circumcideţi” (Vers. 11. 12).

Înţelegi ce durere mare apăsa asupra acelui fericit suflet! Precum când cade cineva

într-un doliu sau în vreo supărare mare, pierzând pe vreun membru din familie sau

că a suferit ceva neaşteptat, nu se linişteşte nici noaptea, nici ziua, din cauza jalei

ce i-a cucerit sufletul, tot aşa şi fericitul Pavel; spunând câteva vorbe despre

moravuri, el iarăşi se întoarce la cele de mai înainte, care mai ales a tulburat

spiritul, zicând astfel:

„Vedeţi ce epistolă v-am scris“. Aici el nimic alta nu dă a înţelege, decât că

întreaga epistolă a scris-o singur, ceia ce e o mare dovadă de autenticitatea

epistolei. Pentru celelalte epistole e ştiut că el numai dicta şi un altul scria, cum

bunăoară o arată în epistola către Romani, în care pe la fine zice: „Vă salut pe voi

eu Terţiu, care am scris a-ceastă epistolă - iar epistola aceasta către Galateni a

scris-o întreagă însuşi el. Aceasta a făcut-o fiind silit pe de o parte de iubirea sa

către dânşii, iar pe de alta pentru împrăştierea bănuielilor color viclene.

Fiindcă duşmanii lui îl cleveteau de lucruri la care el nu participase şi ziceau că el

de fapt predică circumcizia, în formă însă se preface că nu o predică, de aceia s-a

văzut forţat a le trimite o epistolă scrisă cu propria sa mână, depozitând astfel mai

dinainte mărturie înscris.

Prin vorba: „ce, ce fel" mi se pare că nu înţelege mărimea epistolei, ci arată

diformitatea literelor, ca şi cum ar fi zis: «deşi nu sunt scriitor eminent, totuşi m-

am văzut forţat a vă scrie însumi eu, ca să astup gurile clevetitorilor».

„Câţi vor să placă cu corpul, aceia vă silesc să vă circumcideţi,

numai ca să nu sufere persecuţii pentru crucea lui Hristos“ (Vers.

12).

Aici arată că ei nu de bună voie o suferă aceasta, ci forţaţi: pentru care chiar se

pare că le ia apărarea, procurându-le ocazie de a fugi de acei înşelători şi a-i părăsi

încă grabnic.

Ce înseamnă „să placă cu corpul“? A se bucura de cinstea oamenilor, a

prospera înaintea lor. Fiindcă ei erau luaţi în râs de iudei, că s-au lepădat de

moravurile părinteşti, apoi pentru ca să nu fie acuzaţi de aceasta, zice, voiesc a

vă vătăma, a vă ciunti corpul vostru, «ca astfel prin corpul vostru să vă justificaţi

înaintea lor». Acestea le zicea Apostolul, arătând că ei nu le făceau pentru slava

lui Dumnezeu, ca şi cum parcă ar fi zis: nu este aici vorba de pietate, ci toate le

fac din ambiţie omenească, ca să placă necredincioşilor şi să îi arate că deşi

credincioşi, ei cu toate acestea îşi ciuntesc corpul şi preferă a respinge pe

Dumnezeu, ca să placă oamenilor. Aceasta e semnificaţia cuvintelor: „a plăcea

cu corpul”.

Apoi arătându-le că şi pentru o altă cauză sunt lipsiţi de orice iertare, iarăşi îi

mustră şi zice că ei ordonă a face aceasta nu numai pentru plăcerea altora, ci şi

pentru satisfacerea slavei lor celei deşarte. Pentru care şi adăugă: „ca să se laude în

corpul vostru“ că unii ce se cred de dăscăli, iar voi discipolii lor. Şi care e proba?

„Şi nici ei nu păzesc legea", zice. Cu adevărat; însă chiar de ar fi păzit-o, totuşi

erau demni de osândă, dar acum însuşi scopul lor e corupt.

„Mie, însă, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului

nostru Iisus Hristos”. (Vers.14)

Acest fapt se pare a fi batjocoritor în faţa lumii şi la cei necredincioşi; în cerurî,

însă şi înaintea credincioşilor e o slavă nespus de mare. Şi sărăcia în lume e

batjocoritoare, pentru noi, însă, e o mândrie; de asemenea şi a fi cineva înjosit

multora se pare de râs, noi, însă, ne fălim cu aceasta. Tot astfel şi crucea Domnului

e pentru noi o laudă mare. Şi nu zice, eu nu mă laud sau nu voiesc a mă lăuda, ci

„mie să nu fie", ca şi cum pare că ar alunga una din absurdităţi şi a cerut ajutorul

lui Dumnezeu pentru ca să reuşească.

Dar ce anume este lauda crucii? Că adică Hristos a luat pentru mine chip de rob

şi a pătimit toate pentru mine robul, duşmanul şi nerecunoscătorul; însă, atâta

m-a iubit, încât a primit a se preda pe sine blestemului. S-ar putea oare egala ceva

cu acest act măreţ? Căci dacă servitorii gândesc de dânşii lucruri mari, când sunt

lăudaţi de stăpânii lor, cum nu trebuie a ne lăuda noi, când stăpânul şi Dumnezeul

cel adevărat nu se ruşinează a fi crucificat pentru noi ? Decî nicî noi nu ne ruşinăm

de îngrijirea lui cea nespusă pentru noi. El nu s-a ruşinat de a se crucifica pentru

tine şi tu te ruşinezi de îngrijirea lui cea nemărginită? Dar aceasta e cea mai mare

nebunie; tocmai pentru aceasta trebuie a te mândri mai ales.

„Prin care lumea s-a răstignit mie şi eu lumii".

Prin cuvâutul „lume" el înţelege aici nu cerul, nici pământul, ci lucrurile

pământeşti, lauda de la oameni, pompa, slava, bogăţia şi tote celelalte ce se cred

strălucite. Acestea toate, zice, sunt moarte pentru mine. Astfel trebuie să fie

creştinul şi o astfel de voce trebuie să pronunţe totdeauna. Şi încă nu se

mulţumeşte cu modul de mortificaţiune de mai înainte, ci adaugă şi un altul zicând:

„şi eu lumii", făcând aluzie la o îndoită mortificare, ca cum ar fi zis: «şi acelea sunt

pentru mine moarte şi eu pentru dânsele şi nici că pot a mă birui sau a mă lua în

stăpânire şi ele sunt moarte şi nici eu nu le doresc». Nimic nu este mai fericit ca

această mortificaţiune şi numai ea este temelia vieţii fericite.

„Nici circumcizia poate ceva şi nici necircumcizia, ci făptura cea

nouă şi câţi vor umbla după regula aceasta, pace peste dânşii şi milă

şi peste Israelul lui Dumnezeu“ (Vers.15. 16).

Ai văzut puterea crucii, la câtă înălţime l-a ridicat? Nu numai că lucrurile lumii au

murit în el toate, ci s-a arătat încă cu mult mai superior vieţii celei vechi. Şi ce se

poate egala cu aceasta? Cel ce altădată era în stare să se sfâşie pe el din cauza

circumciziei, ba chiar să sfâşie şi pe alţii, pe acela tocmaî l-a convins crucea lui

Hristos de a părăsi circumcizia şi a o pune pe aceiaşi treaptă cu necircumcizia şi a

căuta să afle lucruri străine şi paradoxe şi mai presus de ceruri.

„Făptură nouă" el numeşte purtarea noastră atât asupra faptelor făcute deja, cât şi

asupra celor viitoare. În privinţa faptelor săvârşite se explică prin aceia, că spiritul

nostru învechit şi îmbătrânit în păcate, prin botez s-a reînoit fără de veste, ca şi

cum s-ar fi creat din nou, pentru care şi dorim viaţa cerească; în privinţa celor

viitoare, însă, prin aceia că şi cerul şi pământul şi întreaga făptură se va preface în

nestricăciune, împreună cu corpurile noastre.

«Să nu-mi vorbeşti de circumcizie, zice, care la urmă nu poate influenţa cu nimic;

cum se va mai putea distinge ea când toate vor fi prefăcute? Caută, însă, cele nouă

ale harului. Cei ce caută cele ale haruluî, se vor bucura şi de pace şi de filantropie

şi ei principalmente vor fi numiţi cu numele de Israelul lui Dumnezeu; pe când cei

ce vor cugeta cele contrare, chiar de ar fi născuţi din Israil şi ar purta pe buze

această denumire, totuşi au căzut din toate acestea, din afinitatea cu Israel voi să

zic. Principalmente aceia se pot numi israeliţi, care păzesc această regulă, care în

fine se depărtează de cele vechi şi urmăresc cele a le haruluî».

„Iar mai mult nimeni să nu mă supere", (Vers. 17)

Nu vorbeşte acestea ca un om necăjit şi abătut de supărare, căci cel ce preferă a

face şi a răbda totul pentru discipol, cum ar fi fost posibil de astă-dată de a se

moleşi şi a cădea? Cel ce zice: „stăruieşte la timp şi fără timp" (II Timot. 4, 2) şi

„Poate că le va da Dumnezeu cunoştinţa adevărului şi-i va scăpa din cursa

diavolului". (Ibidem 2,25. 26), pentru ce oare zice acestea? Pentru a reprima

cugetul lor cel trândăvit; pentru a-i băga în mai mare frică, aşa că înţepenind bine

legile puse de el, să nu îi fie permis niciodată de a le mişca din locul lor.

„Căci eu port pe corpul meu semnele Domnului Iisus".

Nu zice: le am, ci „le port“, ca şi cum se îngâmfa cei ce au luat trofee în război sau

cel ce poartă decoraţiuni împărăteşti, deşi aceasta încă se pare a fi batjocură în faţă

oamenilor - El, însă, se mândreşte de ranele ce le avea şi tocmai ca soldaţii

purtători de stindard, aşa şi el se bucura purtând pe corpul lui rane. Şi de ce oare

zice el aceste vorbe? E ca cum ar fi zis: «iată că prin aceste semne eu mă justific

mai strălucit decât ar face orice voce sau orice cuvânt. Aceste rane slobod din ele o

voce mai ascuţită ca a trâmbiţei la urechile acelor ce mă contrariază şi zic că eu îmi

ascund credinţa şi că le vorbesc acestea numai ca să plac oamenilor.

Când cineva vede un soldat ieşind din rând, plin de sânge şi cu mii de rane pe corp,

desigur că nu-1 va judeca ca fricos sau trădător, căci el poartă pe corpul lui

semnele şi proba bravurii. Şi în privinţa mea, zice, tot aşa să judecaţi. Dacă cineva

voieşte ca să audă apologia mea şi să cunoască părerea mea, apoi vadă ranele de pe

corpul meu, care constituiesc proba cea mai evidentă şi mai superioară decât orice

altă probă sau vorbe».

Începându-şi epistola cu transformarea lui fără de veste, a arătat cu toată claritatea

convingerea lui sinceră, iar acum când termină epistola a arătat pericolele rezultate

din această credinţă.

Şi pentru ca să nu zică cineva, că el în adevăr s-a transformat în urma unei cugetări

serioase şi drepte, dar că nu a rămas în aceleaşi convingeri, apoi ca să probeze că

cu adevărat a rămas statornic în convingerile sale, aduce ca mărturii ispitele,

primejdiile şi ranele lui. După aceia justificându-se cu claritate pentru toate şi

arătând că cele zise până acum nu au provenit din vreo mânie sau dispreţ către ei,

ci are către dânşii iubire părintească statornică, îşi încheie cuvântul cu o rugăciune

plină de mii de bunătăţi şi zice:

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos fie cu spiritul vostru fraţilor,

Amin." (Vers. 18).

Cu acest cuvânt de urmă el a sigilat toate cele dinainte. Nu zice nu cu voi, ci „cu

spiritul vostru", atrăgându-i din faptele corporale, pretutindenea arătându-le

binefacerile lui Dumnezeu şi amintindu-le harul de care s-a vrednicit şi care a fost

suficient a-l scoate din rătăcirea iudaiceascâ. Precum a primi spiritul n-a fost din

cauza sărăciei legii mozaice, ci pentru justificarea prin credinţă, tot aşa şi a stăpâni

spiritul nu se face prin circumcizie, ci tot prin ajutorul harului. Pentru aceasta a

încheiat sfătuirea prin rugăciune amintind şi de har şi de spirit, numindu-i totodată

şi fraţi şi rugând pe Dumnezeu de a se bucura contenit de aceste bunătăţi.

Cuvintele acestea sunt o rugăciune cum şi o învăţătură completă, întocmai ca un

zid dublu prin împrejurul lor. Şi o învăţătură care să le amintească toate bunătăţile

de care s-au bucurat şi putea să-i ţină în credinţele bisericii şi o rugăciune care

invocă harul şi insistă de a rămânea cu dânşii, nu-i lăsa ca spiritul lor să se abată.

Acest spirit fiind cu dânşii, orice înşelăciune ce apare înaintea unor astfel de

credinţe drepte, dispare ca praful în faţa vântului.